Arhivele lunare: August 2012

Scrisoare catre cititorii mei

Dragii mei cititori,

Aflati despre mine ca sunt bine, sanatoasa. Poate nu cea mai sanatoasa dar supravietuiesc. Viata e in continuare mirifica, in ciuda faptului ca vara s-a sfarsit si trebuie sa ma trezesc devreme. Vremea s-a schimbat si ea de cateva zile incoace. Ploua. Ploua mult. Atat de mult incat te intrebi daca va mai iesi vreodata soarele. Mie nu imi place ploaia dar acum sunt destul de prinsa in tot felul de activitati si cateodata nici nu observ cand ploua. Doar cand ma suna mama. Vremea e un subiect pe care nu il ocolim niciodata. Cum e vremea la voi? Si eu trebuie sa ma uit pe geam pentru ca daca nu as face asta, nu as sti ce sa ii raspund.

Va scriu pentru ca ati prins viata. V-ati nascut. Sau renascut. Existati. In calitate de cititotii mei. Sunteti un grup care creste pe zi ce trece. Cum de stiu asta? Va urmaresc. La fel cum si voi ma urmariti pe mine. Oamenii care au creat blogurile au inventat si un sistem prin care vezi cati oameni te citesc in fiecare zi. Si de unde te citesc. Ingenios, nu? Poate ca e momentul propice sa explic de ce scriu pe un blog modern si nu pe pergament. Pentru ca nu am rabdare sa scriu o carte. O carte e un proces. Si orice proces dureaza. Tot ce scriu eu trebuie sa impart imediat dupa ce am creat. Trebuie sa instrainez de mine si sa daruiesc altora. Poate voi avea mai multa rabdare cand voi mai imbatrani. Si atunci voi scrie o carte. Un proces. Acum traiesc doar momente, nu traiesc procese.

Unii dintre voi ma cunosc. M-au vazut. Mi-au vorbit. Altii dintre voi nu ma cunosc, cel putin nu in flesh and bones. Pentru a inlatura orice urma de indoiala, tin sa mentionez ca sunt mai mult bones decat flesh. Asta pentru ca ard cu pasiune si nu ma sting niciodata, nici macar cand dorm. Somnul nu e decat o ardere la foc mic. Un fel de pauza. In somn scriu. Sau recitesc ce am scris. Scriu si in gari, in tren, in autobuz, pe bicicleta, in supermarket. Nu am nevoie de liniste cand scriu. Si nici de un loc al meu. Eu nu am un loc al meu. Daca v-ati inchipuit vreodata ca sunt un fel de femme fatale care calatoreste la clasa intai, forget about it! Sunt mai mult ceea ce in limba surogat se cheama een vrouw van de wereld. Eu nu stiu cum sa traduc anumite cuvinte. Daca ar fi sa traduc expresia de mai sus cuvant cu cuvant, ceea ce e un fel de a ucide cuvintele, ar insemna o femeie a lumii. Cred ca de fapt se apropie de cetatean universal. Dar eu nu stiu cum sa traduc femeia, asta e problema. Femeia e elementul cheie aici. Intraducibil. Ati inteles ce vreau sa spun. Sunt o femeie care si-a facut din lumea asta, atat cat a vazut-o, o casa. Acasa. Si ma simt bine (sau rau) oriunde. Nu ma simt legata de niciun loc in mod special. Decat de niste munti de care nu ma poate dezlega nimeni. Enough about me.

Voua, dragi cititori, vreau sa va marturisesc ca remarcile voastre ma fac sa rosesc. Trairile pe care mi le marturisiti imi dau o stare de beatitudine. L-am intrebat acum ceva timp pe un prieten Tu stii ce fericita ma face faptul ca insemn ceva pentru oamenii care ma citesc? El stie. Pentru ca ma cunoaste. Eu sunt destul de dependenta de prietenii mei. De oamenii care ma cunosc. Pentru ca ei ma inspira. Sunt muzele mele. Sigur, si un pescarus intr-un parc poate fi o muza. Dar de alt fel. Oamenii ma fascineaza mai mult decat pescarusii. Ceea ce imi scrieti dupa ce ma cititi ma inhiba de multe ori. Pentru ca eu nu realizez pe deplin ce efect am asupra voastra. Majoritatea imi marturisiti ca ma descoperiti si va descoperiti pe voi insiva. Ca ma cititi si apoi va ganditi. La mine si, mult mai valoros, la voi. Nu pot sa va dau decat un singur sfat, daca imi este permis: Folositi-ma! Luati de la mine tot ce poate fi luat, iubiti-ma si urati-ma pentru ca v-am facut sa va ganditi la lucruri la care in mod obisnuit nu te gandesti. Sau pe care le ignori. Acceptati-mi creatia si apoi aruncati-o pentru a da nastere propriei voastre creatii. Depasiti-ma! Scrieti sau simtiti mai bine decat mine. Sau mai pasional. Sau mai adevarat. Priviti-ma in ochi si apoi priviti-va pe voi in suflet. Imbratisati-ma si apoi aruncati-ma ca sa faceti loc unei noi imbratisari. Sau unui nou imbratisat. Mintiti-ma pe mine si spuneti-va adevarul voua. Nu va ingrijortai pentru mine. Aveti grija de voi. Eu ma descurc! Supravietuiesc. Asta fac de cand ma stiu.

Astazi mi-a scris un cititor de existenta caruia nu stiam. Stiam de el ca om dar nu ca cititor. You are my new Virginia Woolf, mi-a marturisit el. Stimate cititor, daca vrei sa nu ma sinucid de preaplin sufletesc ca Virginia Woolf, nu imi mai face complimente de genul asta. Nu ca nu m-ar maguli. Sunt atat de magulita incat nici nu mai indraznesc sa ma uit in oglinda. Mi-e frica ca ma voi vedea mai frumoasa decat sunt in realitate. Si mai buna. Si mai mareata. Eu traiesc in miscare. Pentru ca nu imi gasesc linistea decat foarte rar. Cand am citit marturisirea ta eram pe strada. Mergeam. Si am exclamat, ca o adevarata artista a cuvintelor ce sunt, holy fuck! Cu voce tare! M-am gandit imediat la Virginia Woolf care ar fi primit un compliment de o maretie comparabila. Cred ca ea ar fi zis Oh my! In niciun caz ce am zis eu. Virginia Woolf a spus A woman must have money and a room of her own if she is to write fiction. Cu prima parte sunt de acord, cu precizarea money of her own, castigati de ea. Despre a doua nu stiu ce sa spun. Nu indraznesc sa o contrazic. Dar cred ca pe vremea ei ar fi fost neobisnuit sa scrii in gara sau in tren sau in supermarket. Eu scriu in gand. Si sunt convinsa ca si Virginia facea la fel. Faptul ca si-a umplut buzunarele cu pietre si apoi s-a (auto) inecat m-a intristat cumplit. Si ultimele ei randuri scrise catre sotul ei ma intristeaza la fel de mult. Pentru ca sunt atat de frumoase!

Dearest, I feel certain that I am going mad again. I feel we can’t go through another of those terrible times. And I shan’t recover this time. I begin to hear voices, and I can’t concentrate. So I am doing what seems the best thing to do. You have given me the greatest possible happiness. You have been in every way all that anyone could be. I don’t think two people could have been happier ‘til this terrible disease came. I can’t fight any longer. I know that I am spoiling your life, that without me you could work. And you will I know. You see I can’t even write this properly. I can’t read. What I want to say is I owe all the happiness of my life to you. You have been entirely patient with me and incredibly good. I want to say that—everybody knows it. If anybody could have saved me it would have been you. Everything has gone from me but the certainty of your goodness. I can’t go on spoiling your life any longer. I don’t think two people could have been happier than we have been. V.

Virginia Woolf a murit pentru ca nu a mai putut sa scrie. Sau sa citeasca. Si faptul ca s-a sinucis nu e decat o dovada ca a vrut sa ramana adevarata fata de ea insasi. Un scriitor care nu mai poate scrie e gol. Pierdut. Pe veci.

Vor veni vremuri cand nu voi putea scrie. Simt asta. Si va voi lasa sa asteptati. Vroiam doar sa va previn. Nu sa va amenint, doar sa va previn. Veti astepta zile lungi si poate chiar luni. Sau ani. Si ma veti uita. Cand ma veti uita, incercati sa nu va uitati pe voi. Nu va faceti griji pentru mine. V-am zis, eu ma descurc. Supravietuiesc. Dar daca nu mai aveti scriitor, incercati sa deveniti voi insiva scriitori. Uitati-ma pe mine. Dar promiteti-mi ca nu va veti uita pe voi insiva!

Inchei prin a va ura bunatate. Fata de voi si fata de tot ce misca in jurul vostru. Raul, ramul. Glumesc. Si astept sa imi scrieti. Cum? Oricine ma citeste, gaseste o modalitate de a-mi scrie. Adresa o gasiti printre randurile scrise pana acum. Si cele ce vor urma.

Cu umilinta,

C.

Anunțuri

Pescarusul cersetor

Stau intr-un parc si astept un tren. Sigur ca trenurile nu trec prin parc. Ele trec prin garile din apropierea parcului. Sunt singura. Alone will be something you’ll be quite a lot. Dr. Seuss ma urmareste peste tot. La fel ca si pescarusul care ma soarbe din priviri. Are ochii gri, de gheata. Imi urmareste fiecare inghititura pentru ca mananc un sandwich cu bacon. Oare e interesat de mine sau de bacon? M-am hotarat sa nu-l hranesc si el cred ca deja stie asta pentru ca se uita urat la mine. Din ce in ce mai urat. Cred ca daca se apropie mai mult o iau la fuga. Am facut o miscare brusca ca sa il sperii. Nu s-a speriat. Oare e corect sa ii spui unui pescarus el? M-am gandit ca in alte limbi exista un apelativ si pentru genul neutru – it in limba secreta, het in limba surogat. Dar nu si in limba mama. Ai de ales doar intre el si ea. Dar el e masculin si ea e feminin. Si neutru? Eu predau, printre altele, si limba mama. Sunt o profesoara ingrozitoare pentru ca nu inteleg nimic din ce predau. Si studentii mei aproape nu progreseaza deloc.
El, pescarusul, se uita inca la mine. In acest moment cred ca ma uraste. Sau ma dispretuieste. M-am decis sa nu il hranesc pentru ca, in ochii mei, el e un pescarus pervertit. Cersetor. Ganditi-va bine: are aripi, poate, datorita formei corpului, sa infrunte vantul, poate sa se napusteasca asupra pestilor cu ciocul puternic, poate sa inoate cu labele inotatoare (nu stiu cum se cheama si, in plus de asta, pana acum cateva minute am crezut ca pescarusii au gheare). Si el, nefericitul, cerseste intr-un parc langa o gara! El, care in cateva fractiuni de secunda, ar putea ucide si ighiti un pestisor! Si poate l-ar nimeri chiar pe cel de aur cu trei dorinte! El, care ar putea sa cutreiere peste toate marile si oceanele lumii, isi iroseste timpul intr-un parc. Cu mine! Si cu bacon-ul meu. Ma enervase cumplit. Si l-am certat. Auzi, tu daca vrei bacon, n-ai decat sa muncesti pentru el! Eu ma trezesc in fiecare zi la sapte si cateodata la sase si merg la munca. Si nu e deloc usor sa pui paine pe masa. Pardon, bacon! Crezi ca bacon-ul cade din cer? Nu, pentru orice vrei in viata trebuie sa muncesti. Pana mori! Asa mi-a zis mama o data. De fapt, de multe dati. Si eu nu intelegeam nimic din ce spunea ea. Nici macar nu intelegeam daca se certa cu mine sau cu ea. Imi parea doar rau ca mancasem painea pe care ea o pusese pe masa. Mama o sa moara de atata munca si voi o sa ramaneti singuri pe lume, ne-a amenintat bunica o data. De fapt, de multe dati. Mama si bunica complotau mereu. Singur pe lume suna cumplit cand esti copil. Odata m-am gandit cum as putea sa fac ca sa previn moartea mamei care s-ar fi tras din munca. V-am spus ca eu am o natura foarte analitica. Si orientata spre a gasi solutii. Dar ca sa gasesti solutii trebuie sa faci mai intai munca de cercetare. Am intrebat-o pe mama: Dar daca visul tau nu era sa mori de prea multa munca, de ce ne-ai facut pe noi? Parintilor nu trebuie sa le adresezi intrebari de genul asta. Pentru ca ei habar nu au de ce au facut copii. Nu s-au gandit la asta niciodata. Cel putin nu inainte de a-i face. Mama s-a infuriat cumplit pe mine si mi-a taiat bugetul pentru cercetare. Trebuia sa cumpere paine cu el.
Odata ce mi-am terminat sandwich-ul cu bacon, pescarusul si-a luat zborul. M-am gandit cat de bine vede prin ochii lui gri de gheata. El plecase deja cand eu inca ma mai uitam in ambalaj sa vad daca sandwich-ul era chiar gata. L-am privit luandu-si zborul si mi-am imaginat cum l-as fi mancat la gratar. Era rosiatic, inmiresmat si ii scosesem ochii gri de gheata si ii pusesem intr-un pahar.
Mi-a fost mila de pescarus ca nu punea pret pe calitatea vietii. Cata bogatie sa poti zbura peste oceane si mari! Si el, nefericitul, mai mult umbla prin parcuri decat zbura. Mi-am jurat ca mereu voi respecta viata care mi s-a dat. Si calitatea ei. Voi cheltui toti banii pe care ii voi castiga, nu voi face niciodata economie la apa sau la lumina, nu voi coase sosetele rupe, voi arunca toate pungile de plastic dupa ce le voi fi folosit pe fiecare de cateva ori, voi sparge toate borcanele, voi folosi periuta de dinti maxim trei luni, voi arunca hainele rupte si mancarea stricata. Nu voi risipi niciodata, asta pentru ca milioane de copii in Africa mor de foame, dar voi respecta calitatea vietii. Decenta. Nu bogatia. Decenta.
Voi spune tot ce gandesc dupa ce mai intai voi fi gandit ce vreau sa spun. Voi lupta pentru adevar. Voi iubi tot ce trebuie iubit si voi dori tot ce imi voi permite sa doresc. Voi tace cand va trebui sa tac si voi striga in gura mare ce trebuie facut auzit. Voi respecta si voi pretinde respect. Si, promit solemn, nu voi cere niciodata mai mult decat mi se cuvine. Nu voi fi niciodata pescarus cersetor. Voi fi, de cele mai multe ori, pescarus daruitor care va cutreiera peste mari si oceane.
Am pierdut trenul. Cum altfel cand scriu despre pescarusi pervertiti si astept trenul in parc si nu in gara? Eu chiar nu invat din greseli. Acum il astept pe urmatorul. Noroc ca intotdeauna exista un tren care il urmeaza fidel pe cel pe care tocmai l-ai pierdut. La urma urmei poate nici nu e necesar sa inveti din greseli. Oricum vei face altele!

One People, One Planet

Titlul articolului nu imi apartine. El apartine unui om care isi permite sa spuna One People, One Planet. Eu inca nu imi permit sa fac afirmatii de genul asta. Sunt inca tanara. Andre Brugiroux are saptezeci si trei de ani si este singurul, da, singurul om de pe planeta noastra care a vazut toate tarile lumii. Bineinteles, ale acestei lumi. Mi-am inceput ziua foarte devreme cu un articol despre acest om si cu un rasarit de soare superb. Atat de puternic incat ma dureau ochii adormiti. Eu nu sunt un om care functioneaza bine dimineata. Asta probabil pentru ca adorm foarte tarziu si pentru ca dorm putin. Si, evident, dimineata sunt foarte obosita. Dar sa incep cu seara dinaintea diminetii.

Aseara am vazut un film despre care nu o sa spun multe. Doar ca mi-a ajuns in inima si ca Primrose e un nume fabulos. La fel de frumos ca Rhoda. Sophie, Primrose si Rhoda sunt singurele nume feminine care imi plac cu adevarat. Mai sunt si altele care suna bine si sunt chiar dragute dar nu se ridica la inaltimea acestor trei. Filmul, foarte pe scurt povestit, se rezuma la un joc. The Hunger Game. Un joc din care, la fel ca din toate jocurile, iesi ori invingator ori invins. Doar ca intr-un hunger game a fi invins inseamna a muri. Un fel de Colosseum al Imperiului Roman dar in varianta moderna. Desi in esenta identic. Cine s-ar fi gandit vreodata ca pana si Colosseum-ul cel sacru va primi o haina moderna? Pe mine goana in care lumea se dezvolta, se metamorfozeaza, ma sperie. Foarte tare. Intr-un hunger game exista gladiatori si sponsori. Si viata gladiatorilor depinde de cea a sponsorilor si invers. Mai ales invers. V-ati gandit vreodata ca sponsorii ar muri de plictiseala fara gladiatori? De tristete? De desertaciune? De goliciune a propriilor suflete? Ei depind intru totul de gladiatori si, desi pretind ca ei ii tin in viata pe gladiatori, e exact invers. Fara gladiatori nu ar fi existat sponsori. Spectatori. Spectacol. Plin al vietii. Sponsorii erau adevaratii sclavi ai gladiatorilor si niciodata invers, oricat ne-ar corecta istoria. In film un gladiator ii spune altuia: I don’t want them to change me. They don’t owe me. Even if I die, I want to die myself. Cred ca in adancul sufletului si eu sunt un gladiator. Unul fioros. Pentru ca niciodata nu am acceptat ca altii sa ma schimbe sau sa ma stapaneasca. Decat atunci cand schimbarea sau stapanirea ma transformau intr-un om mai bun. Atat. Nu am lasat pe nimeni, niciodata, sa imi schimbe culorile intr-un alb-negru anost. Searbad. Uniform. Dar am lasat pe oricine a avut puterea sa ma schimbe din alb-negru in curcubeu. Si asta s-a intamplat de multe ori. Pentru ca sunt o alintata a soartei. Un fel de fetita bogata care merge la o scoala particulara, are o uniforma scumpa cu nasturi de aur si incaltaminte din piele de … cangur. O fi rara pielea de cangur? Mai ales cea de pe burta ma intereseaza. Glumesc. Da, ma regasesc oarecum trist intr-un gladiator care toata viata a incercat sa lupte in speranta ca, odata si odata, va fi eliberat. Independent. Din acelasi motiv ma regasesc si in Ilie Moromete. Glumesc. Desi felul in care citea el ziarul mi se pare de-a dreptul genial. Domnule …

Din astfel de motive dorm eu putin. Si repede. Dar asta fac de cand ma stiu. Gladiatorii nu fac decat un singur lucru. Lupta. Si observa. Pentru a lupta mai bine. La sapte dimineata in gara nu e deloc placut. Pentru ca e aglomerat. Si pentru ca e prea dimineata. Si pe mine ma sperie multimea de oameni care se trezesc atat de dimineata. De parca nu au ceva mai bun de facut decat sa se trezeasca. Dar rasaritul de soare mi-a incalzit dimineata si sufletul. Ma gandeam stand in gara si asteptand trenul la cuvantul frantuzesc dégoût. Asa, fara motiv. Si ma chinuia intrebarea daca accentul circumflex e asezat pe u sau pe o. Se pare ca pe u. Daca termini de citit o carte, primesti un euro, ii spuse o mamica copilului ei exceptional de vesel la ora sapte dimineata. Ma calca pe nervi veselia lui dar avea ochi frumosi si am decis sa il iert. Ma intrebam daca ceea ce spusese mamica era o amenintare sau o recompensa. Crunt sa iti ameninti copilul ca ii dai un euro. Si mai ales sa pretinzi ca e recompensa pentru citirea unei carti. Cartea respectiva poate i-a schimbat viata. Sau perceptia asupra vietii. Si pentru asta primesti nimic mai mult sau mai putin decat un euro. Si, evident, o noua perceptie asupra vietii.

Orice tren se opreste intr-o gara si pentru orice om s-a inventat undeva o gara. Eu m-am oprit in gara mea. Si urma sa predau toata ziua unor elevi pe care inca nu ii cunosteam. Predam dupa o pauza de doua luni. Vacanta mare, parca asa se cheama. In tara surogat se cheama vacanta de vara. Prima zi de scoala e mereu mai interesanta pentru profesori decat pentru elevi. Elevii nu stiu asta. Trebuia sa ma prezint de patru ori. Pentru ca aveam patru clase noi. Asta inseamna sa spui de patru ori aceeasi poveste. Pentru ca eu despre mine nu pot sa povestesc decat intr-un singur fel. Spun mereu povestea adevarata. Pregatisem o prezentare pe calculator. M-am gandit ca elevii prefera sa se uita la poze decat sa asculte profesorul. Am selectat cateva poze cu mine, nu cele mai bune. Una in care radeam si una in care eram serioasa. Nu suparata, ci doar serioasa, am comentat eu in timpul prezentarii. Apoi cateva poze cu tara mama. Tara mea. Doua din parcul din orasul dintre munti si una cu muntii din jur. Parcul in care imi petrecusem copilaria si in care citisem carti, fumasem, sarutasem baieti. Si muntii care m-au acceptat mereu asa cum sunt. Si care mi-au dat libertate. Copiii din tara surogat nu stiu nimic despre tara mama. Daca le-as spune ca sunt din Japonia, s-ar putea sa ma creada. Apoi cateva poze cu ce imi place – sa citesc, sa dansez, sa urc munti, sa patinez, sa scriu, sa predau. Nimic obisnuit. Elevii nu au fost deloc impresionati. Au urmat pozele cu si despre ce nu imi place. Ciocolata, sa astept, violenta, minciuna. Never lie to me, i-am amenintat. Probabil ca asta i-ati spus si sotului dumneavoastra, a remarcat un elev. Mi-a venit sa rad. Mai apoi le-am spus ca a preda poate fi colorat dar si gri. Colorat pentru ca ei, elevii, sunt colorati, si gri pentru ca vor exista si lectii grele, plictisitoare, lipsite de umor. Cativa elevi au inteles prezentarea mea. Ca profesor nu trebuie sa dai niciodata crezare iluziei ca toti elevii inteleg ce le spui sau ce le predai. Majoritatea nu inteleg nimic. Pentru ca nu isi dau silinta. E varsta la care nu isi dau silinta. Sigur ca mi-au adresat intrebari. Multe. Unele pe care nu ar fi trebui sa mi le adreseze. Ce picior mic aveti! Ce marime purtati la papuc? Care e numele dumneavoastra adevarat? (numele de familie inainte de a ma fi maritat) Romania? Nu e Romania tara din care fetele pleaca ca sa castige bani in strainatate? Ultima intrebare m-a facut sa rad. Sigur ca am pedepsit-o cu amenintarea ca esti dat afara daca mai pui astfel de intrebari. Asta fac eu toata ziua, toata saptamana, de cinci ani incoace. Raspund la intrebari. Colorate. Si cateodata gri. Si sunt si platita pentru asta.

Andre Brugiroux, francezul care a vazut toate tarile lumii acesteia, probabil ca mai mult tace decat raspunde la intrebari. Sau, prin a calatori, raspunde propriilor intrebari. Pentru ca daca nu ai o tona de intrebari cu si despre tine nu alergi prin lume saptezeci si trei de ani si vizitezi tot ce se poate vizita. Si iti risti viata, aproape ca mori de sete in desert, te ataca ursii polari, nimeresti in mijlocul unei lupte in Cambogia si iti gasesti dragostea vietii in Suriname. Dragostea vietii e ceva care se lasa cautat. E foarte greu de gasit. O raritate. Cateodata trebuie sa te duci pana in Suriname ca sa o gasesti. Un singur om de pe acest Pamant poate sa afirme: Am calatorit in toata lumea. One People, One Planet. Si tot el afirma ca nu ai nevoie decat de un singur lucru. De devotament. Eu ma tot intreb incepand de azi dimineata de la sase de cat devotament ai nevoie?

Cititorii mei imi fac complimente care pe mine ma fac sa rosesc. Ultimul a fost pentru minunatele sclipiri de geniu. Pentru ca vine de la un prieten drag care (probabil) ma iubeste, aproape ca nu se pune. Dar, daca tot e vorba de geniu, stiu de la cine l-am mostenit. De la mama. Care m-a sunat acum cateva momente. Auzi, am vazut la televizor ca rromii din tara surogat s-au intors in vacanta in tara mama. Si m-am gandit sa te sun. Si caprele negre coboara de pe munte. Vreme rea. What the … ?!?!

Love, youth, humour

Astazi am jucat cel mai scurt joc din viata mea. Pe website-ul de socializare la care cu totii suntem mai mult sau mai putin conectati aparuse un joc de cuvinte. Arata ca o integrama si obiectivul era sa dezlegi cateva cuvinte dar regulile jocului erau complet diferite. Nu trebuia sa muncesti prea mult ca sa descoperi cuvintele, trebuia doar sa le cauti. Si primele trei pe care le gaseai erau cele mai importante lucruri pe care ti le doresti in viata. Mie nu imi plac jocurile dintr-un singur motiv – ori pierzi rusinos, ori castigi triumfator. Cel putin asa mi s-a intamplat mie de fiecare data cand m-am implicat intr-un joc. Asta face jocurile oarecum limitate. Optimistii spun ca, in ciuda faptului ca pierzi, castigi experienta. Dar optimistii spun orice in incercarea lor disperata de a ramane optimisti. Pentru ca un optimist trecut de partea cealalta, a pesimistilor, e pierdut pe veci. Si ei stiu asta. Eu nu stiu in care categorie ma integrez dar stiu sigur ca daca ai pierdut, pierderea nu inseamna nimic mai mult decat e – durere, umilinta, gol in suflet. Si castigul e mereu urmat de dezamagire. Si eventual de dorinta de mai mult. Poate ca e momentul sa mentionez ca tema acestui articol e dragostea si ca tot ce am scris mai sus se invarte in jurul ei. Daca pierzi in dragoste, ai pierdut. Nu ai castigat nicio experienta noua. Pentru ca fiecare dragoste e altfel, iar experienta noua se va fi invechit pana vei gasi o noua dragoste. Substantivul dragoste are un plural interesant. Dragoste. O dragoste, doua dragoste. Ciudat. O iubire, doua iubiri, un amor, doua amoruri. Dictionarele nu sunt up to date. Dragostea e, potrivit dictionarelor, sentiment de afectiune fata de o persoana de sex opus. Dictionarele sunt cu milenii in urma pentru ca dragostea pentru persoane de acelasi sex exista dintotdeauna. Si e la fel de frumoasa si de pasionala ca cea pentru persoanele de sex opus. Si nu ma refer la dragostea pentru matusa, vecina sau bunica ta. Ci la dragostea advarata. Eu, daca as fi facut dictionarele, as fi creat mai multe cuvinte pentru dragoste. Pentru ca cea pentru matusa ta nu se poate numi la fel ca cea adevarata, pentru persoana de sex opus sau de acelasi sex. Vedeti cata neclaritate?

Eu nu joc jocuri. Decat cele inventate de mine. Pentru ca cele inventate de mine sunt cele mai interesante. Dar si in cazul celor care imi apartin, din pacate, ori pierzi, ori castigi. Dar jocul de pe website-ul de socializare mi-a facut cu ochiul. Si daca ceva iti face cu ochiul se numeste instinct. Si instinctul trebuie sa ti-l urmezi mereu. Pentru ca daca nu ti-l urmezi e ca si cum te-ai minti pe tine insuti pentru ca te negi pe tine insuti. Eu, la jocurile care nu imi apartin, trisez. Pentru ca nu pun pret pe ele si nu le iau in serios. Si la jocul acesta am trisat in sensul ca l-am jucat de trei ori. Lista de cuvinte din care trebuia sa alegi era destul de vasta si, dupa cum am mentionat deja, primele trei erau ceea ce cauti in viata. Iata rezultatul:

Prima incercare

A doua

A treia

Love

Love

Health

Youth

Beauty

Experience

Humour

Lust

Money

Eu am studiat literele. Sau Literele. Si am facut analiza pe text pana m-am plictisit de analiza si am ramas doar cu textul. Sau pana mi s-a urat de text si am pastrat doar analiza, ucigand textul. Si sunt, de la natura, o persoana analitica. Trebuie sa mai invat sa sintetizez. Asta a fost mereu punctul meu slab. Daca analizam premisele din diagrama de mai sus, nu putem sa emitem decat o singura ipoteza indiscutabila. Incontestabila. Neindoielnica. Vadita. La toate jocurile din lumea asta, indiferent de provenienta lor, poti sa trisezi. Ca un nesimtit. Si nimeni nu va sti. Asta pentru ca oamenii sunt prea mult focusati pe rezultat si prea putin pe proces. Nu conteaza cine esti, conteaza cine spui ca esti. Asta e a doua ipoteza emisa. Tot cu nesimtire. De asemenea, un alt adevar existential pe care il putem conchide din diagrama de mai sus este ca rezultatele jocului pot fi interpretate in atatea feluri incat uiti de unde ai plecat, ucigand utilitatea sau obiectivul jocului. Si daca toate premizele de mai sus le amestecam intr-un silogism, iata ce reiese:

La toate jocurile existente poti sa trisezi.

Oamenii nu sunt focusati pe proces, ci pe rezultat.

Rezultatele tuturor jocurilor existente sunt interpretabile.

Jocurile sunt fucking phony.

Silogismele obisnuite contin trei judecati legate intre ele astfel incat cea de-a treia judecata, care reprezinta o concluzie, se deduce din cea dintai prin intermediul celei de-a doua. Silogismele care imi apartin, la fel ca si jocurile care imi apartin, sunt mai interesante. Bizare.

Pe mine nu ma intereseaza decat puritatea in viata. Adevarul adevarat, nu cel prefacut. De asta tot ce e phony e nedemn de luat in serios. Potrivit primei incercari, dragostea, tineretea si umorul au prioritate in viata mea. Ma definesc. Sincera sa fiu, la inceput m-am lasat pacalita. Mi s-a parut adevarat. Pentru ca traiesc pentru a iubi. Si pentru o mie de alte lucruri dar toate au legatura cu dragostea. (De ce verbul de pe langa substantivul dragoste e a iubi? A te indragosti, derivat din aceeasi radacina, e altceva. Oamenii care fac dictionarele ar trebuie sa fie mai atenti.) Tineretea e foarte de pret pentru mine, probabil pentru ca o pierd pe zi ce trece. Si pentru ca sunt perfect de acord cu Otilia cea enigmatica care spunea ca femeile nu traiesc decat cativa ani, cat sunt tinere. Apoi mor. Nu mai au nicio insemnatate. Si experienta de viata e si aici, ca si in paragraful de mai sus, useless. Viata e o perpetua metamorfoza. Umorul a jucat si el mereu un rol important in viata mea. Toti barbatii pe care i-am iubit au avut si au umor. Eu am un fond sufletesc foarte trist, cumplit de trist, si daca nu stii sa ma faci sa rad s-ar putea sa ma pierd intr-o zi. Sa mor. De tot.

In tot amalgamul de litere e imposibil sa retii pozitia celor trei cuvinte pe care le-ai ochit prima data. Asa ca, daca jocul ar fi pur, ar trebui sa le vezi si a doua si a mia oara. A doua incercare s-a dat de gol – dragoste, frumusete, dorinta. Am apreciat faptul ca dragostea a ramas pe primul loc. Bine jucat! Frumusetea … importanta si in acelasi timp nu. Sincer, as da tineretea pe frumusete fara sa clipesc. Cat despre dorinta, nu e nevoie de un cuvant aparte. Ea goes hand in hand cu dragostea. Cum altfel? Si din nou, experienta, fie ea si sexuala, e la fel de useless. Pentru ca nu iti tine cald in serile cand iti vine sa te sinucizi de singuratae si de absenta dragostei fara de care esti nimic. Un desert gol.

A treia incercare a stricat tot jocul. Cred ca jocul credea ca eu, in rastimpul dintre prima si ultima incercare, imbatranisem cu cincizeci de ani. Sanatate. Sanatatea nu face parte din niciun joc. Ea se confunda cu tine. E de datoria ta sa iti supraveghezi sanatatea, sa ai grija de tine si de oasele, organele, muschii si sangele din corpul tau. Pentru ca fara ele nu poti sa mai joci niciun joc. Experienta. As I said, useless. Lumea e in miscare. Bani. Fucking useless but necessary. Ca sa poti sa iti cumperi o casa in care sa dormi, mancare care sa te tina in viata si bilete de avion care sa faciliteze minunea de a descoperi. Atat. Tot ce e iti cumperi in plus e useless.

Dragostea e indefinibila. Si asta nu pentru ca e nelamurita sau neprecisa, ci pentru ca ea nu exista asa cum exista toate celelalte lucruri. Ea nu exista. Ea te exista pe tine. Da, neconventionala exprimarea.

Articolul de mai sus e al cincizecilea pe care il scriu. De asta m-am gandit ca ar trebui sa il dedic dragostei. Jocul, nevionovat de altfel, nu a fost decat o scuza.

Integrama

Cand studiam in orasul intins pe sapte coline, am invatat despre o tehnica literara a carei nume l-am uitat complet. Cred ca l-am uitat in momentul in care am luat examenul. Unii scriitori scriu carti despre cum au scris carti. Practic, la asta se rezuma. Sunt convinsa ca atunci cand studiam, colegii mei si cum mine ne-am ratacit printre saptamani lungi de concepte literare si teorii pe care cu totii le-am uitat irecuperabil si care se rezumau la propozitia de mai sus. E ca si cum un scriitor inventeaza o poveste despre un scriitor care scrie o carte dar, in esenta, povestea e a lui. Si cartea e tot a lui. Nici daca as vrea, nu mi-as aminti cum se cheama tehnica literara.

Azi-dimineata, cand eram in tren in drum spre prima zi de munca, am inceput sa scriu articolul pe care il scriu acum. Am facut cateva notite in carnetul meu de notite pe care mai tarziu (adica acum) urma sa le transform in creatie literara. Ce te face sa fii increzator in tine? Asa a inceput. Eu nu inteleg de ce astfel de intrebari ma preocupa dimineata devreme. In loc sa ma gandesc la ce voi manca la pranz. Sau, űberhaupt vorba germanilor, la ce voi manca … vreodata. Cand eram in vacanta pe insula vulcanica am auzit un barbat la o masa vecina care ii spunea partenerei lui: Eu stiu totul, am vazut totul. Si de atunci ma tot gandesc de unde scoate cineva atat de multa auto-reflectie si, űberhaupt, incredere in sine incat sa poata spune asa ceva. Mie, pana si cuvantul, incredere in sine, zelfvertrouwen, self-confidence, confiance en soi, confianza en sí mismo, ma sperie cumplit. Imi taie increderea in mine. Cine a facut cuvintele le-a dat sonoritatea perfecta. Viata e un joc ciudat de cuvinte incrucisate. Un crossword. Un puzzle. Si doar cei intelepti stiu sa il dezlege.

Eu sunt o alintata a soartei, am un noroc fantastic in viata. Poate si pentru ca muncesc pentru el. Eu am noroc ca in tara surogat lucrez in domeniul meu. Sansa mi-a fost acordata din prima. Si am acceptat-o din prima si restul nu e decat munca. Si history. Ciudat e ca aceeasi sansa nu mi-a fost data in tara mama. Dar poate nu eram in locul potrivit. Prima intrebare pe care am adresat-o angajatorului meu in limba surogat pe care o vorbeam atunci (intre timp nu trebuie sa imi mai folosesc mainile si picioarele) a fost: Ce trebuie sa fac? Raspunsul a fost: Ce ti-ar placea sa faci? Intrebari de genul asta nu trebuie sa adresezi unei fete tinere pe care nimeni, niciodata, nu a invatat-o sa spuna ce i-ar placea sa faca. Ce mi-ar placea sa fac? De unde sa stiu eu asta? Adica am eu dreptul sa aleg? Unde sunt? Pe pamantul acesta sau pe cel la care visez de cand ma stiu? Intre Europa de Est si cea de Vest exista un ocean. El nu e desenat pe harta dar exista. Si e atat de mare si de adanc incat oamenii care au facut harta s-au hotarat sa nu il deseneze din motive tehnice. El nu ar fi incaput pe harta. Voi explica asta imediat.

In tren. Sunt inca in tren. Si scriu despre viata si despre faptul ca viata e un joc de cuvinte incrucisate. O integrama. Bunica dezleaga integrame desi are optzeci si cinci de ani. M-am gandit ca la varsta ei ar trebui sa le fi dezlegat pe toate. Ce mai ramane de dezlegat cand ai optzeci si cinci de ani? Sau poate doar cand esti batran ai linistea necesara sa dezlegi integrame. Sau rabdarea necesara. Ce ne face rabdatori? Alta intrebare care nu ar trebui sa ma chinuie de cu dimineata. Cine ma cunoaste stie ca eu nu am rabdare nici macar sa astept sa treaca ziua. Si de asta o umplu cu trairi, oameni, temeri, oameni, regrete, oameni etc. Eu ii invat pe altii sa dezlege integrame. Cuvinte in limbi straine. Asta e meseria mea. Eu pretind ca inteleg aceste cuvinte. Dar m-am intrebat mereu, timid, daca le cunosc adevaratul sens. Le simt cu adevarat? Le inteleg eu pentru mine? Le pronunt corect? Le folosesc corect? Le folosesc eu pe ele sau ma folosesc ele pe mine? Poate nu sunt decat un mesager caruia ii vor reteza gatul. Sau o mana. Sau inima. Ca sa nu le mai simt, doar sa le transmit. Neutru.

Aici si acum e punctul cheie. Punctul in care trebuie sa cobor din tren si in care nu pot sa termin ce scriu. Daca as fi incheiat articolul in tren, azi-dimineata, el s-ar fi terminat altfel. Nu e asta fascinant? Ca totul e in miscare, intr-un perpetuu proces de metamorfoza. Eu cand scriu metamorfoza ma gandesc mereu la Kafka. Si, mai nou, la Murakami care a avut tupeul sa numeasca o carte a sa Kafka la malul marii. Si, mai mult chiar, Kafka nu e Kafka cel cu metamorfoza, ci Kafka Tamura, un baiat de cincisprezece ani. Trebuie sa citesc cat de repede cartea asta.

Nu am terminat articolul in tren pentru ca a trebuit sa cobor si sa merg la munca. Si din munca s-a nascut ceea ce urmeaza. Ziua a fost una de introducere de an scolar. Asta inseamna o zi lunga de sedinte, multe sedinte. Si in tara surogat fiecare sedinta e insotita de o agenda, asa se chema aici. Agenda. Doar ca se pronunta altfel. O agenda nu e nimic altceva decat o lista a ceea ce urmeaza a fi dezbatut in timpul sedintei. Cata lipsa de spontaneitate. Daca stii ce se va dezbate, la ce bun sa te mai duci? Ziua a fost de altfel foarte interesanta. Directorul scolii a tinut un speech introductiv care a inceput foarte boring. Dar care pe traseu a devenit interesant. Directorul a numit o taxonomie inventata de un scriitor din tara surogat potrivit careia generatiile din tara surogat se impart in patru, in functie de anul de nastere:

1941 – 1955 Generatia pierduta;

1956 – 1970 Generatia de protest;

1971 – 1985 Generatia pragmatica;

Dupa 1986 Generatia fara limite.

Nu are niciun sens sa va ganditi unde v-ati incadra. In tara mama lucrurile stau altfel. De aici a pornit o intrega discutie in centrul careia era generatia fara limite. Pentru ca toti elevii nostri fac parte din ea. Aici, in centrul tuturor discutiilor care au loc intr-o scoala, sunt elevii. Profesorii muncesc pentru ei, exista pentru ei si niciodata fara ei. Elevii sunt priviti nu ca elevi ci ca oameni in plin proces de dezvoltare. Elevul ca OM. Dezvoltarea copiilor si facilitarea ei de catre profesori sunt situate central. Eu, cand eram elev in tara mama, nu ma simteam deloc om. Ma simteam elev. Si nici profesorii nu se uitau la noi ca la oameni, ci ca la elevi. Putini profesori s-au uitat la noi ca la oameni. Doi. Si ei sunt singurii pe care nu i-am uitat niciodata. Pe ceilalti i-am sters din memorie ca si cum ai sterge niste documente nefolositoare de pe un dispozitiv de stocare a documentelor. USB vreau sa zic. Dar nu stiu cum. De asta am mentionat mai sus ca intre Europa de Vest si cea de Est exista un ocean. Ideea mi-a venit in timpul speech-ului introductiv si chiar am desenat un ocean intre literele E si V pe foaia pe care imi luam notite. Colega care statea langa mine s-a uitat ciudat. E bine sa te considere ciudata din prima zi, m-am gandit eu. De asta nu stiu sa raspund intrebarilor de genul Tie ce ti-ar placea sa faci? De unde sa stiu eu ce mi-ar placea daca eu nici macar nu stiam cand eram eleva ca eram OM. De unde atata incredere in sine daca profesorii nu m-au invatat ce inseamna sa ai incredere in tine? Dragi profesori, noi nu eram doar elevi. Eram oameni in plin proces de dezvoltare. Does that ring a bell? Fucking oameni in plin proces de dezvoltare.

Inchei aici. Dar procesul de scriere e fascinant. Si eu, alintata a soartei, il traiesc in fiecare zi. La fel si cel de a lucra cu oameni in plin proces de dezvoltare. Daca anul asta scolar reusesc 1. sa ajut elevii sa se dezvolte si 2. sa fac asta cu detasare si dragoste si de mine, nu numai de meseria pe care o am, asta inseamna 1. sunt un om care a ales meseria care i se potriveste si 2. dau o petrecere monstuoasa la sfarsit de an scolar la care ma imbat de fericire.

Cei doi barbati (lectura de weekend)

Despre ce discuta doi barbati si o femeie iesiti impreuna la cina si apoi la dans? Despre nimic altceva decat femei. De ce? Nimic mai simplu – pentru ca femeia e in minoritate. Oricat am incercat sa schimb subiectul, am esuat. A fost un esec dureros pe care l-am adaugat pe lista de esecuri dureroase. Alaturi de cel de a nu fi de folos tarii mame. Si de multe altele.

H. e un oras aparte. Modernul cladirilor guvernamentale se combina gratios cu vechiul caselor care dau orasului un farmec boem. Palatul regal rasare la un colt de strada. Nici macar nu te astepti ca cineva, candva, a construit acolo un palat regal. Nici macar nu arata a palat. Din shopping street dai direct intr-o strada obisnuita si numai gardul inalt indica faptul ca ceea ce se afla in spatele lui ar putea sa fie o cladire importanta. O casa mare si dreapta, i-as spune eu. Un conac. Nimic mai mult. Oamenii din tara surogat sunt modesti. Si regii din tara surogat sunt modesti. Ei nu au mai multe drepturi decat oamenii care trec cu bicicleta invaluiti intr-o pelerina de ploaie prin fata palatului. Si regii merg cu bicicleta in tara surogat. Oamenii din aceasta tara au si o expresie care m-a fascinat din prima zi in care am inteles-o – Comporta-te normal, si asa esti nebun in felul tau (Doe maar gewoon, dan doe je al gek genoeg). Inteleapta mi s-a parut. Eu in tara mama ma simteam de multe ori straina. Mai straina decat in tara surogat. Pentru ca incercam sa ma comport normal in timp ce oamenii din jurul meu ar fi facut orice pentru a parea altcineva decat erau cu adevarat. Cred ca se cheama infatuare. Ideea e ca oricine (sau aproape oricine) din tara mama, in momentul in care detine o pozitie care ii acorda un gram de putere, o va folosi in scop personal aratand celor din jur ca el/ea detine un gram de putere. Asa, doar de dragul de a parea puternic. Fara continut real. Si ceea ce doare cel mai tare e privirea din ochii celui “puternic” care iti spune mereu ca tu esti cel slab. Privirea asta m-a durut de nenumarate ori cand locuiam in tara mama. Ma durea pana in suflet. Si lasa de fiecare data o cicatrice. Cicatricele nu dispar niciodata.

Nu demult am vizitat tara mama. Trebuia sa finalizez ceva care incepuse cu ani in urma. Am esuat. Nu dureros. Am trecut asta pe lista cu esecuri agreabile. Printre altele, am stat la rand intr-o institutie publica. Randul era lung. A sta la rand in tara mama e un fel de a trai. Poti sa iti scrii autobiografia stand la rand. Ai tot timpul din lume sa o faci. M-am asezat cuminte pe ultimul loc. In spatele meu au venit si alti oameni. Dar si in fata mea. De fapt, in fata tuturor, pe primul loc. Unii oameni nu se multumesc in viata decat cu primul loc. Ei nu stiu ca de fapt nu castiga nimic, doar pierd. O doamna a decis sa ocupe primul loc. Poate pentru ca domnia ei credea ca i se cuvine. Eu, in tara surogat, am invatat sa fiu sincera. Si corecta. In ochii mei si in ochii altora. Am intrebat-o politicos: Nu va suparati, stateati la rand in fata noastra si nu v-am vazut? S-a uitat deranjata la mine. Da, am venit mai devreme si apoi am avut ceva de rezolvat si am revenit. Am decis sa o cred. Desi inima imi spunea altceva. Domnia ei a ocupat locul intai, a rezolvat ce avea de rezolvat si a plecat. M-am gandit ca nu ar fi rau sa verific adevarul luat de bun. Nu va suparati, am intrebat o alta doamna care era in fata mea. Chiar era domnia ei in fata noastra? Nu, sigur ca nu, mi-a raspuns doamna. Dezamagirea si tristetea din ochii ei m-au durut si mi-au lasat o noua cicatrice. Si de ce nu ati spus nimic? Dumneavoastra erati inaintea mea. S-a uitat ciudat la mine. In ce tara locuiti? m-a intrebat cu durere in glas. In alta, am spus eu.

H., si tara surogat in general, sunt modeste. Desi poate li s-ar cuveni primul loc. Dar ele nu si-l insusesc. Normalitatea e mai de pret decat locul intai. H. detine, printre altele, o plaja frumoasa si lunga. Si aseara am horatat sa manacam si apoi sa dansam pe plaja. De fapt, intr-un bar pe plaja. Pentru ca in august e deja toamna in tara surogat. Ploua si bate vantul. Vantul se juca obraznic cu rochia mea. Rochiile nu isi au locul in august in tara surogat. Cei doi barbati care ma insoteau faceau glume pe seama mea. Si a rochiei mele. Imi ofereau pe rand hainele lor ca sa ma apere de frig, ploaie si vant. Eu ii refuzam de fiecare data. Nu ma ajuta cu nimic hainele voastre. Si vantul nu ma deranjeaza. Chiar daca e obraznic. Dar ne deranjeaz pe noi rochia ta care zboara in toate partile. Get used to it, le-am raspuns eu rautacios. Era un joc. Si il jucam toti trei. E foarte greu sa joci de una singura impotriva a doi barbati. Dar e interesant. La urma urmei nu castiga nimeni. O faci doar de dragul jocului. Ne-am plimbat indelung pe plaja pana a inceput sa ploua usturator. Stropii de ploaie rece ma piscau de picioare. M-am uitat la practicantii de surf care se luptau cu valurile. Cata libertate, m-am gandit. Sa faci surf la apus de soare. Apoi sa mergi acasa, sa faci o baie fierbinte, sa bei un pahar de vin si sa mergi la culcare liber. Si sa visezi valuri care te poarta spre libertate.

Povestea mea si a celor doi barbati e interesanta. I-am cunoscut intr-o alta tara. O tara in care la vremea respectiva ma cautam pe mine. O vizitam pe prietena mea care locuia acolo si ea ii cunoscuse la locul ei de munca, intr-un restaurant. Intr-o seara ma sunase sa iesim impreuna – noi doua si ei doi si eu am refuzat categoric. Nici nu imi trece prin cap sa ies in oras cu doi barbati necunoscuti, i-am zis. Atunci necunoscutii ma speriau. Tu poti sa faci ce vrei, am adaugat. Dar nu ai cheile de la apartament. Poti sa mi le lasi in fata cladirii, in iarba, mi-a spus ea. Prietena mea e fantastica. E libera, nepasatoare, vesela dar foarte profunda. Si pe ea am intalnit-o in asteptarea mea. S-a asezat alaturi de mine pe banca din gara si am povestit un timp. Apoi am ramas prietene toata viata. Garile sunt cele mai potrivite locuri de intalnit prieteni pe viata. Cum sa iti las cheile in iarba? am intrebat-o eu. Nu, te astept pana vii. A venit spre dimineata acasa si eu nu dormisem deloc de ingrijorare. M-am distrat de minune, a spus ea vesela. Maine seara trebuie sa lucrez dar tu ai o intalnire cu cei doi barbati. De data asta nu am mai refuzat. Aveam nevoie de companie vesela in cautarea mea. Seara petrecuta cu ei a fost una dintre cele mai destinse si placute seri din viata mea. Ne-am simtit minunat impreuna. Am dansat, am jucat un joc cu ceilalti calatori din barul de karaoke, au cantat un cantec pe care mi l-au dedicat. This song is for C. Nimeni nu imi mai dedicase un cantec. Ne-am despartit cu o imbratisare prietenoasa si fiecare dintre noi s-a gandit ca nu ne vom mai revedea niciodata. Cu unul dintre cei doi barbati m-am maritat, pe celalalt l-am pastrat ca prieten drag si de fiecare data cand ne vedem suntem un trio. La fel ca in barul de karaoke. Energia dintre noi e fantastica. Suntem un trio fericit. Intamplarea face ca cei doi barbati si cu mine avem aceeasi profesie. Si, ciudat de-a dreptul, am devenit colegi. Adica ne-am cunoscut intr-o alta tara, ne-am despartit, ne-am reintalnit, m-am maritat cu unul dintre ei si apoi am devenit colegi. Lucram toti trei la aceeasi scoala. Dupa zile lungi si obositoare de munca bem o bere pe o terasa si uitam de oboseala.

Aseara, la masa, am discutat despre femei. V-am spus ca esuasem. Incepusem sa vorbim timid despre munca dar femeile s-au dovedit a fi mai interesante. K. e singur. E un singuratic. Nimic mai important decat libertatea mea, a spus el sigur pe sine. Stii ce cred eu? l-am intrebat. Eu cred ca tu esti un barbat sensibil, frumos, tandru care are multe de oferit unei femei si e pacat sa nu faci asta si sa ramai singur. Ce faci maine? m-a intrebat razand. E prea tarziu i-am spus eu, ti-ai ratat sansa. Barbatii, cand sunt majoritari, fac remarci de genul celei de mai sus. Semi-serioase. Si femeile se pierd mereu in sensul lor. Pentru ca ele analizeaza direct sensul si uita de gluma. Discutia a continuat. Femeile trebuie sa fie frumoase. Cel putin cele care il atrag pe K. Adica nu conteaza ce au in creier? am intrebat eu. Nu prea, a spus el. Stiam ca minte. Nu trebuie sa stie nimic despre al doilea razboi mondial? Hitler? Auschwitz? am insistat eu. Absolut nimic. Trebuie sa aiba picioare lungi si frumoase. Eu nu ma las usor convinsa. Ok, am continuat. Hai sa te intreb ceva. Daca ar trebui sa alegi intre Amelia Earhart, prima femeie care a zburat peste Oceanul Atlantic, si … o femeie frumoasa dar deloc desteapta (nu imi venea niciun nume in minte) ce ai alege? Numele i-a venit lui in minte, sotia unui fotbalist. Da, am confirmat eu. Ce ai alege? A cazut pret de cateva secunde pe ganduri. Cum arata Amelia? m-a intrebat. Era frumoasa? Intrebarea m-a facut sa rad zgomotos. Nu exceptional de frumoasa dar a fost prima femeie care a zburat peste fucking Oceanul Atlantic, am spus eu, si a luptat pentru drepturile femeilor. Atunci o aleg pe sotia fotbalistului. Am ras. Stiam ca glumeste. Dar nu eram suta la suta sigura. Dar ce iti da dreptul tie sa ai parte doar de femei frumoase? am intrebat eu usor enervata. Pai nu tu ai spus ca am multe de oferit? Barbatii, daca sunt destepti, pot fi fascinanti.

Dupa cina am mers intr-un bar unde am dansat cateva ore. Era atat de aglomerat incat ceilalti oameni te deranjau. Barbatilor nu le place aglomeratia. De asta merg mai rar la piata decat femeile. Am hotarat sa plecam. Era miezul noptii si it was raining cats and dogs. Atunci mi-a parut prima data rau ca purtam o rochie de vara. Din nou mi s-au oferit haine care sa imi tina cald si din nou i-am refuzat. Femeile care poarta rochii de vara in seri de toamna reci trebuie sa isi asume pe deplin responsabilitatea de a se fi imbracat cu rochii de vara. Indiferent de consecinte. Am mers jumatate de ora prin ploaie. Imi era cumplit de frig dar induram totul in tacere. Imi simteam corpul tremurand si nu stiam cum sa ascund asta cat mai bine. Cand am ajuns la masina eram cu totii uzi leoarca. De la cainii si pisicile cu care plouase. Ti-e frig? m-a intrebat K. Nu foarte tare, am mintit. Vrei sa bem un ceai la mine? Sigur. Am mers cu totii la el si am baut un ceai care m-a mai incalzit. Ma simteam obosita si m-am intins pe canapea. M-am gandit la practicantii de surf si la libertate. La brazii din orasul dintre munti. La oamenii de care imi era dor.

Chei in iarba e, alaturi de Camarero forever, titlul unei carti pe care candva sper sa am curajul sa o scriu. Regele pe bicicleta e si el un potential titlu.

Cealalta femeie

Cincizeci. Nu m-am gandit la nimic cand am implinit treizeci de ani. Toata lumea a spus ca ma voi gandi. S-au inselat. Apoi au zis ca voi fi distrusa cand voi implini patruzeci. Dar s-au inselat din nou. Eu nici nu am observat. Apoi au spus ca voi fi traumatizata cand voi implini cincizeci de ani. De data asta au avut dreptate.

Am implinit cincizeci de ani. Anul asta in iulie. Viata a trecut repede desi cand inca nu implinisem nici treizeci de ani mi se parea inceata. Vroiam mereu sa stiu ce va urma, ce va fi. Prezentul era atunci mai putin important decat viitorul. Vroiam sa calatoresc cat mai mult, sa observ cat mai mult, sa citesc, sa descopar, sa iubesc cat mai mult. Atunci totul era de la sine inteles. Fara efort. Obtineam tot ce vroiam pe un zambet frumos sau o privire sireata. Incalcam limite pentru ca imi permiteam. Totul era simplu si eu doream sa complic tot ce era simplu. Usorul il faceam dificil si plictisul il transformam in zbucium. Visam mai mult decat traiam. Visam usor, fara consecinte. Si greselile pe care le faceam mi le iertam fara sa clipesc. Asta pentru ca aveam tot viitorul la dispoztie si dadeam prezentul pe ce urma sa vina. Vroiam ca in fiecare zi sa fiu altfel, sa ma schimb in functie de starea pe care o aveam. Sa rasar ca un curcubeu din ploaie si sa mor ca soarele in apus. Sa las pe cer dungi de culori rosiatice si sa ma renasc a doua zi din mare. Ca soarele la rasarit. Si toate astea erau posibile pentru ca viitorul imi apartinea.

Atunci dormeam agitata in paturi straine si a doua zi plecam fara sa ma mai intorc vreodata. Nu pentru ca nu as fi vrut sa raman, ci pentru ca nu era loc de ramas in viata mea. Atunci. Era doar loc de plecat, de calatorit, de descoperit. Imi plangeam repede dorul intr-un avion si apoi il ascundeam intr-un sertar si uitam de el. Nu pentru totdeauna. Temporar. Asta pentru ca viitorul il cream eu. Il cream din prezent pus pe fuga si din trecut neiertat. Luam un nou avion care ma ducea in alte paturi straine si povestea se repeta. Citeam plangand, dansam visand si iubeam alergand. Nu aveam timp de intrebari si nici de raspunsuri. Aveam timp doar de mine si de oamenii pe care ii lasam in viata mea pentru a ma insoti in fuga. Nu aveam timp sa spun “Tine-ma in brate” pentru ca stiam ca o imbratisare te poatet tine in acelasi loc toata viata. Imi puneam ceasul sa sune, ma luptam pret de cateva minute cu inima mea care imi spunea sa mai raman un timp, nu o eternitate, dar poate doar o zi. Sau un an. Faceam dus, ma imbracam repede si plecam. Plecam cu parul ud. Si nu ma mai intorceam nicodata. Asta pentru ca viitorul ma astepta la colt de strada. El ma imbratisa si de imbratisarea lui nu imi era teama.

Ce te face atat de furioasa? ma intrebau necunoscuti. Viata, raspundeam. Viata nemiloasa de care am hotarat sa fug. Atunci nu stiam ca fuga aduce regrete cu sine. Regrete care te dor pana in oase si care iti soptesc neintrerupt ca te-ai inselat pe tine insati. Ca ai iubit adevarul mai mult decat orice dar ca nu ti l-ai marturisit tie niciodata. Atunci judecam. Pe mine mai putin, pe altii cu fiecare ocazie. Pentru ca eram de parere ca eram suficient de batrana sa am o parere. Si ca traumele suferite imi dadeau dreptul sa emit judecati. Cand nu implinisem nici treizeci de ani visam un rau inghetat pe care puteam sa patinez fara intoarcere. Sa patinez si sa nu dau niciodata de sfarsitul lui. Pentru ca raul meu era fara de sfarsit. Era o calatorie care nu s-ar fi incheiat niciodata. Si care mi se cuvenea. Pentru ca in calatoria mea eu urma sa ofer dragoste. De toate felurile, oricui. Pentru ca eu credeam ca dragostea e fara de sfarsit, la fel ca raul. Credeam ca ea izvoraste din mine. Doar din mine. Nu o ceream inapoi, o daruiam doar. Pentru ca aveam prea multa. Asta pentru ca viitorul era infinit. Ca si dragostea pe care o aveam de oferit. Tuturor si nimanui.

Cand inca nu implinisem nici treizeci de ani nu mi-am imaginat ca viitorul se va ingusta. Stramtora. Micsora. Margini. Nu mi-am imaginat ca voi imbatrani.

– Te-ai casatorit?

– Da, m-am casatorit.

– Ai copii?

– Da, am copii. A fost cea mai incredibila experienta din viata mea.

– Esti fericit?

– Da, sunt fericit.

– Te mai gandesti la mine?

– Dar tu, te mai gandesti la mine?

– Din cand in cand. De fapt, mai des decat din cand in cand. Mult mai des. M-ai invatat atatea. Mi-ai schimbat viata.

– Ai fost un discipol bun. Doar ca nu ar fi trebuit sa te fac sa ma adori.

– Am scris o carte despre tine. Despre ce am trait impreuna. Te vei recunoaste in ea.

Ma intreb daca o amintire e ceva ce ai sau ceva ce ai pierdut irecuperabil.

Ce vis ciudat! Si ce femeie ciudata! Avea cincizeci de ani. Eu nu am implinit nici treizeci. Dar parca o cunosteam de undeva. Avea ochi pasionali dar tristi. Parca regreta ceva. Ce prostie! Am plans in somn. Ce bine ca mi-am pus ceasul sa sune ca sa nu pierd avionul!

Timpul si prietenii lui

Mie nu imi plac bijuteriile. M-am intrebat mereu daca asta ma face mai putin feminina. Nici rozul nu imi place. Nici posetele. Si nici papucii cu toc. Nici funditele. Sau rochitele. Ma opresc aici desi as putea face o lista interminabila. Dar daca as face-o, va veti indoiti si voi in privinta feminitatii mele. Singurele inele pe care le-am purtat vreodata sunt cele cateva pe care le-am primit de la barbati. Nu au fost multe. Si dupa ce au plecat barbatii, le-am aruncat. Sau le-am pastrat dar nu mai stiu unde. E greu cand traiesti in doua lumi. Pentru ca fiecare are un loc al lui secret in lumea in care traieste. Si locul il schimbi din cand in cand. Doar nu vrei sa ti-l gaseasca mama! Doar ca atunci cand ai doua lumi, doua tari, doua case, doua locuri secrete pe care le-ai schimbat de cateva zeci de ori e greu. Devine aproape o ecuatie matematica. Port aceeasi pereche de cercei de cateva luni. Sau poate chiar de un an. I-am primit de la verisoara mea care si-i cumparase pentru ea si care, citindu-mi in ochi dorinta de a-i avea, mi i-a dat mie. Verisoara mea ma citeste mereu. Ea stie exact ce propozitie nu am incheiat. Si care e ultimul cuvant. Si cand am uitat semnele de punctuatie. Si chiar daca uit sa folosesc un semn de carte, ea ma deschide exact unde trebuie. Aici ai ramas, imi spune sigura pe sine. Si de aici mergi mai departe. O iubesc mult. Cerceii sunt doua buburuze si ceea ce e incredibil e ca ele ti se rotesc in urechi si niciodata nu sunt asezate la fel. Adica una e cu susul in jos si cealalta e cu josul in sus. Sunt desigual. Asta mi se pare fantastic. Nu port margele sau curele si nu am decat o singura poseta. Care de fapt cred ca se apropie mai mult de un sac. Nu e eleganta dar e foarte practica. Comoda. Nici nu o simt. Comoditatea si usurinta de a purta ceva sunt cele doua criterii de baza in functie de care imi cumpar ceva. Orice. Tot.

Bijuteriile nu au fost niciodata bijuterii in ochii mei. Oamenii da. Nu toti. Putini. Dar fiecare dintre cei care au contat au fost diamante neslefuite, in forma pura, neatinse de mana omeneasca doritoare de a manufactura. Au fost adevarati. Prieteni adevarati.

In tara surogat am patru prietene. Si ele sunt uimitoare. Fiecare e de o alta nationalitate dar ceea ce ne uneste e, de fapt, ceea ce uneste toti prietenii adevarati. Pasiunea. Pasiunea de toate felurile. Pasiunea e culoarea sufletului tau. Nimic mai mult. Exista suflete colorate, de un colorit mirific. Exista suflete alb-negre. Pentru ca ele sunt lipsite de colorit. Si exista suflete incolore. Sufletele incolore sunt cele care toata viata incearca sa isi ia culoarea din sufletele colorate. Dar ele sunt nascute incolore. Si orice culoare isi insusesc devine fada. Palida. Searbada. Neexpresiva. Anosta. Prietenele mele sunt colorate. Si de fiecare data cand ne intalnim culorile ni se intrepatrund si intrepatrunderea ne face pe toate fericite.

B. e dintr-o tara unde soarele straluceste tot anul. Si unde e iarna cand e la noi vara. Asta inseamna ca sarbatoresti Craciunul pe plaja. Mi-am promis ca voi face asta candva in viata. Trebuie. Pe B. am cunoscut-o prima. Invatam amandoua limba surogat si, din prima zi, ne-am imprietenit si nu ne-am mai dezprietenit niciodata. B. e blanda, buna si cateodata nestiutoare. Naiva. E tanara si mereu linistita. Tu imi dai liniste, i-am zis odata. Eu sunt atat de nelinistita incat se intampla ca inima sa vrea sa imi sara din piept. Dar tu o asezi la locul ei. B. a mancat un an de zile doar cartofi cand s-a mutat in tara surogat. Pentru ca in tara ei cartofii nu se cultiva si sunt extrem de scumpi pentru ca sunt importati. Doar oamenii bogati mananca cartofi in tara ei. I-am povestit ca, acolo de unde sunt eu, cartofii cresc pe marginea drumului si au flori mici, galbui, albe si cateodata de un roz pal. Ea credea ca ei cresc in copaci. I-am promis ca o voi duce sa ii arat un camp de cartofi. B. nu se daduse cu sania niciodata. A facut asta prima data cu mine. Nu am vazut niciodata atat de multa fericire copilareasca in ochii cuiva. I-am promis ca o duc candva intr-un loc unde zapada e inalta de un metru. Sau chiar mai inalta. Si nu creste in copaci. Curge din cer. Si e adevarata, nu artificiala. B. a crescut intr-o casa pe plaja si avea in curte un arbore de mango si unul de avocado. Mi-a promis ca ma duce candva in curtea ei.

P. e o femeie incredibila. O mama incredibila. O razboinica. O femeie care isi creste copiii atat de frumos incat imi vine sa plang cand ma uit la ea si la copiii ei. Ea e dintr-o tara in care soarele straluceste aproape tot anul. Unde se mananca mult peste pentru ca el e pescuit in fiecare zi din oceanul care inconjura tara la nord, sud si est. Tot ce spune ea are sens. Pentru ca tot ce stie ea, ce a facut ea a dat sens vietii ei si altora. P. a luat odata un tren si a mers cu el pana in Mongolia. Asta doar pentru ca ii place sa mearga cu trenul. Si ii plac oamenii pe care ii intalneste in tren. P. ne-a marturisit ca a cunoscut o singura data in viata ei dragostea adevarata si s-a maritat cu el apoi au facut copii. Pentru ca dintre toti barbatii, doar el a contat. Si ea a stiut asta din primul moment in care l-a vazut. Dragoste la prima vedere? am intrebat eu. Nu, e mai mult, mi-a zis ea. Asta e doar un nume comercial. P. e mereu vesela si vorbeste cu o intonatie si o pasiune care te inveselesc pe loc. Si conduce ca un barbat. De fapt, cred ca mai bine decat un barbat. Ii plac culorile si tot ce e desigual.

R. e dintr-o tara unde e iarna aproape tot anul. E dintr-o tara puternica. O tara care a fost mereu puternica, chiar daca acum e tacuta. R. e nesigura. Pentru ea totul e indoielnic, discutabil, sovaielnic. Nu stie ce vrea si nu se cunoaste pe sine. Si i se pare ca tot ce vrea e greu de obtinut. Dar e ambitioasa. Si optimista. Si pesimista in acelasi timp. Inca se lupta cu ea si, cand se rataceste in propria lupta, ma cauta. Ea zice ca eu o ajut in lupta ei pentru ca sunt sincera. Eu spun lucrurilor pe nume. Pentru ca eu am dat un nume tuturor lucrurilor. Lui R. ii plac lucrurile frumoase. Materiale. Dar si cele spirituale. I-am spus ca trebuie sa se hotarasca care ii plac mai mult si apoi sa lupte si sa le obtina.

O. e de aici. Din tara surogat. A fost impresionata de multitudinea de culori si ni s-a alaturat. Oamenii din tara surogat nu fac asta foarte des. Le e frica sa nu iti intre in suflet. Sau sa nu le intri tu in suflet. O. e, ca multi oameni din tara surogat, previzibila. Deloc spontana. Ea e creierul si noi suntem inimile. Pe zi ce trece observ mici schimbari la ea. Se transforma si ea incet in inima colorata si asta ma face foarte fericita. Ea e organizatorul. Noi suntem cele care ajungem mereu cu intarziere. Nu e politicos sa vii la timp, i-a spus odata P. O. s-a speriat. Dar intarziasem deja zece minute si apoi v-am mai asteptat jumatate de ora pe voi, a spus ea. Acum stii ca data viitoare nu trebuie sa vii la timp. Ca sa ne surprinzi, i-a raspuns P. Cred ca a inteles.

Le pretuiesc mult pe B,P,R si O. Nici nu le trebuie nume, ele sunt culori. Numele nu sunt decat apelative. Nu spun nimic despre tine. Si nici despre culoarea ta. Ele sunt bijuteriile de care am nevoie. La fel cum am nevoie de mii de alte podoabe pe care le gasesc in alti oameni.

Salut, Prietenie Pura, mi-a zis azi un prieten caruia i-am urat La multi ani. Tu esti transpunerea sinceritatii si frumusetii pe hartie, a adaugat. Ii trimisesem un e-mail de curand. Auzi, i-am zis eu, care dintre noi doi e sincer si frumos? Poate tu! Hai sa nu vorbim de mine azi, e ziua ta la urma urmei.

Nu imi plac bijuteriile dar imi plac ceasurile de mana. Pentru ca ele iau forma incheieturii bratului tau si iti reamintesc mereu ca timpul trece. Si ca trebuie sa il folosesti cu intelepciune. Azi mi-am cumparat un ceas de mana. De fapt, doar asta am vrut sa va impartasesc. Aici e putin peste trei si jumatate. Si maine suntem mai batrani decat astazi.

Trenul

Mie mi se intampla, ce-i drept rar, prea rar, sa dorm in paturi care nu imi apartin. Niciodata nu pot sa ma odihnesc cand dorm in straini, spune mama de fiecare data cand se intoarce acasa de undeva. Mama nu calatoreste decat cand e obligata sa calatoreasca. Cand o chestiune de viata si de moarte o forteaza sa se urce in tren. Ea se intoarce mereu obosita din calatorii si primul lucru pe care il face e sa doarma in patul ei. Mereu am crezut ca eu nu ii seman ei. Ii seman tatei. Lui ii placeau drumurile, muntii, scoicile, marea, cartile si muzica. Si probabil si paturile straine. Nu i-am spus mamei niciodata ca seman cu tata. Ea spune mereu Imi esti bucatica rupta. Expresia asta nu am inteles-o niciodata. Daca esti rupt din cineva, esti separat. Poate ai facut parte din intreg candva dar acum esti instrainat. Cum altfel poate fi inteleasa expresia asta?

Pe mine paturile straine nu ma obosesc. Cateodata ma linistesc, ma odihnesc, alteori ma zbuciuma dar nu ma obosesc niciodata. Au niste calitati fantastice. Nu le cunosti, nu te cunosc si tot ce e nou e interesant. Cel putin la inceput. Nu au luat forma corpului tau. Nu miros a tine ci a altcineva. Nu iti cunosc visele. Si nici temerile care iti tulbura somnul. Si pentru ca nu te cunosc, te lasa sa te odihnesti. Cel putin la inceput.

Demult, tare demult, cautam cu ardoare compania unui prieten. Pentru ca, la momentul respectiv, nu mai aveam pe nimeni altcineva in afara de el. Suntem atat de singuri pe lumea asta. Tocmai imi sacrificasem dragostea pentru a lua un tren si mai aveam cateva saptamani pana la data plecarii. Zbuciumul sufletesc era atat de puternic incat ma ingrijora. Imi era frica sa nu mi se opreasca inima inainte de a apuca sa ma urc in tren. Pentru ca in cazul asta m-as fi stins in zadar, fara sa apuc sa vad ceva din lume si din mine. Si tocmai imi sacrificasem iubirea. M-as fi stins neiubita. El, prietenul meu, intelegea asta. Pentru ca avea sensibilitatea care ii permitea sa inteleaga oameni ca mine. Imi intelegea zbuciumul si ma asculta. Si asta insemna atunci o lume intreaga pentru mine. Si acum ar insemna la fel de mult. Devenisem oarecum dependenta de el. Eu sunt un om foarte independent. Am nevoie sa fiu asa. Dar cand sunt zbuciumata am nevoie de dependenta ca sa nu ma sfaram in mii de cioburi. Am nevoie, de fapt, de cineva care sa ma tina in brate si sa ma minta ca va fi bine. Voi nu?

Pe el il cautam mereu ca sa ma tina in brate. Nu ii ceream nimic mai mult. El raspundea de fiecare data apelurilor mele insistente dar nu indraznea sa ma imbratiseze. In ochii lui, nu ar fi fost moral. El era cast. Eu am incercat sa fortez lucrurile si l-am intrebat, fara rusine, daca pot sa dorm in patul lui. Nu ii ceream nimic mai mult. Sigur ca da, mi-a raspuns. M-am bucurat ca un copil de raspunsul lui. Eu si asa nu sunt acasa, a adaugat.

Eu sunt naiva. Nu foarte des. Dar cand sunt naiva sunt de o naivitate pura. Infantila. Pentru ca tot ce sunt eu, ce simt, ce gandesc e redus la esenta. Si la pasiune. M-am dus la el acasa. Imi daduse cheia dar eu speram ca el va fi acolo sau ca va aparea intr-un tarziu. El aparea mereu de nicaieri. Intotdeauna tarziu. Asta il facea misterios. Am intrat timida in casa. M-am plimbat discret in toata casa sa verific daca eram singura. Eram convinsa ca cineva se ascundea undeva. Era o liniste perfecta. Ma simteam dezamagita. Pe un scaun era aruncata in graba o bluza de femeie. Stiam ca ea apartinea femeii pe care el o astepta. Si mai stiam ca ea era plecata de mult si ca nu avea sa se mai intoarca niciodata. Nu m-am atins de bluza. Nu m-am atins de nimic. Decat de cada in care am facut o baie lunga, prea lunga. Asteptam plictisindu-ma. Ma plictiseam dureros. Am iesit din cada si m-am asezat pe pat. Am asezat asternutul. Era portocaliu. Si nu mirosea a mine. Mirosea a el. Am stat un timp pe marginea patului. Cum stai pe o banca in gara. Asteptam un tren. Mi se inchideau ochii de dezamagire si m-am intins in pat. Am adormit in cateva secunde. Am dormit repede si odihnitor. Cand m-am trezit dimineata eram atat de odihnita de parca atunci ma nascusem. Eram odihnita si inexplicabil de vesela. Am cautat un pix si o hartie. I-am scris o scrisoare. Nu in limba mama, ci in limba noastra secreta. Limba noastra secreta e vorbita de trei sferturi din planeta. Esti singurul barbat care m-a lasat sa dorm singura in patul lui. M-am odihnit minunat si iti multumesc! Am lipit scrisoarea pe frigider cu un magnet si am plecat.

Peste cateva zile am fost din nou la el. Casa era plina de oameni beti si galagiosi. Mirosea a peste si a bere. Am intrat stinghera in bucatarie. De data asta era si el acolo. Scrisoarea era inca lipita de frigider. M-am uitat speriata in jur si am vrut sa o iau si sa o arunc. Las-o acolo, mi-a zis linistit. Nu o intelege nimeni, e in limba secreta. 

Am vrut sa il intreb Tu chiar nu te-ai gandit niciodata cum ar fi sa te trezesti dimineata langa mine? Mi-am imaginat ca ar fi zambit si rosit un pic. De cand te-am cunoscut, doar la asta ma gandesc. Raspunsul asta m-ar fi multumit.

Nu el era trenul pe care il asteptam. El era asteptarea dinaintea trenului. Si de dupa.

 

 

 

The winning-est winner of all

In asteptarea mea am intalnit asteptarea lui Octavian Paler. Stateam pe o banca intr-o gara si asteptam. Nu asteptam un tren. Asteptam sa ma hotarasc sa iau trenul care m-ar fi dus departe. Sufletul imi era greu si gol. Era iarna, imi era cumplit de frig si tremuram. De frig si de frica. Stiam ca daca hotarasc sa plec, trebuie sa plec singura. Pentru ca partenerul meu imi spusese raspicat ca nu intentioneaza sa ia trenul. Eu nu am stiut niciodata sa fiu singura, inca un lucru pe care trebuie sa il corectez dupa ce ma voi fi vindecat. Mie imi place compania. Imi place cand ma intorc acasa sa am in ochii cui ma uita. Imi place sa ingrijesc oameni si imi place ca ei sa ma ingrijeasca. Cand sunt singura sunt nefericita. Si cand sunt acompaniata pot fi nefericita dar e o nefericire care poate fi corectata. Din cauza asta decizia mea era atat de grea. Sa te autocondamni la singuratate nu e usor. Nu e ceva cu care mai tarziu poti sa te lauzi.

Am intalnit odata un om singur. Extrem de singur. Un loner. Un loner e cineva care alege cat se poate de constient sa fie singur. Mie mi se pare ca in spatele fiecarui loner se afla un mincinos, un frustrat, un nefericit. Omul asta imi jura ca in spatele lui nu se ascunde nimeni. Decat un ocean de libertate. Dar ce faci cand ajungi acasa dupa o zi grea? l-am intrebat eu. Ce faceti si voi, mi-a raspuns resemnat, doar ca singur. Nu aveam sentimentul ca minte, asa ca am renuntat. Nu l-am compatimit dar mi-am promis sa il observ in tacere. Sa il supraveghez si sa astept pana cand mincinosul, frustratul sau nefericitul vor iesi din umbra. Inca nu s-a intamplat. Dar il observ in continuare.

In asteptarea mea m-a insotit asteptarea lui Octavian Paler. Viata pe un peron e o carte pe care mi-e frica sa o recitesc. Pentru ca ea m-a convins sa iau trenul, in ciuda condamnarii la singuratate. Si daca o recitesc poate ma hotarasc din nou sa plec. Si am decis cu cateva luni in urma ca trebuie sa raman aici unde sunt o perioada. Stabilitatea imi face bine acum. Octavian Paler s-a nascut cu patru zile si cincizeci si sapte de ani inaintea mea. Cand a murit el eu aveam douazeci si patru de ani. L-am descoperit dupa ce a murit. Si tot ce a invatat el, eu inca nu am invatat. Dar mai am timp. El a spus ca o asteptare nu seamana cu alte asteptari. Asteptarile difera intre ele ca oamenii. Cati oameni, atatea asteptari. M-am gandit mult la asta. Asta insemana ca asteptarea mea e, la fel ca si a voastra, unica. Poate ca exista anumite elemente comune dar ea, in esenta, e unica. Asteptarea mea de atunci era … zbuciumata. Cea de acum s-a mai linistit. Cred ca se linisteste pe masura ce imbatranesti. Era zbucuiumata si ma durea. Daca pleci asa cum plec eu, nu mai exista cale de intoarcere. Eu stiam asta dar nu stiam cum sa ii explic partenerului meu ca daca plec nu ma mai intorc. Nu stiam cum sa gasesc puterea sa sacrific iubirea de dragul unui tren. In iubire esti mereu insotit de cineva. In tren esti singur. Complet singur. In ciuda altor oameni care se afla si ei in tren. Sa nu va lasati niciodata inselati de ideea ca un tren e comun. Fiecare are trenul lui, chiar daca el goneste pe aceleasi sine. Si, odata ce ati luat trenul, sa nu va lasati inselati de ideea ca asteptarea s-a incheiat. Abia atunci incepe lupta de a da un rost trenului, asteptarii in tren. Pentru ca un tren nu goneste niciodata in neant. Trenurile au mereu o destinatie si un traseu bine stabilit. De ce credeti ca exista linii de cale ferata? Si drumuri? Ele sunt dinainte stabilite. Cu trenul nu mergi pe unde ai vrea tu, traseul e stabilit cu sute de ani inainte ca tu sa te nasti. Tu doar il urmezi. In trenul tau.

Uneori asteptarea ne maturizeaza, alteori ne omoara. Tot Octavian Paler a zis asta. Who else? Pe mine asteptarea mea nici nu m-a maturizat, nici nu m-a omorat. Mi-a dat prilejul sa ma descopar. De fapt, descoperirea de sine e si ea o maturizare. Pe Octavian Paler nu trebuie sa il contrazici niciodata, mai ales daca s-a nascut cu patru zile si cincizeci si sapte de ani inaintea ta. Oare cine ma cred eu? In asteptarea mea am descoperit ca sunt un calator. Un calator care are nevoie de calatorii si de un loc caruia sa ii spuna acasa si unde sa se intoarca cand e out of places. Si acasa nu e aici. Si nici acolo. E unde vreau sa poposesc in calatoria mea. Aici, acolo, oriunde. Asteptarea m-a ajutat sa descopar si alti oameni, nu numai pe mine. Nimic mai fascinant in viata asta decat oamenii pe care ii intalnesti in tren. Unii stiu ca e trenul lor, altii cred inca ca e un tren comun. Nu trebuie sa le spui niciodata adevarul, trebuie sa ii lasi sa il descopere singuri. Sa se descopere. Oamenii sunt mereu insotiti de o poveste.

Odata, in timp ce eram in tren, am intalnit un grup de tineri. Erau foarte tineri si foarte rebeli. Povestile lor erau fascinante. Mi-au povestit ca odata s-au urcat in tren. Mergeau la mare. Au crezut ca au cumparat suficiente bilete doar ca atunci cand esti tanar si rebel nu esti neaparat atent la cantitatea de persoane cu care calatoresti, ci la calitatea lor. S-au urcat in tren, si-au gasit un loc si au inceput sa joace sah. Si, intamplator, era cea mai buna partida de sah pe care o jucasera vreodata. Eu nu stiu sa joc sah. M-am gandit mereu ca nu sunt suficient de inteligenta sa invat sa joc sah. La fel cum m-am gandit ca nu sunt suficient de priceputa sa invat sa conduc o masina. Partida de sah ii facea sa transpire, sa suspine, sa traiasca atat de intens incat isi vedeau viata trecandu-le prin vene. Controlul biletelor. In tren se controleaza biletele. Asta nu am inteles niciodata. Trenurile ar trebui sa fie gratis pentru ca, odata si odata, tot platesti pentru ca ai luat un tren. Tinerii nu aveau suficiente bilete. Le lipsea unul. Conductorul de tren le-a spus aspru ca la urmatoarea statie cineva trebuie sa se dea jos. Dar cand esti tanar crezi inca in Toti pentru unul si unul pentru toti. La urmatoarea statie au coborat toti. Primul lucru pe care l-au facut a fost sa se aseze pe linia ferata si sa termine partida de sah. Partida de sah trebuia terminata. Apoi s-au uitat in jurul lor. Gara nu era decat un stalp cu o denumire pe el. Nu aveau bani si nici apa. In trenul in care se aflau acum, al lor sau al meu, s-a intamplat acelasi lucru. Nu aveau suficiente bilete. Baieti, le-am spus eu inteleapta, voi trebuie sa invatati sa numarati. Conductorul a amenintat din nou cu coborarea la urmatoarea statie. Nu aveau bani sa cumpere restul de bilete. Le-am dat eu bani. Ba, vezi, v-am spus eu! a exclamat unul dintre ei. Mai exista oameni faini pe lumea asta. M-am simtit un om fain. Mi-au multumit si mi-am dat intalnire cu unul dintre ei in orasul universitar pentru a-mi inapoia banii. A venit la timp, pe motocicleta. Mi-a inapoiat banii si mi-a multumit. Daca vrei sa te duc undeva, nu trebuie decat sa ma suni, mi-a zis. Am motor. I-am multumit pentru oferta si nu l-am sunat niciodata. Am trecut asta pe lista cu regrete. Il chema Hash. De la hasis. Nu o sa il uit nicodata.

Octavian Paler scrie o carte despre asteptare si apoi o poezie care se numeste Avem timp. Avem timp pentru toate./ Nu e timp doar pentru putina tandrete./ Cand sa facem si asta – murim. Pe Octavian Paler nu trebuie sa il contrazici niciodata. El a trait inaintea noastra. Si a murit inaintea noastra. In aceeasi poezie el spune si Am invatat… Daca traiesti viu in viata asta, inveti o multime de lucruri. Dai sens asteptarii. Si trenului.

Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie. Indiferent de consecinte.

Ganditi-va bine la asta.

Am invatat ca daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu/ Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.

Mda …

Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea/ Dar ca tu esti responsabil pentru ceea ce devii.

Am dat toata viata vina pe altii in loc sa ma uit la mine insami. In mine insami.

Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore/ De catre oameni care nici nu te cunosc.

Asta am descoperit si eu intre timp. Nu de mult. Totul poate fi salvat atunci cand nimic nu se cere a fi salvat.

Am invatat sa iubesc/ Ca sa pot sa fiu iubit.

Si eu am invatat asta. Voi?

Dr. Seuss e un alt fel de om-scriitor decat Octavian Paler. Sau poate nu. El a trait si a murit inaintea lui Octavian Paler si a fost in acelasi timp contemporan. S-a nascut cu douazeci si patru de ani inaintea lui Octavian Paler. Ciudat, nu? Douazeci si patru. Si a scris poezii pentru copii dedicate de fapt parintilor lor. Asta stiti deja de la mine. Si a scris despre asteptare. Si asta v-am spus. Eu cred ca v-am spus deja atat de multe incat incepeti sa ma cunoasteti bine. De verdad. Dar, ceea ce inca nu v-am spus, este ca Dr. Seuss a scris si despre incheiera asteptarii…

NO! That’s not for you! (Waiting)

(…)

Oh, the places you’ll go! There is fun to be done!

There are points to be scored. There are games to be won.
And the magical things you can do with that ball
will make you the winning-est winner of all.
Fame! You’ll be famous as famous can be,
with the whole wide world watching you win on TV.

Except when they don’t.

Because, sometimes, they won’t.

I’m afraid that some times
you’ll play lonely games too.
Games you can’t win
‘cause you’ll play against you.

All Alone!
Whether you like it or not,
Alone will be something
you’ll be quite a lot.

Nici pe Dr. Seuss nu trebuie sa il contrazici. Alone will be something you’ll be quite a lot. Asta nu v-am spus eu si nici Dr. Seuss. Asta ati descoperit singuri in timp ce asteptati. Dar asteptarii trebuie sa ii dai un sens. Asteptarea e, in ciuda definitiilor seci din dictionar, activa. Ea nu e pasiva. E vie. Daca si tu esti viu. Vrei sa fii the winning-est winner of all? Sigur ca da, cu totii vrem sa castigam. Nimeni nu stie sa piarda cu adevarat. Daca ai stabilit ca asta e ceea ce iti doresti, asculta-ti inima si go for it! Oh, the places you’ll go! Daca vrei sa castigi, suna-i pe oamenii pe care ii iubesti si pe care nu i-ai mai sunat de mult si spune-le, azi, acum, ca nu i-ai uitat si ca ti-e dor de ei. Daca vrei sa castigi, recunoaste ca ai gresit si cere-ti iertare. Plangi. Si cere-ti iertare. Apoi plangi din nou. De eliberare. Daca vrei sa castigi, indrazneste. Indrazneste azi ce nu ai indraznit ieri. Indrazneste sa te trezesti fericit desi ploua afara. Desi te astepata o zi grea. Indrazneste sa prefaci greul in placut. Zambeste unui cersetor. Nu ii da bani. Da-i doar un zambet. Daca vrei sa castigi, nu te mai plictisi. Da plictisul pe utilitate. Pe placere. Pe placere utila. Pe placere adevarata. Placere proprie si impartita cu altii. Daca vrei sa castigi, nu mai minti ca iti place sa fii singur. Nu mai minti ca esti singur, deci liber. Libertatea in cuplu e de mii de ori mai satisfacatoare. Daca vrei sa castigi, ofera libertate in cuplu. Lasa-ti partenerul/ partenera sa ia un tren. Trenui lui/ ei. Roaga-l/o doar sa iti promita ca acasa e locul unde se va intoarce cand va fi out of places. Daca vrei sa castigi, invata sa il/ o astepti.

Daca vrei sa fii the winning-est winner of all invata sa te iubesti. Sa iubesti. Sa iubesti ploaia, iarna fara de zapada, inghetata de vanilie, ciocolata si sobolanii. Si trecutul. Si pe ai tai.