Arhivele lunare: Iulie 2012

Mama si fiica ei

Nu numai relatia cu barbatii e problematica in cazul meu. Si cea cu femeile are o istorie aparte. De fapt sunt convinsa ca omul este creatura care are cea mai mare iscusinta in a se deghiza. Iguanelor ar trebui sa le fie rusine. Suntem niste suflete aruncate la intamplare in trupuri, pedepsiti sa ne caram trupurile singuri prin univers. Like e twister I was born to walk alone, spune Whitesnake. Un fel de Sisif supus la o cazna perpetua – aceea de a-si cara stanca care ii e in acelasi timp pedeapsa si salvare. Daca Zeus nu l-ar fi condamnat pe Sisif sa isi urce stanca in varf de deal, l-ar fi nimicit. Sisif nu ar fi existat fara stanca lui.

Mama si fetita stateau in autobuz una langa alta. Mama era tanara, iar fetita parea sora ei mai mica. Fetita purta o rochita rosie, tipic spaniola si avea pielea curata, mulatra. Mama avea parul prins frumos intr-un coc si papuci verzi care se asortau cu florile de pe rochia scurta. Mama era foarte ocupata cu telefonul ei mobil, atat de absorbita de conversatia pe care o purta incat m-am grabit sa o judec si sa ma gandesc ca nu ii acorda suficienta atentie fiicei ei. Feitita incerca sa citeasca ce scria mama si ea o lasa dar probabil ca tasta prea repede pentru ca fetita nu apuca sa citeasca tot, ceea ce trezea o mica iritare. Din cand in cand mama se uita la fiica ei si dragostea cu care o privea o simteam in burta. Era atat de puternica, de naturala, de vesela incat incepuse sa ma doara burta. Toata semeni cu tatal tau desi ai locuit la mine in burta, ii spuse dragastos. Fetita incepu sa rada curat. Apoi, desi mama era inca preocupata de telefon, incepusera sa joace un joc. Un joc al lor si numai al lor. Eu nu il jucasem niciodata cu mama. Se urmareau siret una pe alta si cand una dintre ele nu era atenta, cealalta o saruta repede si vesel. Pe obraz, pe umar, pe frunte. Ochii mi se umplusera de lacrimi si mi-am pus ochelarii de soare. Era inorat.

Relatia mea cu mama e una pe care, oricat mi-as exersa minorele talente literare, nu o voi putea vreodata descrie in cuvinte. Pentru ca e atat de contradictorie incat nu s-au inventat figuri de stil care sa o exprime. Eu nu i-am spus niciodata ca o iubesc si nu imi amintesc ca ea sa o fi facut vreodata. Desi nu am putea supravietui una fara alta. Daca ma plang ca ma doare capul mama nu ma ia niciodata in brate. Ea imi enumera toate motivele din care poti sa te alegi cu o durere de cap si imi da eventual exemplul unui vecin care chiar a murit de dureri de cap. Nu am indraznit niciodata sa ii spun ca ma durea sufletul. Pentru ca sunt convinsa ca au existat vecini, cel putin unul, care au murit de durere de suflet. Nu i-am spus niciodata cine sunt. Ce simt, care e culoarea mea preferata, ce visez, ce iubesc. Si nici eu nu stiu care e culoarea ei preferata. Cred ca maroul dar nu e decat o supozitie.

Iti place ulita, mi-a zis odata. La fel ca lui taica-tu! Ulita e un drum fara intoarcere. E un drum pe care daca te aventurezi o faci pentru totdeauna. Pleci si nu te mai uiti niciodata inapoi. Nu pentru ca nu vrei, ci pentru ca nu ti-e permis. Stii ca daca o faci, esti pierdut. Oarecum comparabil cu Sisif care intr-o dimineata de vara s-ar hotari sa nu isi mai urce stanca in varf de deal. Ar renunta sa mai faca o operatiune lipsita de logica care nu ii aduce decat o durere cumplita de spate si de suflet. Dar ce insemnatate are Sisif fara stanca lui? 

Nici eu nu insemn nimic fara ulita mea. Din momentul in care am pasit pe ea am stiut ca nu ma voi intoarce niciodata. Si tata a stiut asta. Cand a hotarat sa plece, a facut-o pentru totdeauna. Am incercat sa il pedepsesc pentru asta dar nu l-am mai reintalnit. Mi-a parut rau ca mama nu a stiut sa il opreasca dar nu i-am zis asta niciodata. Pentru ca mama nu intelege cuvintele spuse de mine. Ea crede ca sunt doar cuvinte pe care le poate uita. Nu stie ca sunt de fapt tipete care mi-au innegrit sufletul. Nu stie ca sunt cioburi ascutite de sticla in care in cele din urma imi voi sfasia trupul. Nu stie ca nu toata lumea e datoare sa care o stanca in varf de deal pentru a o lasa sa se prabuseasca.

Nu imi place ulita, ar fi trebuit sa ii raspund. Dar nici dealul asta pe care trebuie sa car stanci pentru a le lasa sa se rostogoleasca in gol. 

Image

Anunțuri

The boy with the dragon tattoo

Pe baiatul cu dragonul tatuat si pe prietena lui i-am vazut prima data pe plaja. Pentru ca era destul de aglomerat nu am putut sa ma concentrez sa ii observ dar nici nu imi atrageau atentia. Doar tatuajul imi atrasese atentia pentru ca era rosu. Si dizgratios. Prietena baiatului era extrem de simpla, nu avea niciun tatuaj si nici altceva care sa o scoata in evidenta.

A doua oara i-am vazut pe terasa de pe acoperisul hotelului. Atunci am inceput sa ii observ. Ea era goala. Doar un slip sumar ii acoperea parti ale corpului pe care, dupa parerea mea, nu trebuie sa le expui pe acoperisul unui hotel. Ce farmec mai are sa te dezbraci in fata partenerului tau daca o faci in fata tuturor? El si dragonul lui rosu erau intinsi alaturi de ea. Ma intrebam pe care il prefera – pe el sau pe dragon? Eu as fi ales dragonul. Incepusera sa se certe, ea se imbraca si pleca umilita. El ramase intins si, dupa plecarea ei, incepu sa faca exercitii de gimnastica a caror nume nu le cunosc. Isi ridica trupul de la jumatate in timp ce picioarele ii ramaneau nemiscate, isi punea bratele sub cap si apoi isi ridica iarasi trupul masiv cand in stanga, cand in dreapta. Ma rezum la a spune ca ma dezgusta barbatii care fac asa ceva in public. Dintr-o data imi amintisem ca o facuse si pe plaja si ca, evident dezgustata, am intors capul si de asta nu i-am mai observat. Ma dezgusta barbatii care investesc in corpul lor mai mult decat in mintea lor. Imi repugna orice muschi antrenat de pe picioarele, abdomenul sau fesele unui barbat.

A treia oara i-am vazut dupa cateva zile, tot pe acoperisul hotelului. Ea era la fel de simpla si umila si el la fel de dezgustator. Te-ai gandit sa ma ajuti? o intreba el in timp ce muta chaise longue-rile pe care avea sa isi intinda corpul si dragonul. Ea nu reactiona. Eu as fi facut-o. Apoi se intinsera amandoi la soare si el incepu sa o chinuie, sa o loveasca peste fund si fata. Nimic rau in a-ti lasa partenerul sa te chinuie dar modul in care o facea el era respingator, dizgratios, abject, odios, repulsiv. Ma opresc aici. Desi…

Baiatul asta facea parte fara doar si poate din categoria barbatilor care trebuie pedepsiti. Barbatii care trebuie pedepsiti sunt barbatii care nu au invatat niciodata sa respecte. Care isi antreneaza corpul pana li se atrofiaza creierul si inima. Care lovesc fara a sti ca orice lovitura se intoarce. Care se iubesc pe sine insisi si pun o durere de cap mai presus decat lipsa apei potabile in Africa. Care vorbesc cu cuvinte goale care nu iti inspira decat manie. Care isi alinta orgoliul pana se transforma in monstri alintati. Care isi tatueaza dragoni pe spate pentru ca acestia le ies din suflet.

Iti va lua mult timp pana iti vei clarifica relatia cu barbatii, imi spuse el candva. Si se uita la mine de parca ar fi spus Si asta nu se va intampla niciodata, chiar daca vei incerca. M-am uitat speriata la el gandindu-ma ca are dreptate. Tu nu trebuie sa iti faci griji, as fi vrut sa ii spun. Pe tine nu te voi pedepsi, pe tine te voi apara. Pe tine te voi apara de femei si de dragonii lor tatuati pe spate si in suflet.

Dar nu i-am spus asta pentru ca mi-a fost frica ca imi va vedea dragonul rosu din suflet.

Image

Barbatul care face cappuccino

Cofetaria de pe bulevard o descoperisem din prima seara. Asta pentru ca sotul meu mananca foarte mult dulce. O sa mori de diabet, i-am zis odata. Apoi mi-a parut rau ca am spus-o. Niciodata nu trebuie sa le spui oamenilor cand si de ce vor muri. Vor afla ei insisi in cele din urma. De una singura nu as fi intrat niciodata in cofetarie. Mie nu imi place nici macar inghetata, ce sa mai zic de prajituri cu creme dezgustatoare. Dar o fac mereu pentru el. Si-a comandat o paine cu ciocolata si o prajitura cu o crema dezgustatoare. I-am dat tava si l-am rugat sa ma astepte pe terasa in timp ce eu stateam la rand la o alta tejghea pentru a lua un cappuccino. Era tot pentru el. 

Fusesem de cateva ori la cofetarie dar pe barbatul care face cappuccino nu il vazusem niciodata. Asta probabil pentru ca nu comandasem niciodata nimic altceva decat prajituri. Stateam de vreo zece minute la rand si ma gandeam ca se misca extrem de lenes si ca nu zambeste nimanui. Vorbea la fel de lenes, indiferent. Nici macar nu ii pasa cui ii facea cappuccino. Am ajuns la rand si i-am zis si eu lenes si indiferent „cappuccino”. Ola, mi-a zis el. Si mi-a zambit. Ma luase pe nepregatite. E ciudat cum te inseli in privinta oamenilor judecandu-i numai in functie de comportamentul lor fata de alti oameni. M-am gandit ca toata viata asta si oamenii din ea nu sunt decat o mare farsa. Ola, i-am zis eu. Si i-am zambit inapoi. Miscarile lui nu mai erau lenese. Efectua niste operatiuni complicate in urma carora avea sa rezulte o ceasca de cappuccino. De unde esti? a facut el un pas indraznet. Intotdeauna mi-au placut barbatii indrazneti. Timizii ma sperie de moarte. Din Olanda, i-am zis eu. Nu minteam. De acolo sunt. Acum. Peste un an poate voi fi de altundeva. M-am gandit ca pe lista de termeni neelucidati, alaturi de aici si acolo va trebui sa adaug si acum. Toata lumea e din Olanda, a remarcat el. Cred ca ati venit toti o data, cu acelasi avion. Eu sunt de acolo si totusi de altundeva, am vrut sa ii spun eu dar m-am gandit ca voi trece maine sa cumpar un cappuccino si ii voi spune atunci. Remarca lui ma intimidase. Era haioasa si tocmai de asta imi plac barbatii indrazneti, pentru ca ma intimideaza. Si daca te fac sa si rosesti, deja poti sa te casatoresti cu ei. Si, am spus eu. Era un avion plin, patru sute de oameni, am exagerat eu. In momentul in care sunt intimidata judecata mea matematica nu mai functioneaza. M-am bucurat ca nu am zis ca erau trei mii in avion si m-am rusinat de raspunsul patetic. El prepara linistit spuma care urma sa incoroneze ceasca de cappuccino. A asezat ceasca cu cafea in fata mea pe o tava si apoi s-a intors cu spatele pentru cateva secunde si a cautat o lingurita. A revenit si si-a dat seama ca in afara de lingurita ii trebuia si spuma de lapte. M-am simtit razbunata gandindu-ma ca si eu l-am intimidat. A pus spuma de lapte in ceasca si apoi a adaugat o ploaie de cacao. Totul se intampla sub ochii mei, era ca o demonstratie efectuata pentru mine. Nice, am spus eu. In acelasi timp m-am gandit ca nice e un cuvant care nu transmite nimic. Avea barba putin carunta dar nu era batran. Dinti extrem de albi. Parul extrem de negru si bocanci in picioare. Nimeni nu poarta bocanci pe o insula exotica. Avea un ceas scump la mana si un fel de elastic. Nu era o bratara, ci doar un elastic de par. Mi-am imaginat ca il gasise in dus dimineata, era al prietenei lui si si-l pusese la mana ca sa ii aminteasca de ea. 

M-am gandit ca dupa ce cofetaria se va inchide va merge spre casa tarandu-si usor bocancii. Va ajunge acasa, la etajul trei, va face un dus si va pune elasticul la locul lui. Prietena lui va veni si ea obosita dupa o zi de munca. Isi va arunca papucii sub masuta de langa usa de la intrare si il va saruta. Sunt atat de obosita, ii va spune. Vrei sa imi faci un cappuccino, te rog? 

 

 

Papucii si femeile lor

Intotdeauna m-au fascinat mainile si picioarele si, inerent lor, manusile si papucii. Chipurile se schimba, imbatranesc, se uratesc, se lumineaza dar mainile si picioarele raman mereu la fel. In esenta. Trebuie sa fim atenti la esenta si la detalii. Doar ele conteaza in viata.

Picioarele si papucii au o poveste aparte, spusa de prea putine ori in literatura. Prima distinctie care trebuie facuta este intre picioare de femei si picioare de barbati. Dumnezeu a inceput cu distinctiile, nu eu! Pentru ca si el a facut diferenta intre Adam si Eva. Putea sa faca doi Adami sau doua Eve. Lumea ar fi fost altfel in cazul asta dar la fel de interesanta. Legatura dintre barbati si papucii lor este una de simbioza. O convietuire reciproc avantajoasa intre doua specii diferite de organisme. Mereu m-am intrebat cine scrie definitiile din dictionare. Oamenii care fac asta vorbesc o alta limba. Barbatul are nevoie de papuci pentru a nu-i rani degetele cand merge prin viata, papucii au nevoie de barbati pentru a da o utilitate pielii de animale moarte. Piele = invelis exterior al corpului. Definitia asta apartine unui barbat care se trezeste dimineata, isi pune ochelarii pe ochi, face dus, bea cafea si se duce sa scrie dictionare.

In ceea ce priveste femeile, relatia lor cu papucii este demna de un dictionar intreg. Dictionar explicativ femei – papuci, papuci – femei. Nu s-ar vinde niciun exemplar. Femeile sunt de multe feluri si papucii la fel. Unele femei isi aleg papuci cu toc. Ele cred ca papucii cu toc le fac mai inalte. Orice femeie ai intreba de ce poarta papuci cu toc iti va raspunde „Pentru ca papucii cu toc fac piciorul frumos”. De parca ai avea doar un picior. Asa cred ele. Nu ma refer la orice toc, ci la tocurile care striga „Uita-te la mine, sunt inalta si am picioare frumoase, nu am incredere in mine si de la inaltimea mea lumea nu se vede prea bine, de asta am ales sa ma inalt”. Unele femei isi aleg papuci ornati. Papucii ornati sunt papuci si mai periculosi decat cei cu toc pentru ca sunt mincinosi. Ei au bretelute, perlute, fundite si tot soiul de diminutive dezgustatoare care striga cu o voce pitigaiata si prefacuta „Uita-te la mine, eu sunt frumoasa si am un gust deosebit, ma asortez cu hainele si cu bijuteriile si doar sufletul mi-e neasortat dar asta nu se vede”.

Tin sa mentionez, public feminin cititor de blog, ca intentia mea nu este sa jignesc. Tot ce creez eu e fantezie, literatura de vacanta si imi apartine la fel cum luna ne apartine tuturor si nimanui. La fel ca Ilie Moromete, domnule, eu am dus totdeauna o viata independenta. Am tinut cu dintii de mine si de ceea ce sunt eu si de fiecare data cand m-am pierdut am dus o lupta crancena de regasire. Din aceasta independenta s-au nascut parerile, inclusiv cele despre papuci.

Pentru a ramane transparenta, voi face publica relatia mea cu papucii. Pura fantezie de altfel. Cand eram o tanara adolescenta nu mi-am cumparat papuci. Pentru ca din pacate ei sunt mereu pe bani. M-am gandit de multe ori sa deschid un magazin de papuci gratis. L-as numi Papuci gratis. Dar nu o fac pentru ca lumea nu ar intelege ideea. Lumea s-ar imbulzi sa primeasca papuci pe un multumesc, s-ar certa, poate chiar s-ar agresa. Daca lumea ar intelege, ar sti ca fiecare ar primi doar papucii care i se potrivesc. Si cautarea ar fi atat de lunga incat nu mi-as permite decat un client pe an. Neprofitabil.

Eu fac parte din oamenii care au descoperit papucii care li se potrivesc. Papucii mei au calitatea de a-mi schimba starea de suflet, de a fi. Am incercat si eu papucii cu toc si papucii ornati. Lupta a fost crancena, eu ii vroiam pe ei, ei nu ma vroiau pe mine. Eu vroiam picioare mai frumoase si inaltime, ei vroiau ca eu sa raman eu. Odata mi-au cazut unghille de la degetele mari de la picioare. Serios! In aceste conditii am continuat cautarea pana i-am gasit pe ei. Fara toc, fara ornamente. Intotdeauna din piele subtire care ia forma piciorului. Verzi, maro, gri sau rosii. Niciodata negri. Nu multi, suficienti. Scumpi. In lumea de astazi calitatea costa din pacate bani. Ar trebui sa fie gratis, la fel ca papucii. Papucii mei sunt eu. Sunt starea mea de a fi. Ei nu striga, ci spun cu o voce linistita si suava „Fata asta merge fericita pe strada, papucii ii sunt comozi, simpli ca si ea. Nu ii provoaca durere si o duc in mii de locuri. Pielea de animal s-a lipit de pielea ei si isi tin cald una alteia. De fiecare data cand e trista, noi, papucii, ii dam speranta. Pentru ca ii imbratisam picioarele. Si cand esti trist nu ai nevoie decat de o imbratisare. Nimic mai mult. Fata asta nu se foloseste de papuci ca sa se inalte. Ei o folosesc pe ea. O poarta pe unde vor ei. Si nu o duc decat in locuri pe care merita sa le vada. Si la inaltimi de care e demna.”

Femeile au crezut intotdeauna ca ele isi aleg papucii. Nimic mai eronat. Papucii isi aleg femeile. 

Image

Mic dejun cu barbatul carunt

Prima data il vazusem in coltul wireless al hotelului. Se tranti pe canapeaua portocalie care ma ducea mereu cu gandul la un dovleac de Halloween. Imi scriam viata la calculator si starea de euforie ma facea sa … m-am gandit la expresia to hum a song si nu am stiut cum sa o traduc. M-am uitat pe un program de tradus dar cuvantul a fredona nu ma multumea pentru ca in mintea mea avea conotatii negative. Humuiam deci un cantec in timp ce din cand in cand ma uitam la barbatul carunt care se asezase la o oarecare distanta de mine. Si el facea acelasi lucru, humuia cantecul de la radio. Mi-am imaginat ca o facea ca sa imi atraga atentia. Nu era deloc asa.

A doua zi l-am vazut la micul dejun. Avea spatele foarte drept si o postura impunatoare. Parul carunt ii statea foarte bine. Niciodata nu intorsesem capul dupa barbati tineri. Intr-un fel imi parea rau. Pe cei tineri poti sa ii modelezi, sunt mai putin obositi, mai curati sufleteste. Se misca mai usor, nu stiu inca ce le place, cred ca totul e posibil. Maturii, ca sa ii numim asa pentru lizibilitate, au in schimb alte calitati. De cele mai multe ori ascunse. Unii sunt fucking incredible, altii sunt intelepti, altii au deja o viziune foarte clara asupra existentei.

Pe toti patru i-am dus la mormantul lui. Nu stiu de ce, asa s-a intamplat. Poate ca vroiam sa le testez maturitatea la margine de mormant sau poate am sperat ca ma vor salva. Pe bucatar l-am dus cand eram foarte tanara. Cred ca nu aveam nici douazeci de ani. Lui ii datorez tot restul vietii mele si dintre toti pe el l-am iubit cel mai curat. El m-a ajutat sa ma iubesc, sa ma respect, sa ma iert.

Pe dansator l-am dus cand eram deja matura. Era iarna si aveam niste manusi fara degete si cand am aprins lumanarea am sperat ca va vedea ca am maini frumoase. Mainile si picioarele m-au fascinat intotdeauna mai mult decat chipurile. Si dansatorului ii datorez tot restul vietii mele. El m-a ajutat sa ma redescopar. Prin dans si prin bunatatea lui. Pentru ca nu mai intalnisem niciodata un om atat de bun. Era atat de bun incat imi era rusine de mine. El m-a invatat cum sa creez scenarii care sa ma salveze temporar de aglomeratie. L-am admirat atat de mult incat devenise un idol. Dupa ce m-a vindecat de mine m-a parasit.

Pe strain l-am dus la mormant ca sa ma cunoasca, sa ma inteleaga. Vorbeam limbi diferite si pana am invatat-o eu pe a lui a trebuit sa suplinesc cumva lipsa cuvintelor. Si el pierduse pe cineva. Si se pierduse oarecum si pe sine. Eu l-am ajutat sa se regaseasca. Si el m-a ajutat sa fiu sincera cu mine. M-a ajutat in cel mai greu moment din viata mea, ii pierdusem pe bucatar si pe dansator. Si imi pierdusem si tara. Mi-a dat-o pe a lui si m-a invatat cum sa ma uit la ea ca sa o inteleg. M-am indragostit de el repede si furios. M-a ajutat sa calmez furia si ma facea mereu sa rad. Nimic mai valoros in viata asta decat un barbat care stie sa te faca sa razi. Nu mai era strain.

Pe salvator nu l-am dus eu. M-a dus el pe mine, ceea ce era inedit. Ciudat cum lucrurile pot fi salvate cand nu se cer deloc a fi salvate. L-am lasat pe el sa organizeze totul. El a cumparat lumanari. Eu nu i-am aratat decat drumul pana acolo. Nu am putut sa stau mult pentru ca incepuse sa ma doara sufletul. Am stat mai mult la mormantul pe care mi l-a aratat el in schimb si acolo as fi putut ramane o eternitate. Acolo imi placea sa fiu. Salvatorul era suflet din sufletul meu. El m-a ajutat sa redescopar ca stiu sa creez. Si ca nimic nu imi aduce mai multa fericire decat oamenii si povestile lor pe care le creez. Am plecat fara sa apuc sa ii multumesc asa cum se cuvine.

Barbatul carunt avea miscari foarte bine studiate. Atat de studiate incat mi-am pierdut interesul in el. Doar spatele lui drept ma impresiona. All the best women are married and all the handsome men are gay, spune Robbie Williams in Supreme.

Paradisul fericit

Nu e nicidecum placut sa te trezesti la sase jumatate dimineata. Chiar daca stii ca te trezesti pentru a merge in paradis. Poate ca daca stiam ca voi merge in paradis m-as fi miscat mai cu entuziasm in restaurantul hotelului. Nu imi era nici foame, nici sete ci doar somn. Sotul meu si-a aranjat tacticos micul dejun in farfurie – salam, gogosi cu ciocolata si nuci. Cine descoperise oare combinatia asta dezgustatoare? Se pare ca el pentru manca cu placere in timp ce se uita la mine cu multa afectiune somnoroasa.

Sigur o sa intarize. Strainii intarzie mereu, spuse nordicul din el. Dar masina ne astepta cuminte in fata hotelului cu un minut inainte de timpul stabilit. I-am zambit rautacios sotului meu. Din masina incercam sa admir un rasarit de soare dar imi era prea somn sa il fotografiez. Soferul era amabil, Toni. Sau Tony. Era soferul nostru prin paradis, titlu remarcabil de altfel. Vorbea rau engleza dar l-am lasat vreo jumatate de ora sa se antreneze inainte de a-i spune ca vorbesc spaniola. In momentul in care i-am spus a  uitat ca vorbise vreodata engelza. Era canario. Ne-a dus la un meeting point unde doua masini ne asteptau si unde am asteptat-o cuminti pe cea ce-a patra. Soferul mi-a facut cunostinta cu ghidul. Una chica holandes que hable español y ingles. O spuse de parca era mandru de mine.

Ghidul era englez. Alan. Dar spaniolii ii pronuntau numele fonetic ceea ce il facea un englez oarecum pervertit. M-am trezit intrebandu-ma ce face un londonez in GC. Oare de ce/ cine fugea? Aveam sa il intreb mai tarziu. Cand stolul a fost complet am plecat lin spre munte. Alan avea un umor extraordinar, spre sfarsitul zilei avea sa si-l piarda. Toni conducea printre plantatii de pepene galben, papaya, mango, avocado, intr-un cuvant toate fructele din categoria fructe exotice din manualul de biologie. Doar ca aici nu pareau deloc exotice, apartineau peisajului si eu am inceput sa ma gandesc la merele din gradina unchiului meu. Nici ele nu erau acolo exotice. Am inceput sa urcam muntele vulcanic si incet incet vocea mi-a pierit. Frumusetea rocilor vulcanice sculptate de vant si de ploaie imi luase vocea. M-am uitat si la ceilalti oameni, nici ei nu mai aveau voci. Mai mult decat atat, nu mai erau oameni. Erau doar sentimente colorate. Cele pe care le vazusem in trecut prin fereastra deschisa spre cer. Pe masura ce urcam, deveneam din ce in ce mai mici si muntele devenea din ce in ce mai mare. Odata ajunsi in varf, nu mai existam decat in forma de sentimente colorate. Ne opream din cand in cand ca sa atingem pamantul. Asta pentru a ne da oportunitatea de a simti ca nu ne evaporaseram. Atingeam rocile de culoare rosiatica si fiecare avea povestea ei. Una era soparla, alta elefant, alta broasca. Fiecare element avea un nume, o provenienta, o istorie. Istoriile noastre disparusera. Una dintre roci se numea degetul lui Dumnezeu. Ma gandisem de multe ori la Dumnezeu dar niciodata la degetul lui.

Alan ne-a anuntat ca urma sa ajungem intr-un sat. Un sat care numara unsprezece locuitori si douazeci de caini. Mi s-a parut de-a dreptul fantastic ca erau mai multi caini decat oameni. Acolo batranul singur mi-a aratat oceanul printre doua piscuri. Uite, acolo se vede oceanul, mi-a zis, acolo in stangaEu sunt singurul care l-am vazut si nu am cui impartasi bucuria si te-am ales pe tine, mi-am imaginat eu ca imi zicea. I-am multumit. Ne-am inaltat in munte si dintr-un colt am vazut, tot printre piscuri, insula T. Se confunda cu cerul si era de culoarea prunelor mov, aproape coapte. Nu era departe de GC desi eu mi-o imaginasem de multe ori la celalalt capat de lume. De acolo de unde mi-o imaginasem eu parea indepartata si de aici o vedeam cu ochiul liber. Acolo si aici nu avusesera niciodata un loc bine stabilit in mintea mea. Mereu le incurcam. Eram din nou sentiment colorat si, fara sa fi simtit, mi-am dat seama ca ma intrepatrundeam cu o alta culoare care nu era aici, ci acolo. Sau invers. Era atat de puternica incat imi pierdusem propriile nuante si le imprumutasem pe cele ale culorii salvatoare. Pentru ca ea venise ca o salvare intr-o noapte in care nimic nu se cerea salvat. Am scotocit in geanta pentru a gasit un obiect real de care sa ma tin, l-am pus intre munti si l-am fotografiat. Asta ca sa nu imi pierd nuantele cu totul.

La coborare oamenii incepusera incet sa isi recapete omenirea. Treceam printre eucalipti care isi pierdeau coaja. Aratau ca un animal care naparlea. Apoi am trecut pe lang o cladire in paragina. Paradiso feliz, anunta o placuta batuta in cuie pe cladire. Mi-am imaginat ca daca scoti placuta cladirea paradis se va darama. Nu ma gandisem niciodata ca exista si un paradis mai putin feliz. Am intrat intr-un magazin de suveniruri si mi-am cumparat o piatra verde. Pe ladita in care era piatra scria Jade – Aventura. Mi-am pus piatra la gat si am plecat oarecum dezamagita ca eram din nou om. Unul fericit de altfel.

Image

Batranii si marea

Batranii se asezara la masa in spatele nostru. Nici nu i-am simtit venind. Dintr-o data i-am vazut la masa, de parca ar fi stat de ani de zile acolo. Vantul ii batea in par batranei care isi aprinse o tigara. Batranul incerca sa isi aprinda si el tigara de foi dar nu reausea din cauza vantului. Devenise oarecum iritat in timp ce batrana fuma linistita. Oare ea cum si-a aprins tigara? m-am surprins intrebandu-ma. Dupa eforturi indelungi batranul avu succes. M-am gandit ca micul impediment avea sa le strice toata seara, ca el avea sa devina morocanos si ca ea va fuma multe tigari amare si singure. Dar ma inselasem. Batranul comanda linistit o sticla de vin. Toata fiinta lui parea sa spuna „Am mult timp la dispozitie sau timpul e la dispozitia mea”. Ospatarul aduse vinul, il turna in pahare si disparu cateva secunde pentru a se reintoarce. „Va place?”. „It’s lovely, we’ve been here before…” si nu isi termina propozitia. De parca incerca sa spuna „Am mai fost aici acum treizeci de ani cand eram tineri si nestitutori, intre timp am trait o viata lunga si tumultoasa, am avut copii, nepoti, ne-am iubit, ne-am inselat si apoi ne-am iertat si am revenit … aici”.

Batranul avea un chip frumos, nordic, barba si par carunt si parea foarte distins. Batrana nu era frumoasa, fata ei avea trasaturi barbatesti si mainile ii erau mari si zbarcite. Mi-am inchipuit ca aveau o casa in West Sussex, batranul citea ziarul in fiecare dimineata in gradina in timp ce batran ingrijea florile. El iubise si alte femei dar ea nu il iubise decat pe el chiar daca dragostea ii facea rau. Ei ii placea sa cumpere haine la reduceri, iar lui ii placea sa citeasca sub salcamul din gradina.

Amandoi beau linistiti vinul rosu, la fel de rosu ca apusul soarelui. „Timpul e la dispozitia noastra”, repetau fara incetare. Ospatarul le aduse mancarea. Incepusera sa manance la fel de linistiti si din cand in cand schimbau cateva vorbe. Cuvintele le erau imediat inghitite de ocean. Batrana manca urat si lingea scoicile de parca ar fi vrut sa ia tot gustul care se afla in interiorul si exteriorul lor. Dar batranul parea obisnuit cu defectele ei. Din cand in cand se uita la ea. Privirea lui nu spunea nimic, decat „timpul e la dispozitia mea”.

Tinerii se asezara la masa alaturata batranilor. Tanara purta o rochie de blugi scurta si avea parul ud. Tanarul era frumos, o frumusete de revista. Imi amintea de David Beckham. Avea un tricou alb care ii lasa jumatate de piept dezvelit. Avea un piept tanar, curat. Parul ii era frumos aranjat cu gel. Mi-am imaginat ca tocmai facusera dragoste sub dus dupa care el isi aranjase parul si ea renuntase sa si-l mai usuce pe al ei. Tanara zambea mult si gratuit. Comandara si ei o sticla de vine. Rose. Tanara isi scoase tigarile din buzunarul rochiei de blugi si incerca sa isi aprinda o tigara. Vantul. Tanarul molfaia o bucata de paine imbibata in sos. Dupa ce termina de molfait lua doua tigari din pachet si le aprinse pe amandoua in acelasi timp. Acelasi lucru putea sa faca si batrana, m-am gandit eu. Doar ca ea avea tot timpul la dispozitie pe cand tinerii se grabeau. Tanara se uita mereu in stanga si in dreapta cu miscari brusti si grabite. Tanarul radea mult si repede. „Grabiti-va, noi nu avem mult timp la dispozitie” strigau de fiecare data.

Noi nu eram nici tineri si nici batrani. Nici grabiti si nici linistiti. Intre doua varste. Eu nestatornica si el multumit.

Image

Starea de a fi cu nume banal

“- Elementul-cheie e slabiciunea, a spus Sobolanul. Toate pornesc de la ea. Nu stiu daca intelegi ce spun.

– Toti oamenii sunt slabi.

– Asta ca regula generala, a spus Sobolanul, apoi a pocnit din degete de cateva ori. Dar n-ajungi nicaieri daca te iei dupa regulile generale. Eu acum iti vorbesc despre ceva foarte particular.

Am tacut.

– Slabiciunea ne roade pe dinauntru, ca o cangrena. Am inceput sa simt asta inca din adolescenta. Intelegi ce inseamna sa te roada ceva pe dinauntru si cum e s-o simti pe pielea ta?

Am tacut, infasurat in patura.

– Tu n-ai cum sa intelegi, a continuat Sobolanul. La tine nu exista aspectul asta. In fine, asa e slabiciunea umana, ca o boala ereditara. Chiar daca esti constient de ea, nu-ti sta in putere sa te vindeci. Si nici nu dispare cat ai bate din palme, ci se inrautateste pe masura ce trece timpul.

– Slabiciune fata de ce?

– Fata de orice. Slabiciune morala, slabiciune a constiintei, apoi slabiciunea existentei in sine.”

(Haruki Murakami, In cautarea oii fantastice)

A fost odata ca niciodata un copil melancolic. Nu neaparat trist, ci melancolic. Copiii obisnuiti se jucau nepasatori in fata blocului, se bucurau de zilele de vara si de masinile care treceau pe strada. Copilul melancolic ii insotea peste tot cu fidelitate dar nu se bucura de vara si nici de masini. Copilul se bucura de oamenii care umpleau strazile si zilele de vara si masinile. Ii observa mereu fara a fi constienta ca facea altceva decat ceilalti copii. In ochii ei, toti copiii erau melancolici. Dar pe langa melancolie depistase si un alt fel de sentiment. Poate nu atat un sentiment, cat o stare de spirit, de a fi. Pentru ca ea nu disparea niciodata. Era ca un fel de durere surda in piept, o durere cu care se nascuse si care nu ii provoca suferinta. Probabil ca si melancolia isi avea radacinile tot in durerea din piept.

Starea aceea bizara de  a fi avea o parte sumbra dar in acelasi timp ii dadea puteri miraculoase. Partea sumbra era ca ii lua de multe ori vocea. Desi fiecare nerv din corpul ei ii striga ca trebuie sa vorbeasca, starea de a fi ii interzicea sa o faca. Era ca un fel de usa masiva de fier care se trantea cu un zgomot asurzitor. Usa nu avea clanta si nici macar o gaura a cheii prin care ar fi putut sa priveasca sau sa transmita un semnal catre exterior. De multe ori i se intamplase sa vrea sa spuna adevarul, sa vrea sa emita judecati de valoare, sa admita ca oamenii isi provocau durere. Dar usa de fier se inchidea inainte ca ea sa fi formulat gandurile care ar fi trebuit sa se transforme in cuvinte. Probabil ca de asta mai tarziu, cand copilul deveni fata si apoi femeie, incepu sa iubeasca cuvintele. O dragoste de-a dreptul bolnavicioasa. Pentru ca vroia sa le invete pe toate si in cat mai multe limbi pe care altii nu le vorbeau.

Partea magica era ca starea de a fi ii dadea puteri miraculoase. Durerea din suflet se transforma intr-un fel de fereastra care mereu se deschidea spre cer. Fereastra o primise in locul usii de fier, compensa oarecum. Singura conditie era ca trebuia sa te uiti pe fereastra cu ochii inchisi. Stia ca fereastra distorsiona realitatea. Pentru ca de fiecare data cand se uita pe fereastra cu ochii deschisi lumea era altfel. Nu mai rea, dar altfel. Privelistile de la fereastra erau mirifice. Vedea suflete de oameni, nu oameni in carne si oase, ci sufletele lor. Erau ca un fel de panze pe care erau aruncate o sumedenie de culori, dar nu la intamplare. Daca le studiai cu atentie ele aveau un sens, o ordine foarte bine stabilita. Dar trebuia sa ai starea aceea bizara de a fi pentru a le putea citi.

Orice stare de a fi trebuie cercetata. Daca nu o cercetezi ea se confunda cu tine si o pierzi in interiorul tau. Copilul melancolic, care intre timp devenise fata, incepu sa observe starea de a fi si la oamenii din jurul ei. Mama ei de exemplu o avea din abundenta. Doar ca in cazul ei nu vedea partea mirifica, ci doar o parte dureroasa. Starea ii provoca mamei ei doar durere. In timp mama ei slabi extrem de tare si deveni atat de slaba fizic incat orice era in apropierea ei parea gras. De parca tot restul lumii se infrupta ingrasandu-se din mama ei. Starea aceea bizara o descoperi si la oameni necunoscuti, pe strada si in autobuze aglomerate. Usa masiva de fier se inchidea si pentru ei, nu numai pentru ea. Si le lua si lor vocile. Le taia respiratia si curajul de a se exprima. Si chiar daca tacerea fortata ii aducea aproape la moarte, nu vazuse pe nimeni niciodata care sa gaseasca macar o crapatura in usa.

Fata, devenita intre timp femeie, incepu sa citeasca carti despre starea bizara de a fi. Si, uimitor, starea era mentionata in fiecare carte pe care o citea. Autorii cartilor pareau sa fi gasit un termen comun pentru a nu-i duce pe cerecetatorii starii in eroare – SLABICIUNE. Deci asa se numea ceea ce toata viata ii stapanise fiinta si ii inchisese usa in nas. Slabiciune. Si starea careia autorii cartilor ii gasisera nume parea sa fie de mai multe feluri. “Slabiciune morala, slabiciune a constiintei, apoi slabiciunea existentei in sine.” Datorita autorilor, starea ei de a fi avea un nume. Slabiciunea era deci incapacitatea de a lovi oameni care nu puteau fi vindecati decat prin pedeapsa. Slabiciunea ii amputa dorinta de a striga in gura mare adevarul si de a-l apara cu pretul vietii. Slabiciunea nu o lasa sa ii spuna mamei ei ca o iubea si ca vroia sa o ajute sa se ingrase. Slabiciunea o ducea la minciuna si la frica de adevar. Ce nume banal pentru o stare atat de remarcabila! Ea i-ar fi dat un alt nume, unul mai pompos. Dar poate ca autorii aveau dreptate, starile atat de complicate trebuie explicate in cuvinte simple. Pentru a nu duce cercetatorii in eroare.

Femeia-fata-copil inchise ochii si incepu sa se uite pe fereastra carea dadea spre cer. Culorile erau acolo si ea nu trebuia decat sa le citeasca.

Image

Wait for me!

Cele doua femei s-au asezat zgomotos pe plaja. Nu erau singure, un baiat de vreo zece ani le urma la fel de zgomotos. Cateodata te uiti la oameni si stii instinctiv ca au ceva, ca poarta o vina de neiertat sau ca ascund un lucru pe care nici lor insisi nu indraznesc sa si-l marturiseasca. De cum au aparut in raza mea vizuala am stiut ca erau indragostite. Una de alta. Emanau un fel de dragoste pacatoasa. Nu ca dragostea intre doua femei ar fi pacatoasa, dar ele o faceau sa fie asa pentru ca o ascundeau. Femeia-femeie era blonda si avea pielea inchisa la culoare. Atat de inchisa incat te dureau ochii de la contrastul dintre piele si cerceii verzi mari pe care ii avea in urechi. Femeia-barbat avea constructia fizica a unui barbat, iar in momentul in care a ramas in costumul de baie deux pieces m-am surprins gandindu-ma la un barbat in sutien. De-a dreptul deranjant! Femeia-femeie isi aprinse o tigara in timp ce femeia-barbat isi intinse prosopul de baie la o jumatate de metru de femeia-femeie. De parca nu vroia sa stea langa ea tocmai pentru ca s-ar fi dat de gol. Baiatul disparuse in ocean si eu asteptam cu nerabdare primul gest de afectiune. Femeia-femeie isi fuma tigara si apoi isi arunca prosopul langa cel al femeii-barbat. Se tranti pe nisip intr-un mod cat se poate de dezordonat.

Amandoua priveau in zare spre ocean. Cred ca il urmareau din priviri pe baiat care intre timp isi gasise un grup de prieteni cu care se arunca zgomotos in ocean. Femeia-barbat ii atinse umarul femeii-femeie cu un gest afectuos dar grabit. Femeiea-femeie o respinse. Mi-am imaginat ca seara asteptau pana cand baiatul mergea la culcare si apoi se sarutau. De atata asteptare li se uscasera buzele si din cauza asta primul sarut era oarecum neplacut si sarat. Apoi se priveau in ochi cateva secunde si isi regaseau starea de liniste dupa care tanjisera toata ziua. Se sarutau din nou si se atingeau la inceput timid dar mai apoi din ce in ce mai grabit.

Wait for me… Asteapta-ma chiar daca asteptarea poate dura mai mult decat viata asta. Si nici macar nu pot sa iti garantez ca mai exista o alta viata care o urmeaza fidel pe asta. Asteapta-ma chiar daca atunci cand asteptarea se va termina eu nu voi mai avea nimic de oferit. Asteapta-ma fara sa stii daca ma astepti pe mine sau o alta varianta a mea, mai rea, mai pervertita, mai batrana in suflet. Asteapta-ma chiar daca asta inseamna sa iti umpli asteptarea cu trupuri goale de femei. Asteapta-ma chiar daca stii ca asteptarea nu e decat o prelungire interminabila a singuratatii. Asteapta-ma pentru ca doar eu stiu sa te rog sa ma astepti. Asteapta-ma chiar daca in toiul asteptarii o vei intalni pe ea, cea care ti-a fost sortita sa te insoteasca in asteptarea ta.

Image

Practicantul de surfing si fata din autobuz

Grupul de copii dadeau culoare plajei care devenise de culoarea norilor. Cred ca erau vreo cincisprezece, nu aveam chef sa ii numar. Faceau niste exercitii pentru brate de-a dreptul ridicole. El, profesorul practicant de surfing, statea intr-o laterala a grupului dar era evident ca ii supraveghea. Din cand in cand alerga la cate unul dintre copii si ii lovea usor peste picioare sau brate pentru a le corecta exercitiile ridicole. Odata exercitiile terminate, copiii incepusera sa se indrepte spre ocean cu placile de surf rosii, galbene si verzi sub brat. Unele aveau un Spiderman desenat pe ele. Spiderman nu se poate deplasa deasupa oceanului, m-am gandit eu. Pentru ca nu are de ce sa isi prinda panza. La urma urmei cred ca si el ar avea nevoie de o placa de surf. 

Practicantul de surfing ramase in urma. Era apatic si deloc expresiv. Isi incepuse ritualul de imbracare a costumului de surfing. Avea parul lung, decolorat de soare si prins intr-o coada la intamplare. Isi trase costumul pe el cu miscari sigure dar plictisite. De parca nu se bucura ca avea sa infrunte valurile oceanului. Placa lui de surf era exagerat de mare si … roz. Pentru o secunda m-am gandit ca era gay dar fata lui nu exprima nicio bucurie. Si avea miscari foarte masculine. Dupa ce isi imbraca costumul mai zabovi cateva secunde. Isi desprinse parul si si-l lasa sa ii cada pe umeri. Apoi porni lenes spre ocean. Se facea din ce in ce mai mic si incepusera sa ma doara ochii de la culoarea de nori a plajei. Intra la fel de lenes in apa si nu se bucura de primul val care ii atinse placa de surf si pielea de sub costum. Primea fiecare val cu un fel de resemnare si depasi un grup de copii lungiti pe placile lor cu Spiderman. Apoi se indeparta de oamenii din ocean dar nu se ridica niciodata pe placa de surf. Statea pe burta si eu asteptam cu nerabdare momentul in care se va ridica, va lua un val in piept si il va zdrobi sub muschii de la picioare. Dar el nu o facu. Mi-am imaginat ca vine noaptea pe plaja de culoarea norilor si se lupta cu oceanul, ferit de vazul tuturor. Dar noaptea oceanul era mereu linistit. Poate ca venea doar sa ii multumeasca.

Am inceput sa ma gandesc la lotusul din mlastina. O facusem de dimineata de altfel pentru ca plansesem din cauza lui. Sau a mea. Ma uram pentru ca nu il salvasem desi am stiut mereu ca e de datoria mea sa il salvez. Cu o saptamana in urma il intrebasem daca se mai gandeste la el si daca s-a impacat cu ce facuse el. „Da, ma mai gandesc, dar nu des”, mi-a zis, „mai ales dimineata si plang”. Ii aruncasem de mii de ori cuvinte grele. Atat de grele incat probabil ca isi rupsese spatele carandu-le tot restul vietii. Daca as fi fost destul de puternica mi-as fi rupt degetele de la mani numai ca sa ma pedepsesc pentru cuvintele grele. Mi-as fi provocat durere care m-ar fi transformat intr-un monstru. Dar monstru eram deja pentru ca ii provocasem lui durere. 

Fata din autobuz semana cu o alta fata pe care o cunoscusem candva. Avea aceeasi ochi, acelasi par, aceeasi expresie melancolica a fetei. Era deosebit de frumoasa si cred ca stia asta. De fiecare data cand isi dadea parul dupa ureche o facea cu o delicatete pe care alte femei ar fi invidiat-o. Avea maini frumoase, unghii taiate scurt, perle de plastic in urechi si adidasi urati. Cealalta fata pe care o cunoscusem eu imi spusese ca murisem pentru ea. A fost de altfel singura persoana care mi-a spus vreodata „Pentru mine esti moarta!”. Cum puteam sa fiu moarta cand inca mai existam? Ma omorase ea… fara ezitare. Fata din autobuz vazu pe cineva cunoscut pe strada si schita un gest de salut. Si gestul era melancolic, chiar daca era insotit de un zambet. Cobori cu o statie inaintea mea. Cand usa autobuzului se inchise in urma ei intoarse capul sa vada daca ma mai uit la ea. Apoi coti pe o strada care se desprindea din bulevard. Mergea acasa. 

M-am gandit din nou la lotusul din mlastina si apoi am inceput sa ma uit la mainile mele. Mi-am imaginat cum imi rup degetele, unul cate unul. 

Image