Arhivele lunare: Iunie 2012

Dans

– Brandusa asta alba e pentru tine, spuse el fara sa o priveasca in ochi. De parca nici nu il interesa ca gasise singura brandusa alba de pe toata campia si i-o dadea ei. 

– Nu am mai vazut niciodata o brandusa alba, nici nu mi-am inchipuit ca exista. Multumesc, spuse ea si se intreba de ce el se simtea stanjenit. Doar nu e asa de greu sa dai o floare. O puse alaturi de celelalte branduse mov si mai tarziu avea sa o puna la presat. Nu ca sa ii aminteasca de el ci ca sa pastreze un exemplar atat de frumos. 

El era altfel si pe ea o atrasese mereu tot ce era altfel. Brandusa alba nu fusese singura revelatie din ziua aceea. Felul cum el urca muntele era la fel de unic. O forta pe care nu o mai vazuse la nimeni, un curaj de a explora necunoscutul si o bucurie care il conecta cu muntele si il facea sa apartina lui. Faptul ca el era atat de bland il transpunea intr-un cadru fictiv. Un razboinic care nu se facea vinovat de omorarea dusmanului pentru ca o facea cu blandete. Un rege care iesea noaptea pe strazi si impartea o bucata de paine cu saracii. Un dresor de caini care transorma cainii in oameni inzestrandu-i cu o blandete nemaivazuta la animale. 

Ar fi putut sa nu ia brandusa. „Da-o cui i se cuvine, nu mie, eu sunt acum si apoi dispar pentru ca nu e moral sa fiu aici. Eu nu sunt decat o naluca care nu exista decat ca sa se infrupte din blandetea ta si apoi dispare. Eu nu am venit sa raman. Am venit sa te vad si apoi sa plec mai departe. Ma asteapta o lume pe care trebuie sa o cunosc. Eu am un suflet nestatornic si sumbru si daca raman s-ar putea sa regret. Ar fi o incantare sa ma trezesc dimineata langa tine dar serile ar fi lungi si goale pentru ca nu as putea sa le umplu cu locuri noi pe care le-am vazut si cu oameni pe care i-am intalnit. Eu nu sunt blanda ca tine, eu stiu sa musc si sa omor. Am invatat pentru ca a trebuit sa ma apar. Eu nu pot sa garantez ca voi ramane pentru ca de multe ori plec inainte sa imi dau seama ca am decis sa parasesc locuri si oameni. Tie iti place muntele, mie imi place desertul pentru ca e fara de sfarsit si plin de pericole. Tu stii sa te sacrifici, eu nu stiu nici macar sa iert. Tu dansezi ca un zeu, eu nu pot sa dansez decat cu tine. Fara tine dansul e mut, inexpresiv. Ia-ti brandusa si da-o cuiva care te poate face fericit.”

– Sa nu o arunci, spuse el. E frumoasa. Si tu esti frumoasa. 

O lua. Si a doua zi pleca. Niciodata nu isi dorise mai mult sa ramana. 

People and monsters

Nimic nu ma fascineaza mai mult decat oamenii… Ceea ce mereu imi atrage atentia e felul in care se aduna in grupuri mici pe care le transforma in lumi mici in care isi planteaza radacinile si le lasa sa creasca pana nu le mai pot scoate din pamant. Oamenii au nevoie de stabilitate, de a apartine unui grup in care mereu isi reflecta propriile caracteristici asupra celorlalti. Isi creaza iluzia ca seamana intre ei, ca se accepta, ca se plac si apoi se iubesc. Invata sa vorbeasca unii cu altii, isi povestesc nimicurile de zi cu zi si asta ii face oarecum legati, conectati. Faptul ca stii cand pe partenerul de grup l-a durut spatele sau cand si-a cumparat o masina sau si-a dorit sa isi cumpere o masina iti da extrem de multa putere. Cand se intalnesc oamenii nu fac decat sa isi repete experiente din trecut, le dau o alta nuanta prin intermediul careia devin mult mai interesante decat de fapt au fost cand s-au intamplat. Ceea ce ma duce la ideea ca noi ne bucuram de viata oarecum retrospectiv. Adica nu in momentul acela, nu in momentul in care mergi prin ploaie si te uzi la picioare si incepe sa te doara gatul ci mai taziu, atunci cand povestesti altuia ca te-a prins ploaia si nu aveai umbrela la tine. 

Ceea ce iarasi ma fascineaza e cum dragostea te orbeste. Dragostea de mama de exemplu. Trebuie sa recunoastem ca unii copii se transforma in oameni mari si rai. Un fel de monstri fara puteri supranaturale dar cu puteri umane, cum ar fi cea de a strica fericirea altora. Mama monstrului-om nu vede ca dragostea ei nu face decat mai mult rau. Faptul ca ii spui unui om rau ca e bun sau ca e „asa cum l-a dat Dumnezeu” nu face decat sa ii aline orgoliul si sa il faca si mai mandru de capacitatile dezvoltate de a strica fericirea altora. Din pacate nu suntem inzestrati cu ratiunea cu care sunt inzestrate animalele. Sunt convinsa ca mama hiena nu isi apara puiul care vrea sa isi atace proprii frati. In momentul in care intentille de a face rau sunt detectate, hiena isi sfasie puiul alterat si il serveste la masa de seara puilor buni. Reactie cat se poate de sanatoasa. O lectie dura. Oamenii sunt inzestrati cu slabiciune. Un defect care probabil nu a putut fi reparat atunci cand Adam a fost desavarsit. Slabiciunea e cel mai miselesc sentiment uman. E un fel de durere in piept care anihileaza logica si iti da dreptul de a accepta actiuni care te vor urmari toata viata. 

Sigur ca ma fascineaza si creativitatea, bunatatea, credinta si sacrificiul de sine de care oamenii sunt capabili. Doar ca despre aceste calitati s-a scris mult. Si bine. Si eu nu am avut niciodata dorinta de a-i depasi pe altii. Si nici de a-i imita.