Arhivele lunare: Septembrie 2012

Creatorul si creatia sa

– Iarta-ma ca am intarziat, ii spuse sculptorul. Am incercat sa ajung la timp.

– Da, ai intarziat, remarca absent sculptura. Ai incercat sa ajungi la timp. Dar nu ai reusit.

– Nu, m-a retinut ceva. O alta sculptura.

– Da, te-a retinut o alta sculptura, repeta ea trist. De cand exista o alta sculptura in viata ta?

– De cand te-am alungat pe tine. Dar…

– De cand m-ai alungat eu ma simt … alungata. Izgonita. Deziluzionata. Dezamagita.

– Dar…

– Stii unde te doare dezamagirea? Nu in inima. Si nici in frunte sau ochi. In piept. Iti ia respiratia. Te moleseste de viata si iti amortizeaza toate trairile. Si stai asa, pierdut si fara respiratie. Nu stai un timp. Stai o eternitate. Si te intrebi de unde puterea sa inventezi trairi noi. Si la ce bun? Dezamagirea e sentimentul care ma doare ca o aschie infipta in ochi. Ma inteapa si ma priveaza de placerea de a trai. E ca si cum te-ai afla intr-un camp de flori si nu ti-ai dori sa culegi nici macar una. E ca si cum ai astepta un tren in ploaie si, in momentul in care ar sosi, nu te-ai urca in el. Pentru ca nu ai gasi puterea sa te urci in el. E ca si cum ti-ar fi sete de apa de munte intr-o tara fara de munti.

– Doar pe tine te-am sculptat din oasele mele. Doar pe tine te-am privit ca pe o opera de arta. Restul sculpturilor au fost mediocre. Geniale dar mediocre in ochii mei. Dezamagirea mea e ca nu pot sa mai sculptez cum te-am sculptat pe tine. Si asta doare tot in piept.

– Cu toate astea …

– Te-am creat pentru tine, minti el. Te-am creat pentru a-ti da consistenta si pentru a te lasa sa fii admirata de straini. Dar tu erai atat de desavarsita incat m-am pierdut in propria-mi creatie. Tu, creata din osul meu, erai ca mine. Dezamagirea mea a fost ca nu m-am putut desprinde suficient de mine ca sa iti dau o identitate proprie. Dezamagirea mea a fost ca m-am uitat cu ochi narcisisti la mine-tine si m-am indragostit de propria-mi creatie.

– Te-ai indragostit. Stii ce doare mai tare decat dezamagirea? Dragostea ta. Pentru ca nu o inteleg. E o sculptura neterminata. Plina de cioturi. Imperfecta. O bucata de lemn lipsita de viata si careia nici macar tu nu ii mai poti da inteles. Chiar daca o transformi intr-o sculptura expusa in vitrina unei galerii de arta.

– Faptul ca te-am dezamagit e numai vina ta.

– Stiu.

– E o greseala pe care ti-ai permis-o desi stiai ca nu te va duce decat la pierzanie. Un creator care se indragosteste de creatia lui e un fapt cunoscut. Pictori si-au irosit viata admirandu-si picturile. S-au pierdut in textura panzei si in viata culorilor. Muzicieni au cantat ani de-a randul aceasi arie pe care au creat-o ca din vis si care s-a transformat in drog. Si din drog in obsesie. Eu, un sculptor de renume local, deloc mediocru dar tintuit locului, am instrainat toate creatiile pe care le-am nascut din mainile mele. Si cu tine urma sa fac acelasi lucru dar, pentru ca erai facuta din oasele mele, mi-am permis sa te privesc indelung. Mai lung decat le-am privit pe celelalte. Si in momentul in care te-am privit in ochii de lemn, ei au prins viata. Si mi-au intors privirea.

– Da, imi aduc aminte. S-a intamplat atat de repede. Simteam ceva nedefinit. Nedeslusit. Un fel de tremur. Dar nu stiam ca e al meu. Traiam si in acelasi timp nu. Eram intr-un fel de gol intre cer si pamant. O nonexistenta dulce. Inca nu eram desavarsita. Si, in momentul in care mi-ai retusat ochii si te-ai uitat in ei am simtit … o caldura placuta. Usoara si linistita. Acum, pentru ca am cunoscut atatea trairi, o pot compara cu un vant usor care face frunzele ingalbenite ale unui copac sa tremure dar nu le desprinde de pe ramuri. Doar ca senzatia a devenit din ce in ce mai arzatoare. Pe masura ce te pierdeai in ochii mei am inceput sa simt … viata. Ochii mi-au devenit miscatori si, fara sa stiu cum, m-am uitat la tine. Mi-a fost frica ca voi lua foc. Ardeam.

– Da, si eu ardeam. Niciodata nu mai privisem o sculptura in ochi. Doar ochii tai i-am facut mari. Mai mari decat ochii celorlalte sculpturi. E ca si cum vroiam sa privesc eu prin ei. Imi aduc aminte ca am lucrat zile in sir la ei. Vroiam sa fie perfecti. Iti sculptasem sanii inainte de a-ti sculpta ochii. Si in momentul in care ei au prins viata, eu insumi am prins viata. Pentru ca pe tine te cautam. Si cautarea mea era atat de complicata incat nu m-am multumit cu ceva creat de un strain. Te-am creat, recunosc, pentru mine. Doar eu stiam ce imi lipsea.

– Si apoi m-ai alungat. Desi ma creasei pentru tine. Stii ce doare mai tare decat dezamagirea si decat dragostea ta? Personalitatea ta contradictorie. Faptul ca esti de neinteles. Nici macar tu nu te-ai deslusit. Esti un ghem dezordonat pe care, pentru a-l deslusi, trebuie sa il tai in bucati. Esti un labirint in care arhitectul a facut o greseala si a uitat sa deseneze iesirea. Arhitectul insusi a ramas prizonier in propriul sau labirint. Esti un joc de cuvinte in care literele bete se incalcesc si dau nastere altor litere care modifica patronul jocului. Esti o matrice care se priveste in oglinda unei ape si care nu mai intelege daca sasele e sase si nu noua. Esti un desen in acuarela aruncat intr-o balta. Culorile ti se intrepatrund si te transformi intr-un curcubeu tulbure, confuz, murdar. Esti …

– Opreste-te! A trebuit sa te alung! A fost greseala mea si a ta ca ne-am indragostit. Un sculptor nu trebuie sa se indragosteasca niciodata de o cioata pe care a transformat-o intr-o sculptura cu ochi vii.

– De ce nu?

– Pentru ca, odata iubirea consumata, iti pierzi frumusetea. Tu esti desavarsita atat timp cat tot ce traiesti e neconsumat. Ochii vii nu pot sa exprime decat dezamagirea, tulburarea, durerea, goana, tumultul, razvratirea. Odata iubirea consumata, ochii iti vor exprima multumirea, satisfactia, plinul de tine si, in cele din urma, saturatia. Ochii ti se vor stinge intr-un somn confortabil, intr-o liniste indestulatoare, suficienta. Iti vei pierde trairea din ochi. Vei redeveni cioata.

– Minti! Stii ce doare mai tare decat dezamagirea, dragostea si firea ta contradictorie?

– Da, stiu.

– Nu stii nimic.

– Ba da. Ce doare cel mai tare e incapacitatea de a uita. De a te uita. De a te alunga nu numai fizic. Ce doare mai tare decat dragostea ta e dragostea mea. Si imortalitatea ei.

– Esti un nebun! Un creator nebun!

– Esti desavarsita. Si eu te parasesc. Ca sa ramai desavarsita. Sa iti folosesti tie insati si nu mie.

– Te rog …

– Adio!

Dezamagire dureroasa. In piept.

Goana, batranii si soarele

Am dormit adanc si repede. Si m-am trezit superficial si incet. M-am trezit dintr-un vis care brusc se transformase in dimineata ploioasa. M-am trezit gandindu-ma la materia intuncata. Eu posed o inteligenta simpla, unidirectionala. Adica nu pot decat un singur lucru. Unul singur. Pot sa ma joc cu cuvinte. Orice tine de cuvinte face parte din universul meu. Limbile straine, cu cuvintele lor straine, mi le insusesc repede si apoi ma joc cu ele pe placul meu. Asta e universul meu, cel cunoscut. Restul e materie intunecata. In sensul ca orice tine de beta, de stiinta exacta, mi-e total necunoscut. Intangibil. Tot ce tine de alfa, de visare si de stiinte flexibile, interpretabile, mi se potriveste ca un inel pe care un iubit ti-l daruieste dupa ce ti-a masurat circumferinta degetului inelar in somn. Pentru a nu gresi. Am incercat sa imi insusesc cunostinte generale de chimie, fizica, matematica. Am facut tot posibilul sa nu mi se mai zbarleasca pielea de atata lipsa de sentiment si de atat goliciune de emotie. Esec. Eu nu inteleg decat ceea ce respira, ce se misca, ce geme, ce scrasneste din dinti, ce tremura, ce se infricoseaza si se pierde in visare. Eu nu inteleg decat ceea ce e viu, tangibil, ce poate fi trait. Restul e … necunoscut. Ireal. Abordarea e cat se poate de simplista dar sunt unidirectionala, v-am prevenit. Am consultat un dictionar.

Materia întunecată este în prezent un tip necunoscut de materie despre care se consideră că ar conține o mare parte din masa totală a universului. Materia întunecată nu emite și nici nu absoarbe lumina sau radiațiile electromagnetice sau de altă natură, și deci nu poate fi observată direct cu telescoape.Se estimează că materia întunecată constituie 83% din materia din univers. Existența ei încă nu a putut fi dovedită pe cale experimentală din cauză că ea nu emite radiații.

Dictionarele folosesc diacritice. Eu le uit mereu. Nu am timp, ma grabesc. Cateodata ma surprind spunandu-mi – incet, incet, ai rabdare, lasa-ti inima sa bata normal, nu o mai grabi. Materia intunecata e, asadar, un tip necunoscut de materie. De fapt, nici macar nu stim daca e materie. Nu poate fi masurata, estimata, surprinsa pentru ca nu emite radiatii. Adica nu emite ceva masurabil. Nu emite nimic. Exista dar nu traieste. Nu respira, nu se misca, nu geme, nu scrasneste din dinti, nu tremura, nu se infricoseaza si nu se pierde in visare. Optzeci si trei la suta, in ciuda faptului ca mie cifrele nu imi spun nimic, pare mult. Nu e suta la suta dar e mai aproape de suta decat de zero. Nu cunoastem optzeci si trei la suta din ceea ce ne inconjoara, din univers, deci din ceea ce suntem. Undeva exista ceva care e de o consistenta necunoscuta noua, pe care noi nu o putem explica. Optzeci si trei la suta din existenta noastra e … indefinit. Inexplicabil. Intangibil. Intunecat.

M-am gandit azi, in timp ce ziua prindea forma si culoare, la oamenii atat de siguri pe sine. La cei care au totul sub control. La cei care pretind ca au descoperit o cale dreapta si functionabila de a trai. Ma gandesc la un profesor-coleg care incheie o sedinta pe care a coordonat-o cu un zambet satisfacut de hiena care si-a sfasiat prada. A stat la catedra, in fata colegilor sai, cu spatele drept si o atitudine de zeu care isi priveste muritorii de la inaltime, din paradisul zeilor inaccesibil muritorilor. Are spatele atat de drept incat imi imaginez ca, in loc de coloana vertebrala, are o sina de fier. In loc de inima are un mecanism din tabla si tuburi de cupru prin care nu se scurge viata, ci ordine. Control. Ii adresez o intrebare naiva si imi raspunde cu un zambet arogant in coltul gurii. Eu detin controlul, imi spune. Eu detina viata, ii raspund. Si ma bucur de ea pe cat pot. Il privesc in ochi cateva secunde. E extrem de intersant sa te uiti in ochii oamenilor. In ochii lor citesti mult mai mult decat citesti pe chipul lor. Chipurile se stramba, mint, mascheaza. Ochii te tradeaza mereu. Se sperie de privirea mea insistenta si, pentru ca nu o intelege, o evita. Refuza sa ma priveasca in ochi. Eu detin controlul, isi repeta in gand. Se auto-incurajeaza.

Tu nu detii decat un gram de aroganta care in cele din urma se va intoarce impotriva ta. Stimate profesor-coleg, azi, in dictionar, am descoperit ca nu cunoastem optzeci si trei la suta din ce ne inconjoara. Tu nu consulti dictionarele. In cazul tau nu e nevoie, stii destule. Dictionarele mint de multe ori dar se intampla sa spuna si adevarul si o singura pagina de dictionar iti demonstreaza, in cateva secunde, ca nu stii mai nimic. Ca tot ceea ce stim e cat se poate de limitat si unidirectional. Cu totii suntem unidirectionali si, surpriza!, nu detinem controlul. Tu ai incheiat sedinta cu acelasi zambet arogant si te-ai felicitat in sinea ta ca ai inceput si ai sfarsit la timp. Mai avem un minut si o secunda sa ne intoarcem in sala de sedinte, ai spus. M-ai facut sa rad si mi-a fost un pic mila de tine. Un minut si o secunda. Ai alergat repede spre sala de sedinte ca sa ajungi primul, sa dai un exemplu. Eu am ramas in urma, am visat un minut si o secunda si apoi m-am indreptat apatic spre sala de sedinte. Am intarziat. Si privirea ta plina de reprosuri m-a durut in cot. Nu e asta o expresie draguta – ma doar in cot? Ma intreb care e adevarata ei origine. Minutul si secunda imi apartin. Mie. Sunt un minut si o secunda din viata mea. Si le folosesc dupa placul meu. Nu pentru ca sunt rebela si nu ma pot conforma. Se intampla sa fiu la fel de ascultatoare ca un sclav. Dar ceea ce urmez trebuie sa aiba o semnificatie, un rost. Un scop.

Vrei sa iti spun un secret, profesor-coleg? Nu e prima data cand intarzii azi. E a doua. Imi citesti zambetul siret de pe buze? Da, a doua. Am mai intarziat azi o data pentru ca, in drum spre scoala, m-am ratacit. Nu m-am ratacit pentru ca nu stiam drumul. M-am ratacit pentru ca stralucea soarele dupa o saptamana de ploaie. Si asta trebuie sarbatorit. Eram in drum spre scoala, spre o sedinta (pe voi cine v-a invatat sa planificati doua sau trei sedinte una dupa alta? Nu e deloc productiv!) si norii de ploaie au fost dintr-o data imprastiati de soare. Un soare slab de toamna dar luminos, care imi facea bine. Si atunci am vazut cat de frumoase sunt orasul, strazile, casele, bicicletele, oamenii. Soarele stralucea in oras, la colt de strada, in ferestrele caselor, mangaia bicicletele inca ude si se rasfrangea in sufletele oamenilor. Si eu m-am hotarat sa il urmaresc si sa fac cateva poze. L-am surprins in fereastra unei case. Perdeaua era data la o parte pe jumatate, ca si cum l-ar fi asteptat. Si el, ascultator, s-a asezat in coltul ferestrei.

Mi-am imaginat ca doi batrani isi beau linistiti ceaiul in fotoliile care le luasera forma corpului. Soarele cadea pe ziarul deschis la pagina din mijloc si le aducea caldura in casa si in inima imbatranita. Imbatranita de valtoarea vietii.

– Nu mai ploua, remarca batrana.

– Da, s-a oprit, confirma batranul. Putem sa mergem acum la piata, sa cumparam flori. Si apoi la librarie.

– Da, o idee excelenta. Sa profitam de soare, de flori si de o carte buna.

Camera e linistita si soarele e la apus in sufletul lor. Rasaritul de la inceputul vietii si stralucirea din mijlocul vietii au fost atat de tumultoase! S-au grabit mereu, au vrut sa cunoasca cat mai mult, au fost increzatori, au coordonat sedinte stand cu spatele drept, au detinut controlul pret de cateva momente dupa care l-au pierdut si apoi au incercat tot restul vietii sa il recupereze. Pana au renuntat. Pana au inteles ca optzeci si trei la suta e destul de mult si ca viata asta nu iti ajunge ca sa descoperi tot ce e necunoscut. Apoi s-au linistit, s-au resemnat si au inlocuit goana cu ziarul de amiaza, cu flori pe masa din sufragerie si cu carti bune. Cu liniste. Si cu dragostea care le mai ramasese in urma goanei.

Stimate profesor-coleg, intelegi acum de ce am intarziat? Pentru ca am folosit drumul spre scoala ca sa visez. Ca sa fotografiez case, soare si oameni. Am folosit minutul si secunda pentru a-mi bucura sufletul. Nu pentru a alerga spre sala de sedinte. Pentru ca, din cand in cand, trebuie sa incetinim. Sa ne incetinim. Sa ne spunem noua insine – asteapta, nu alerga, plimba-te in cautarea soarelui, lasa-ti inima sa danseze un tango, incet, suav, putin senzual. Stimate profesor-coleg, imi permit sa iti dau un sfat. In ciuda faptului ca eu, spre deosebire de tine, nu detin controlul. Nici macar drumul spre scoala nu il respect. Ma abat de la el daca straluceste soarele. Iti recomand un spate flexibil, putin indoit. Arunca sina de fier. Si mecanismul incearca sa il inlocuiesti cu o inima din muschi si sange. O inima care filtreaza viata. Incetineste. Nu mai controla. Lasa-te surprins. Gandeste-te la apusul soarelui. El vine fara ca tu sa ii ceri sa vina. Nu il poti controla. Gandeste-te ca apusul te va invata ca florile de pe masa din sufragerie, cartea citita si dragostea sunt mai importante decat iluzia ca detii controlul. Gandeste-te la batrana pe care inca vrei sa o ai langa tine ca sa iti tina companie la apus de soare.

Intelegi acum de ce am intarziat? Bine.

Image

Romeo si Julieta

Seara sumbra de toamna. Romeo isi aprinde inca o tigara. Se uita ganditor pe geam. Cartea pe care o citea ii cade din maini. Cade neglijent pe canapea, cu copertile in sus. William Shakespeare. Julieta bea absenta din paharul de vin. Ce seara sumbra… Il priveste la fel de absenta pe Romeo. E atat de obisnuita cu prezenta lui incat nimic nu o mai mira. Cartea cazuta pe canapea, fumul de tigara, privirea lui ganditoare.

– Tu ai regretat vreodata ca am jucat in piesa aia de teatru? rasuna dintr-o data vocea lui Romeo.

– Nu stiu, am facut-o pentru bani. Eram tineri. Nu ne pasa de nimic. Mai tii minte ce am facut cu banii?

– Nu am uitat. Am uitat doar anumite lucruri. Dar majoritatea le-am pastrat. Am inchiriat camera deasupra restaurantului chinezesc, am platit chiria in avans pe un an, ne-am cumparat un pat nou si asternuturi de bumbac maro.

– Nu ne pasa de nimic. Faceam dragoste in mirosul de mancare chinezeasca. In fiecare seara dupa ce ne intorceam de la teatru. Eram obositi de minciuna de pe scena dar nu oboseam niciodata unul de altul.

– Da, era altfel atunci. Eram neobositi. Nu jucaseram decat intr-o singura piesa de teatru. O tragedie de care ne bateam joc dupa ce faceam dragoste. Radeam de conflictul dintre Montague si Capulet, ne bateam joc de Paris si de faptul ca tu trebuia sa fii o joyful bride. Asa ti se impunea. Tu nu ai fost niciodata o joyful bride.

– Nu, nu am fost. Nu am stiut cum. Dar am fost mereu sincera. Loiala. Fata de mine si de tine. Poate ar fi trebuit sa o cauti mai bine pe Rosaline la bal. Sa nu ma gasesti pe mine in locul ei.

– Uite, asta nu imi place la tine. Esti prea sesibila. Plangi de fiecare data cand gasesti o buburuza pe masa din bucatarie sau in gradina. Stii ca buburuzele sunt otravitoare?

– Nu, nu stiam. Dar stiu ca dragostea poate fi otravitoare. Tu ma mai doresti?

– Cateodata. De fiecare data. Dar altfel. Mult mai matur decat atunci.

– Am imbatranit. Cu fiecare rol pe care l-am jucat. Tu te-ai maturizat. Eu am imbatranit. Mai tii minte cand regizorul mi-a spus ca nu mai pot sa joc rolul Julietei pentru ca am riduri in jurul ochilor? Tie nu ti-a spus nimic, ti-a oferit o alta Julieta.

– Dar nu am acceptat. Am renuntat impreuna la tragedia pe care spectatorii o transformasera in cliché. Si tot ce a urmat a fost mediocru.

– De ce nu ai acceptat? Otrava puteai sa bei si alaturi de o straina.

– Pasiunea nu puteam sa o simt alaturi de o straina. Tu erai …altfel. A mea.

– Pasiunea… Ce s-a intamplat cu ea? O mai simti?

– Cateodata. De fiecare data. Dar altfel. Mult mai matur decat atunci. Tu?

– In momentul in care am devenit prea batrana pentru rol s-a schimbat ceva in mine. Si in tine. Am mutit. Faptul ca mi-au spus sa sunt prea batrana m-a intristat. Nu m-am gandit niciodata ca voi imbatrani. O Julieta batrana. O intruchipare ofilita a dragostei si a sacrificiului extrem. Am inghitit otrava de dragul tau. L-am alungat pe Paris. Mi-am renegat familia. Am devenit o eroina. Am simtit atat de multa dragoste incat mi-au crescut riduri sub ochi. Si tu… te-am iubit ca o nebuna pe scena si in camera de deasupra restaurantului chinezesc si de fiecare data cand schimbam asternuturile era ca si cum as fi spalat dragostea si pasiunea. Te-am iubit atat de pasional incat am consumat tot ce putea fi consumat.

– Julieta, tu confunzi scena cu viata. Orice Julieta are riduri sub ochi si orice Romeo se satura de a fi iubit pasional. Vrea normalitate.

– Normalitate?

– Da, obisnuinta. Tii minte cand am fost la acvariu? La noul acvariu care se deschisese in oras? A fost ideea ta.

– Da, imi aduc aminte. Ne-am plimbat ore in sir printre rezervoarele cu apa albastra si nu ne-am zis nimic.

– Te-am privit. Erai la fel de albastra ca apa din rezervoare. Aveai o rochie de un albastru pal si o bratara din scoici albastre. Te-am iubit atunci mai mult decat oricand. Te-am dorit atunci mai mult decat oricand. Mai mult decat in camera de deasupra restaurantului chinezesc. Cand nu ne pasa.

– Dar nu mi-ai spus nimic.

– Nu, nu ti-am spus. Normalitate. Lipsa tragediei. Romeo si Julieta tacuti. Lipsiti de conflicte intre familii bogate, lipsiti de drama, lipsiti de teatru. Noi doi. Cei adevarati.

– Si eu te-am privit atunci. Si te-am iubit. Poate mai mul decat te-am iubit pe scena.

Romeo ridica cartea cazuta neglijent pe canapea. Se uita ganditor la ea.

– Asta nu e decat o poveste tragica. Pe care noi am jucat-o de sute de ori pe scene prafuite pentru spectatori care veneau la teatru in cautare de povesti neadevarate. De cate ori o Julieta s-a sinucis din dragoste? Nici nu e nevoie. Normalitate. Cu totii mergem la teatru in cautare de drame dar de fiecare data ne intoarcem la obisnuinta. La normal. La dragoste imperfecta. La pasiune slabita in intensitate. La piele imbatranita. La buburuze care ne fac sa plangem.

– Sunt fericita ca am ramas impreuna dupa ce piesa de teatru s-a sfarsit. Sunt fericita ca am trait normalitatea. Si drama ne-a folosit. Cand nu ne pasa de nimic. Cand eram prea tineri ca sa ne pese. Vrei ceai?

– Da, hai sa bem un ceai si sa mancam prajiturile pe care le-ai copt la amiaza.

Romeo o privi cum se indrepta spre bucatarie. Purta o rochie de un verde pal si avea parul carunt. Acum cateva zile o privise in timp ce ingrijea florile in gradina. Ii placeau hortensiile. O privea in timp ce soarele de toamna ii aluneca pe glezne. O iubea. Si o dorea ca atunci. Dar totusi altfel. Matur. O respecta. O vazuse ridicand o buburuza de pe o frunza. Plangea. Femeia asta pe care o cunostea pe dinafara era singura femeie care era capabila sa planga de frumusete. Julieta. Julieta batrana, insotita de buburuza ei care o facea sa planga, era fericirea pura. Dorinta pura. Pasiunea pura. Viata ii era scena. Normalitatea era piesa lor de teatru. Si buburuza intruchipa drama de a trai, incertitudinea, sovaiala, otrava.

De dragul ei, ar fi inghitit otrava. Fara drama.

De dragul lui, ar fi inghitit buburuza otravitoare.

Dublu V

 

Ce bucurie sa il reintalnesc! L-am vazut in timp ce imi cumparam biletul de tren de la automatul albastru-galben. Detest tot ce e automat. Pentru ca a inlocuit umanul. De indata ce l-am vazut, inima a inceput sa imi bata foarte tare. De bucurie. W. a fost studentul meu. Eu l-am invatat primele cuvinte in limba surogat. El m-a invatat mai mult decat cateva cuvinte pe care putea sa le invete de la oricine altcineva. El vine dintr-o tara africana si are o piele de zeu. Neagra. Tara lui e imperiul lui. In tara lui a fost ghid turistic. Asta pana a intalnit o femeie din tara surogat care l-a iubit si l-a luat cu ea. L-a convins sa isi paraseasca imperiul. Lucru pe care el inca nu l-a acceptat in totalitate.

– In tara mama, mi-a spus el odata, peisajul e mirific. Munti. Aici muntii imi lipsesc.

– Da, te inteleg perfect, i-am zis. Dar el nu m-a inteles. Fata asta inca tanara e ciudata, o fi gandit.

– Tu esti de aici, mi-a spus el.

– Nu, eu nu sunt de aici. Sunt, ca si tine, din alta tara.

– In tara mama cresc baobabi. Tu stii ce sunt baobabii? Eu am copilarit la umbra unui baobab. Impreuna cu alti copii care parca imi erau frati si surori. Aici, in tara surogat, copiii nu cresc sub baobabi.

– Da, te inteleg perfect, i-am zis. In tara mama cresc brazi. Si munti. Si eu, ca si tine, am copilarit sub copaci. Brazi. Le-am imprumutat radacinile si m-am legat de ele. Le-am imprumutat crengile si mi-am facut culcus din ele. Tu stii ce sunt brazii?

– Dragi student, astazi va voi invata cum sa cumparati un bilet de tren. Si cum sa ascultati anunturile din gari si din tren. Nu ca ele ar fi importante, dar fac parte din materia acestui curs de integrare. Voi, acum, va integrati. Desi va simtiti mai dezintegrati decat ati fost vreodata. V-ati parasit tara mama, baobabii, brazii si ati venit in tara asta in care totul e automatizat. Voi mergeti vreodata cu trenul? Da? Nu?

– Da, cateodata.

– Si ce faceti in tren? Ce vedeti in tren?

– Scaune, ziare, cos de gunoi, raspund ceilalti in cor, mandri ca gasesc cuvintele pe care le-au invatat lectia trecuta.

– Eu… ezita W., eu…ma uit pe geam. Nu in tren. Din tren. Ma uit la peisaj. Imi lipsesc baobabii dar intinderile de campii verzi despartite de canale de drenaj imi dau liniste. Si ma uit pe geam.

– Da, te inteleg perfect, ii zic. Si eu ma uit pe geam. Mai mult visez decat merg cu trenul.

Azi, in gara. Lectia despre trenuri s-a incheiat.

– Nu te-am vazut de doi ani, ii spun zambind. Ii strang mana in semn de salut.

– De un an si cateva luni, ma corecteaza el. Vorbeste limba surogat mult mai bine decat acum doi ani. Pardon, un an si cateva luni. Vorbeste clar. Raspicat.

E la fel de timid ca atunci cand statea in banca, in clasa mea, la ora noua dimineata. E la fel de visator ca atunci. Imi povesteste ca sotia lui i-a daruit un copil. Il felicit. In limba surogat, daca nasti sau ti se naste un copil, lumea te felicita. Gefeliciteerd! Cuvantul cu sonoritate banala il repet si eu. Imi multumeste. Copilul lui are un an si cateva luni. Un baiat.

– Vorbesti cu el limba ta? il intreb curioasa.

– Doar cand sunt singur cu el acasa, imi raspunde oarecum trist.

– Sa il inveti limba ta, e foarte important.

Se uita incurcat la mine. Fata asta inca tanara a ramas ciudata.

Apoi imi povesteste ca a fost in tara lui anul trecut. Acolo e mereu cald. Chiar daca e sezon ploios.

– Am citit o carte despre tara ta mama, ii spun.

Se uita surprins la mine. Nu ii spun ca am imprumutat-o de la biblioteca pentru ca vroiam sa il inteleg pe el mai bine. Sa ii inteleg originea. Sa invat cine e cu adevarat.

– Am citit ca in tara ta mama copiii se imbolnavesc foarte repede si sunt purtati de parinti pe bicicleta kilometri lungi pana a ajunge la cel mai apropiat spital.

Se intristeaza.

– Asta se intampla si in tara mea mama, il consolez. Oamenii din sate trebuie sa calatoreasca mult pana ajung la spital si cateodata mor pe drum. Propozitia suna atat de idiot incat mi-e rusine de mine. Dar el intelege ce vreau sa spun.

– Stiu, imi raspunde calm. Biserica la care merg eu in fiecare duminica face munca de voluntariat pentru tara ta. Nu o numeste altfel decat tara ta. Si eu ajut. Imi place sa ajut.

– Da, te inteleg perfect, ii raspund. Si eu ajut. Ii povestesc verzi si uscate despre proiectele pe care lucrez, despre copiii carora le vom darui un autobuz ca sa nu mai mearga kilometri pe jos pana la scoala, despre pasiunea care ma ajuta sa finalizez proiectele si sa incep altele.

Se uita timid la mine. Cred ca e bucuros ca in curand ajungem in statia la care trebuie sa coboram. Ce fata inca tanara ciudata! Ma invita duminica la biserica, sa vad cum el si cei din biserica lui fac munca de voluntariat pentru tara mea. Nu voi merge. Dar ma bucur ca l-am reintalnit. Ma uit la el cum se indeparteaza. Are spatele lat si puternic. Si pielea curata. Neagra.

W. face parte din barbatii pe care eu ii admir. Ii respect. Pentru ca e timid, bun si bland. Si pentru ca ii e dor de tara lui si de baobabi. S-ar putea ca intr-o zi sa imi cumpar un bilet de avion si sa calatoresc cateva mii de kilometri numai ca sa ii vizitez tara mama. Numai ca sa stau sub un baobab impreuna cu cateva zeci de copii negri, murdari-curati. Numai ca sa descopar muntii lui si sa ii compar cu ai mei. Sa descopra sufletul lui si sa il compar cu al meu. W., un student african dintr-o tara complet necunoscuta mie, stand in banca la cursul meu, mi-a amintit de mine. E printre putinii studenti in care m-am recunoscut. Era ca mine. Un refugiat. Melancolic si putin trist. Sensibil. Orientat spre altii si putin spre el. Visator. Varianta mea masculina. Neagra. Nu e un cadou sa te recunosti in cineva? Sa iti citesti sufletul intr-un altul? Oare o fi asta dragostea de aproape? Sau o fi doar o cautare a proprie-ti identitati?

Asteptarea de viata in tara lui W. e de treizeci si sase de ani. Treizeci si sase de ani! E ca si cum eu ar trebui sa mor peste sase ani. Peste sase ani inca nu voi fi deslusit nimic din viata asta. Inca nu voi fi invatat nimic. As muri in van. O moarte inutila. Banala. Zadarnica. Ca toate mortile.

I died for beauty but was scarce

Adjusted in the tomb,
When one who died for truth was lain
In an adjoining room.

He questioned softly why I failed?
„For beauty,” I replied.
„And I for truth, the two are one;
We brethren are,” he said.

And so, as kinsmen met a night,
We talked between the rooms,
Until the moss had reached our lips,
And covered up our names.

(Emily Dickinsin, I died for beauty but was scarce)

 

 

Teatru semi-absurd

Franturi de zi

(Teatru semi-absurd de seara)

 

Personaje:

Colegul care isi urmeaza inima

Femeia-nutritionist

Adversarul blajin

Fata melancolica

 

Scena 1

Afara ploua. Ploua si nu se mai opreste. Decor sumar – o camera la parterul unei scoli, cateva mese, doua dulapuri cu carti, calculatoare pe mese, doua ferestre mari prin care se vede cerul gri. Fata melancolica e singura.

Draga mea,

Ce bucurie ca mi-ai scris. Stii ce fac acum? Iti urmez sfatul. Mai tii minte cand mi-ai spus Urmeaza-ti inima? Asta fac acum. E o experienta de neuitat. Oamenii printre care traiesc sunt atat de prietenosi, atat de ospitalieri. Anul scolar a inceput cu o ceremonie lunga si formala. Un preot a deschis anul scolar. Un preot! Atat de ciudat pentru mine. Tara asta, care odata a fost un brat al tarii tale mama e frumoasa. Simpla. M-ai intrebat daca se vorbeste limba ta mama sau limba impusa. Pe la colturi aud limba ta mama dar, oficial, se vorbeste limba impusa. Mi-ai povestit ca odata ai protestat impotriva introducerii limbii impuse in tara aceasta care arata ca un brat desprins din radacina. Limba noastra-i o comoara…

Ma bucur mult ca mi-ai scris. M-am gandit la tine. Numele tau e foarte comun aici. O sa iti mai scriu, sa iti povestesc ce traiesc aici.

Da, am simtit ca vrei sa imi scrii.

 

Scena 2

O camera lipsita de personalitate. O lumina orbitoare de neon. Artificial. O masa, trei scaune. Alb. Alb de spital. Femeia-nutritionist sta la masa sigura pe sine. Fata melancolica are parul si hainele ude. A venit cu bicicleta prin ploaie. Ii e frig. 

– Tie ti-e frica ca oamenii sa nu te judece. Sa nu iti judece prestatia. Pentru ca tu asta faci mereu, prestezi. Le arati altora ca ceea ce faci e bine.

– De unde stii tu asta, femeie-nutritionist care nici macar nu ma cunosti?

– Am studiat psihologia.

– Si crezi ca imi poti privi in suflet daca ai studiat psihologia? Crezi ca ma cunosti? Nu spun ca nu ai dreptate. Dar tu nu ai intelege niciodata de ce prestez. Nu o fac pentru mine. Daruiesc oamenilor ce au nevoie.

– Daruiesti fara ca ei sa iti ceara. Si asta te va costa in cele din urma mult. Prea mult. Ceri de la tine ceva ce nu ai. Dai prea mult si nu ceri nimic in schimb.

– Si tu intelegi asta, femeie-nutritionist? Nu? Nici nu ai cum. Pentru ca tu nu daruiesti decat un ras fals si o lipsa permanenta de condescendenta. Razi prea des. Si prea fals. Si mie mi-e rusine de mine ca am ajuns sa ma inveti tu ce si cum sa mananc. As putea sa te invat eu cateva lucruri. Cum sa nu mai razi repede si fals. Si cum sa iti pese cu adevarat. Dar acum tu esti psihologul. Eu sunt pacientul care nu stie sa manance. Da, mi-e frica sa nu dezamagesc. Mi-e frica sa nu daruiesc prea putin. Mi-e frica sa nu fiu rea. Mi-e frica ca intr-o zi nu o sa imi mai pese. Si asta o sa ma coste totul.

– Esti prea severa cu tine.

– Tu nu esti deloc severa cu tine. Iti place de tine. Te admiri. Eu nu te admir. Esti falsa. Deloc frumoasa. Iti lipseste gingasia feminina. Si condescendenta.

 

Scena 3

Sala de sport. Lumina puternica, artificiala. Oameni multi, desculti, imbracati in costume albe. Podea galbena, de cauciuc. Fata melancolica sta in fata advesarului ei. Un baiat de varsta ei, slab si bland. Urmeaza sa exerseze noua tehnica invatata. 

– E ca si cum ai vrea sa atingi … luna.

– Noi stam acum fata in fata in calitate de adversari si tu ma inveti cum sa ating luna? De ce nu te-am observat pana acum? Cine esti? Nu iti folosesti deloc puterea fizica. Esti blajin. Dar ma dobori de fiecare data.

– Nu, ai gresit din nou tehnica. Ai uitat un element. Il uiti de fiecare data.

– Sa te lovesc?

– Nu, sa atingi luna. Multumesc, mi-a facut placere sa lupt cu tine.

– Si eu iti multumesc. Voi incerca sa nu mai uit luna.

 

Se lasa cortina. Fata melancolica simte o ameteala in suflet. Sfarsit.

Scrisoare catre prietenul alienat

Tara surogat, seara de toamna ploioasa

Dragul meu,

Ultimul mesaj de la tine m-a ingrijorat. Mi-ai spus ca, desi te afli in mijlocul unui furnicar de oameni, te simti ingrozitor de singur. Mi-ai spus ca nu mai ai timp de tine, ca esti prizonierul unui ritm infernal. Eu ti-am spus ca L. e un oras mare si ca ritmul in partea de vest a Europei e altfel decat acasa. Infernal. Aici oamenii traiesc in fuga. Sunt productivi dar alienati de ei insisi. Dupa ce ti-am spus toate astea mi-am dat seama ca nu te-am ajutat cu nimic. Am venit cu niste argumente logice, cu niste fapte pe care tu le traiesti zi de zi pe propria-ti piele. Eu nu am facut decat sa le repet inutil. Iarta-ma! De fapt, trebuia sa imi deschid bratele si sa te imbratisez. Sa iti prind capul intre mainile mele, sa te privesc in ochi si sa iti spun – Nu esti singur. Eu sunt aici. La fel cum si tu ai fost pentru mine acolo. Atunci. Cand m-ai descoperit si cand m-am folosit de tine ca sa-mi alung propria singuratate. Si indoielile care ma chinuiau.

Iti scriu acum pentru ca sunt lucruri pe care nu indraznesc sa ti le spun. Cuvintele spuse nu sunt specialitatea mea. Prefer sa le scriu. Iti scriu ca sa iti spun ca te cunosc. Ca te-am vazut. Ca stiu cine esti. Ca te admir. Ca esti un partener de viata si un parinte ideal. Ca esti bun si bland. Tii minte cand m-ai sunat de pe alt continent ca sa imi spui Craciun fericit? Pe mine nimeni nu m-a sunat vreodata de pe un alt continent in seara de Craciun. Probabil ca si atunci, emotionata si timida, ti-am spus ceva despre Europa de vest sau despre o durere de cap nesemnificativa care ma chinuia in momentul respectiv. Eu, cand sunt emotionata, vorbesc mult si gol. Si tot ce zic nu are nimic de-a face cu ce simt. Iarta-ma! Din nou. Nici nu imi aduc aminte daca ti-am multumit. Imi aduc aminte ca legatura telefonica s-a intrerupt si ca eu am ramas cu telefonul care piuia in mana si cu lacrimi in ochi. Craciun fericit! am spus telefonului plangaret. Tu nu m-ai auzit. Dar cred ca ai simtit. Desi erai pe un alt continent. Ti-am plans singuratatea in seara aceea de Craciun. Si mi-am dorit mai mult decat orice sa ti-o alin.

Ceea ce imi trezeste admiratia e capacitatea ta de sacrificiu. Alergi intre tari si continente, muncesti zi si noapte, nu te odihnesti, te simti singur in mijlocul multimii si toate astea pentru familia ta. Pentru copiii tai. Copiii tai sunt binecuvantati cu un parinte ca tine. Le esti prieten si sprijin. Iti aduci aminte cand m-ai sunat sa imi spui ca ti s-a nascut primul copil? Pe mine. Niciodata nu am inteles de ce m-ai sunat. Ma cunosteai de putin timp dar ai vrut sa imparti bucuria aceea de nemasurat cu mine. Ce ai vazut tu in mine? Ce sunt eu pentru tine? De ce m-ai ales pe mine? Sigur ca sunt mai mult decat onorata sa ma numesc prietena ta dar nu am facut nimic sa merit prietenia ta. Cand ne-am cunoscut, insistenta ta m-a speriat. Pentru ca fiecare privire a ta imi spunea Pe tine te cautam si te-am gasit. In sfarsit te-am gasit. Ma chemai spre tine si eu am refuzat categorit. Nu, ti-am spus. Cine esti tu si de ce imi calci universul? Tu imi spuneai fara cuvinte – Noi ne cunoastem dar nu ne-am intalnit pana acum. Dar eu te cautam de ceva vreme si acum, ca te-am gasit, trebuie sa ma accepti in universul tau. Pentru ca peste putin timp eu voi insemna mult pentru tine. Si ceea ce se va crea intre noi nu va muri niciodata. Pana la urma am cedat insistentelor tale. Tu stii ca eu nu fac asta usor. Dar asa am simtit.

Te-ai ratacit. In fuga ta ca sa iti ajuti familia te-ai ratacit intr-un loc aglomerat in care te simti alienat. Si eu m-am simtit alienata de multe ori. Si de cele mai multe ori s-a intamplat in mijlocul multimii de oameni. Nimeni nu se intreaba unde pleaca ratele salbatice cand lacul ingheata. Ei nu au timp de asa ceva. Nu au timp decat de ei. Oamenii pe care ii vezi tu in metroul cu care te deplasezi in fiecare zi sunt si ei singuri. Mult mai singuri decat tine. Tu esti singur pentru ca ti-ai sacrificat linistea si caldura caminului pentru a-ti ajuta familia. Ei sunt singuri pentru ca nu stiu sa sacrifice nimic. Pentru ca nu stiu sa se uite la ratele salbatice. Nu se vad decat pe ei insisi. Se uita la ei insisi printr-o lupa care ii face mai mari decat sunt cu adevarat. Eul lor e centrul universului. Centrul universului tau e dragostea pentru partenera ta de viata si pentru copiii pe care i-ai daruit. Si, pentru ca ei sunt absenti acum, tu ti-ai pierdut echilibrul. Sa nu fii speriat. Sa nu plangi. Sa te odihnesti cand poti si sa te gandesti ca orice in viata e temporar. Alienarea pe care o simti acum e temporara. Si, in schimbul ei, vei primi dragostea si caldura celor care te asteapta acasa. Esti plecat. Dar nu pentru totdeauna.

Ti-am descoperit un secret. Nu mi l-ai spus dar ti l-am descoperit pentru ca te-am privit cu atentie. Tu nu cauti in lume numai ajutor pentru ai tai. Mai cauti ceva ce inca nu ai gasit. E o cautare care trebuia sa se intample, ai stiut asta mereu. Doar ca ai amanat-o o jumatate de viata. Te cauti pe tine. Cine esti tu cu adevarat. Cine esti tu in relatie cu cei din jur. Ce iti datoreaza ei si ce le datorezi tu. De fiecare data cand te rugam sa imi povestesti despre tine, te incruntai. In mijlocul fruntii rasarea un sentiment de nemultumire, de apasare, de zbucium sufletesc. Nu vroiam sa te tulbur prea tare si glumeam spunandu-ti cat esti de frumos, ca ai pielea curata si ca fruntea iti seamana cu cea a lui Jude Law. Tu radeai oarecum incurcat si ma gaseai ghidusa si iti placeam. Dar stiai ca nu poti sa iti ascunzi incruntarea. Ea te tradeaza. Esti sovaielnic. Si in acelasi timp foarte ferm. Iti place spiritualul dar si fizicul. Ai nevoie de amandoua. Esti ocean si tarm. Nu te speria. Sa nu iti fie frica de cautarea asta care iti arde in suflet. Daca m-ai gasit pe mine acolo unde nu ma vedea nimeni, sa te gasesti pe tine e o nimica toata. Sa nu te instrainezi niciodata de tine. Sa iubesti mereu ce ti-e drag si sa nu renunti la ceea ce crezi cu adevarat. Tu mi-ai spus de multe ori ca trebuie sa fim in echilibru cu noi insine. Fii in echilibru cu tine, cu cine esti tu cu adevarat.

In fiecare seara, inainte de a te culca singur in patul strain, repeta-ti: totul e temporar. Eu sunt aici azi dar maine voi fi in patul meu. Alaturi de partenera mea de viata. Azi ma simt cumplit de singur, maine ma voi trezi in bratele ei. Copiii nostri ne vor trezi cu vocile lor vesele. Ma voi ridica odihnit din pat, le voi pregati micul dejun si apoi ma voi juca cu ei. Le voi citi o poveste despre un luptator de kendo care a luptat toata viata pentru a se gasi pe sine insusi. Un kendoka care a stiut sa se sacrifice si care a primit in schimbul sacrificiului dragostea eterna. Echilibrul cu cei din jur si cu sine insusi.

Eu, prieten drag, iti marturisesc ca te iubesc pentru ceea ce esti. Si pentru ceea ce insemni pentru mine. Nu iti voi trimite aceasta scrisoare. Te voi lasa pe tine sa o descoperi. Asa cum m-ai descoperit pe mine intr-un loc in care nimeni nu ma vedea. Si nu uita sa raspunzi, in mijlocul multimii alienate si alienante, urmatoarei intrebari:

Unde se duc ratele salbatica cand lacul ingheata iarna?

Cu drag,

C.

Detachment

Image

I know not how it was – but, with the first glimpse of the building, a sense of insufferable gloom pervaded my spirit. I say insufferable; for the feeling was unrelieved by any of that half-pleasurable, because poetic, sentiment, with which the mind usually receives even the sternest natural images of the desolate or terrible.

(The Fall of the House of Usher, E. A. Poe)

Insufferable gloom … Mahnire insuportabila? Apasare nesuferita? Intristare de nesuportat? Posomoreala nesuferita? Amaraciune uracioasa? De unde stii ce cuvinte sa alegi din marea de sinonime?

Voi ati simtit asta vreodata? O stare de mahnire insuportabila? Sa ridice mana toti cei care au trait acest sentiment. Da, si eu voi ridica mana.

Oamenii din tara surogat au un fel aparte de a-si petrece sambata seara. Aparte dar frumos. Liber. Se intalnesc cu totii in aceeasi cafenea. E atat de aglomerat incat ai senzatia ca toata planeta s-a adunat in acelasi loc. Stau in picioare, rareori se aseaza, si striga unii la altii. Striga pentru ca muzica tare nu le permite sa comunice asa cum o faci cand nu se isterizeaza muzica din boxe. Eu, daca imi permiteti sa fiu sincera, nu inteleg ce au de povestit. Daca circumstantele nu sunt prielnice comunicarii, mai bine taci. Vorbesti tacand. Dar oamenii din tara surogat sunt departe de a fi tacuti. Ei au mereu o parere. Una ferma. Nimeni nu mi-a cerut vreodata sa ii descriu. Pentru ca m-au acceptat in mijlocul lor, parca nici nu as indrazni. Dar, de dragul lizibilitatii, voi spune ca sunt galagiosi, liberi in vorbire si simtire si par ingamfati. Nu sunt cu adevarat ingamfati. Sunt mai degraba rasfatati de un sistem social care le permite sa aiba o viata imbelsugata. Si viata imbelsugata iti da un fel de aroganta, de siguranta de sine.

Barul de karaoke e aglomerat. Si toata lumea pare sa cunoasca pe toata lumea. Eu nu cunosc pe nimeni. Si din nou sunt in minoritate. Din nou sunt singura femeie intre barbati. Incep sa ma obisnuiesc. Muzica e prea tare si oamenii sunt prea galagiosi. Dar atmosfera e eliberatoare. E sambata seara si scopul tuturor e de a se detasa. Si ce iti poate aduce o seara de karaoke daca nu detasare? Mie, ultima seara de karaoke, mi-a adus un partener de viata.

Seara incepe cu o femeie tanara cu par si ochi frumosi care, in afara ca e frumoasa, are si o voce calda. Lumea o apaluda si eu regret ca nu canta decat un singur numar. E acompaniata de o formatie live. Cei doi chitaristi mi-au atras atentia inca de inainte de a urca pe podium, cand nici macar nu stiam ca sunt chitaristi. Unul dintre ei e arogant. E vesel-prefacut. Emana extrem de multa energie. Un fel de energie trista dar tumultoasa. Imi imaginez ca in timpul saptamanii e reprezentant de vanzari. Poarta costum si cravata. Daca nu ar canta la chitara sambata seara in barul de karaoke, ar muri de tristete. Pentru ca nimic in lume nu il face mai fericit decat chitara lui. O scoate grijuliu dintr-o cutie. E alba. Ca o femeie cu pielea alba de catifea. O atinge delicat si o arata publicului. Chitara mea. Partenera mea. Al doilea chitarist e mai temperat. Desi si lui sambata seara ii aduce multumire de sine. In timpul saptamanii face o meserie care ii place. Se comporta neglijent cu chitara desi ii cunoaste fiecare centimetru. El o stapaneste. Ea i se supune.

Al doilea artist de weekend care urca pe podium e un barbat intre doua varste. Nu canta bine dar stie sa atraga publicul. E un performer. In timpul saptamanii lucreaza la o banca. Vinde servicii companiilor mici si mijlocii. Presteaza. Si pe podium presteaza. Dovedeste ca e indreptatit sa stea pe podium. Tot ce are i se cuvine. Are o voce ragusita. Poate de la prea multe prestatii.

Al treilea artist de weekend e un baiat tanar. Trist. Dar cu o voce profunda. Grea, plina de substanta. Ii tremura mana care tine hartia cu textul cantecului. Ai incredere in tine, imi vine sa ii strig. El nu presteaza. E timid. Si in timpul saptamanii e timid. Inca nu a descoperit ce poate. Ii e frica sa se dezvaluie altora. E singur. Si femeile care ii trec prin pat nu il cunosc. Si nici nu au timp sa il cunoasca. El nu cere nimic nimanui. Poate doar o noapte de singuratate in doi.

Al patrulea artist e cel care ma convinge ca trebuie sa plec. Am observat destul. Numarul patru e un performer arogant si enervant. Detestabil. Striga si vrea sa se faca auzit. In timpul saptamanii e directorul unei companii de succes. Si-a vandut sufletul pentru succes dar, intre timp, a si uitat ca a avut candva suflet. Fata ii e distorsionata ca intr-o oglinda sparta, e un suflet sfaramat in cioburi. Ireparabil. Plin de sine. Plec.

Posterul de langa usa ma urmarise toata seara. Il privesc cu atentie in timp ce ma indrept spre usa. Un chip de barbat cu o privire severa dar duioasa in acelasi timp. Alb-negru. Dar eu imi imagnez ca are ochii verzi. Un fel de James Bond, de erou singuratic, cu o palarie de cowboy. Un cowboy enigmatic ca cel din reclama de la Marlboro. Trist dar cu o privire gingasa. Singur. Foarte singur. Incerc sa gasesc un text, o marca. O fi o reclama? Un actor? Nimic. Doar un barbat. Privirea verde ma urmareste in timp ce ma indrept spre iesire. Am nevoie de aer rece. Curat.

Inainte sa plec spre barul de karaoke incepusem sa scriu despre mahnire insuportabila. Despre detasare de fapt. Imi pregatisem o pledoarie bine gandita despre cum trebuie sa ne detasam de trecut chinuitor, de prezent nemultumitor. Acum nu imi amintesc decat franturi din ea. Viata si felul in care ea ia forma nu inceteaza niciodata sa ma surprinda. Un eveniment arbitrar, o iesire in barul de karaoke si totul se schima. Ia alta forma. Alta culoare. Pentru ca fiecare secunda prezenta e influentata de secunda precedenta. Ele sunt inlantuite intr-un dans ritualic a carui ritm se schimba in fiecare moment. Un ritual deloc ceremonial. Arbitrar.

Cred ca cel mai dureros sentiment uman e ca ai esuat, ca ai dat gres. Ca nu ti-ai dus la capat crezul. Ca visele de demult s-au transformat in realitate dezamagitoare. Ca nimeni nu te-a vazut asa cum ar fi trebuit sa te vada. Ca idealurile ti s-au transformat in abur care se iroseste in vis. Ca nu esti cine esti cu adevarat, ca nu esti unde ai visat sa fii. Ca viata pe care o ai nu e demna de tine. Ca te irosesti. Ceea ce posezi nu poate fi adus la suprafata. Se afunda pe zi ce trece. Te afunzi pe zi ce trece. Ai visat sa fii rege si nu esti decat un slujitor. Ai visat sa te misti dar stai in loc. Fiecare zi se repeta. Ca un cantec ragusit de ceasornic care nu mai canta sosirea unei noi ore. Canta mecanic. Si nu mai face diferenta intre ora doisprezece si ora trei. Nu mai numara bataile pendulei. Bataile pendulei i-au devenit indiferente. Zi, noapte, amiaza, zori, e tot una. Detasare de tot si de sine.

Detasarea e lipsa implicarii. Desprindere. Incetare de a apartine unui grup. Distantare de ceva care odata ti-a apartinut. Ceva in care ai crezut. Detasarea e un ideal mort si ingropat. Un vis in care ai crezut cu tarie si care s-a transformat in aer transparent. La care ai renuntat de frica sau lipsa de tarie. Lipsa de incapatanare de a-l transforma in realitate. Detasarea e cine ai fost tu cu adevarat. Un eu care a devenit invizibil pentru ca l-ai negat. L-ai ucis si ingropat in nisip. Si, ca sa nu te mai deranjeze, nu ai insemnat locul in care l-ai ingropat.

Detasarea e, in acelasi timp, desprindere de ceilalti pentru a le-o lua inainte. Iesire in evidenta. Intrecerea celorlalti. In momentul in care te detasezi de un grup o faci fie pentru a-i depasi, fie pentru a ramane in urma. Detasarea e nerespectarea conventiilor. Credinta ca, daca actionezi in felul tau, vei izbuti. Curajul de a-ti urma calea desi ea e neconventionala. Detasarea e implicare. Detasarea de nepasare si cutezanta de a-ti pasa. De a privi in oameni prin oameni. De a acorda atentie detaliilor. De a te uita in ochii barbatului din poster si de a-ti imagina ca sunt verzi. Desi verdele lor nu iti foloseste la nimic. Indrazneala de a da o poveste artistilor de weekend. Desi povestile lor sunt irelevante si nascocite. Detasarea e un eu vizibil. Un eu pe care ai refuzat sa il ucizi si sa il ingropi in nisip. Un eu de care tii cu dintii pentru ca e oglinda ta.

A te detasa de altii e reparabil. A te detasa de tine e iremediabil. Odata ce te-ai distantat de tine, o faci pentru totdeauna. Nedetasarea de tine insuti iti va aduce mahnire insuportabila. Apasare nesuferita. Intristare de nesuportat. Posomoreala nesuferita. Amaraciune uracioasa. E greu sa fii tu insuti. Detasarea de tine insuti iti va aduce moartea sufletului. Iti vei ingropa sufletul in nisip incins de raze de soare si te vei transforma in granule de nisip. Miliarde de granule de nisip din care niciodata nu se va mai naste nimic.

Unworthiness. Nevrednicie. Sa ridice mana toti cei ce se simt nevrednici. Cei care au incetat sa mai creada ca li se cuvine ceva, ca merita ce viseaza. Da, si eu voi ridica mana. Dar nu pentru a-mi recunoaste infrangerea. Nu pentru a valida faptul ca m-am detasat de mine insami. De cine sunt eu cu adevarat. Ci pentru a arata ca sunt constienta de ce imi face rau. Stiu ce ma doboara. Dar voi tine cu dintii de mine. Detasarea de mine nu e o optiune.

Peste cativa ani vei trai din scris, mi-a spus azi un om pe care il iubesc. Lui nu i-am spus niciodata ca il iubesc. Nu am avut curaj. Te rog sa scrii. Sa nu te opresti niciodata. Pe mine articolele tale ma hranesc. Nu ma lasa sa mor de foame.

Daca eu ma hranesc pe mine si pe altii inseamna ca nu m-am detasat de mine. Va rog, hraniti-va din mine si nu va detasati de voi insiva!

Temperamentul

Ce zi Surprinzatoare. Cu S mare. Mie imi plac foarte mult surprizele pentru ca ele deviaza de la orice regula. Sunt ghiduse. Pentru ca iti dau un sentiment de fericire atat de pura, de copilareasca, incat parca nici nu ai fost vreodata adult pervertit. Matur. Daca va deranjeaza cuvantul pervertit. Mie nu mi-e rusine sa ma numesc adult pervertit. Revenirea la stadiul de copil naiv e in cazul meu imposibila. Inchid acum ochii si ma gandesc la o surpriza care m-a surprins cu adevarat. Prima (si singura) care imi vine in minte e un cadou de ziua mea pe care l-am primit de la prietenii-straini. Era pe vremea cand dragostea ma tinea prizoniera in orasul dintre munti. M-am gandit ca orasul dintre munti nu reda nimic din ceea ce eu simt pentru orasul in care m-am nascut. E o denumire banala si sunt in cautarea uneia noi. Orasul nu e un simplu oras intre niste simpli munti. Dar lipsa de simplitate, impletita cu sentimentele mele, sunt greu de redat in cuvinte.

Eram prizoniera de buna voie. Era prima mea dragoste. Si cea mai adevarata dintre toate. Unii semeni de-ai nostri sustin ca nu te indragostesti cu adevarat decat o data in viata. Eu nu cred asta. Pentru ca expresia cu adevarat ia forma fiecaruia dintre noi. Ceea ce in cazul meu e cu adevarat poate fi minciuna inselatoare in cazul tau. Dar cred ca te poti indragosti adevarat, mai putin adevarat, prea adevarat de foarte multe ori in viata. Cateodata doar pret de cateva secunde. Secunde pe care nu le uiti niciodata. Prima mea dragoste a fost cea mai adevarata pentru ca nu avea precedent. Nu avea termen de comparatie. Si tot ce descopeream era esenta pura, era nou si inovator. Fiecare sentiment nou e atat de curat, atat de virgin, de ne-mai-trait incat faptul ca il traiesti te transforma din om in om care iubeste. A fi om e comun. A fi om care iubeste e exceptional. E simplu. Si complicat in acelasi timp. Ganditi-va la momentul in care ati facut ceva pentru prima data – cu siguranta ce ati facut prima data s-a repetat de foarte multe ori dar, daca va intreb acum Ce ati simtit cand ati atins mana partenerului vostru ieri? Erati in supermarket, faceati cumparaturile de sfarsit de saptamana si, din greseala, mainile voastre s-au intalnit. Ce ati simtit? Nu va aduceti aminte. Desi a fost ieri. Insa, daca va intreb Ce ati simtit cand ati atins mana partenerului vostru prima data? Cand i-ati descoperit pliurile pielii, incheieturile, oasele de sub piele, o mica cicatrice, forma unghiilor? Va amintiti? Tot ceea ce e adevarat, esenta, se transforma in comun. Dar tot ce e comun acum a fost candva adevarat. Nou. Inutilizat. Neatins. Incipient. Proaspat. Neuzat.

V-ati gandit vreodata ca Anul Nou nu e de fapt nou? E o continuare a anului precedent. Doar primul an a fost nou. Tot ce a urmat e repetitie.

Surpriza de ziua mea. Pe vremea cand traiam in fiecare zi sentimente noi. O bicicleta. Albastra. Mandra. Cu caracter. Puternica. Mie imi place sa ratacesc. De fiecare data cand vizitez un oras nou ma ratacesc pret de cateva ore, in functie de timpul pe care il am la dispozitie (de fapt timpul ma are pe mine la dispozitie), pe strazi necunoscute. Pentru ca sunt adult pervertit, imi iau puncte de reper. Dar de cele mai multe ori ma ratacesc. Punctele de reper nu sunt specialitatea mea. Eu folosesc oamenii ca puncte de reper in viata dar ei sunt in continua miscare, se deplaseaza atat de repede, vin si pleaca, incat toata viata asta nu e decat un furnicar de puncte de reper nestatornice. Schimbatoare si variabile. Bicicleta urma sa imi serveasca ratacirii. Sa descopar de una singura drumuri de munte, sa indraznesc in fiecare zi sa ma indepartez tot mai mult de zona mea de confort. Sa imi dau comoditatea pe aventura. Am incercat sa le arat prietenilor-straini cat le eram de recunoscatoare pentru cadoul primit si cat de mult insemna pentru mine. Si ei insemnau mult pentru mine. Nici in ziua de azi, care e foarte diferita fata de ziua de atunci, nu sunt convinsa ca le-am multumit asa cum se cuvine. Asta e un sentiment care ma chinuie adesea. Ca am plecat de undeva fara sa multumesc cum se cuvine. Sa multumesc cu adevarat. Adevarat. Inca ma mai gandesc cum sa le multumesc pentru bicicleta pe care am folosit-o ca sa imi alung dragostea de comod si sa ma aventurez. Aventura m-a costat in cele din urma prima dragoste. Nu era din cauza bicicletei. Tot ce am vazut, ce am simtit, ce am privit fara sa am voie sa privesc, ce am iubit imoral, ce am respirat e numai si numai din cauza mea. Incepe si se termina cu mine. Indiferent de consecinte.

Ziua de azi, de adult pervertit, urma sa fie goala: lectii, lectii, sedinta, sedinta, sedinta. Adica trei sedinte una dupa alta. Trist. Dezamagitor. Ma intreb cum erau zilele de copil. Copilaria mea a fost foarte scurta dar foarte intensa. Imi aduc aminte totul, in cele mai mici amanunte. Ma trezeam dimineata devreme, lucru care nu mi-a mai reusit dupa ce m-am transformat in adult. Eu nu m-am maturizat. M-am transformat direct in adult. Am fost nevoita. Si trecerea brusca mi-a zdruncinat echilibrul. Dimineata era cel mai pretios moment al zilei. Pentru ca totul era curat si proaspat. Se misca inca lenes. Dimineata nu cerea nimic de la copilul din mine. Doar sa ma trezesc si sa admir soarele din cerdacul casei strabunicii mele. Trebuie sa scriu candva despre strabunica. O femeie foarte interesanta. Exceptionala. Umblam desculta in cerdac si ma uitam atenta la aschiile care ieseau din lemnul uscat si vechi. Le cunosteam pe toate. Cerdacul e o inventie extraordinara. Pentru ca imbratiseaza casa si pentru ca, fiecare din cele patru laterale, iti ofera un peisaj nou. In fata casei se asternea o gradina cu dalii mov, galbene si portocalii. In fundal un deal imprejmuit de brazi. Un deal unde eu si fratele meu, ajutand la fan, descopeream cuiburi de pasari in iarba. Si … grasshopper, sprinkhaan, nu … google translate …lacusta?! Nu, cosasi care purtau mii de nuante de verde. Imi vine sa ma pedepsesc de fiecare data cand uit cuvinte, cand le pronunt mai repede in alte limbi decat in limba mea. In momentul in care mi-am alterat limba mama, m-am alterat pe mine. In laterala dreapta o curte, o vedere spre grajd si spre custile paunilor. Da, eu am copilarit inconjurata de pauni mareti, de culori inimaginabile pe care strabunicul meu ii ingrijea, ii crestea si apoi ii impaia. Ca sa nu ii lase niciodata sa moara. Paunul impaiat din balconul casei ma infricosa mereu. Pentru ca avea ochi de sticla. Albastri. La fel de albastri ca bicicleta-surpriza. Cand am primit bicicleta, m-am gandit imediat la paun. Desi nu mai fusesem de ani de zile in casa strabunicilor. Acelasi albastru. Bizar. In spatele casei vedere spre un deal abrupt, un scorus (voi stiti ce e un scorus sau aveti nevoie de google translate?), din nou brazi care pe zi ce trece se imputinau. Oamenii ii taiau ca sa ii cheltuie pe lucruri. Acum dealul din spatele casei e gol. Cativa brazi tineri se chinuie sa creasca. Eu nu ii voi vedea ajunsi la maturitate. In stadiul de brazi-adulti pervertiti. Dealul il cunosteam mai bine decat ma cunosteam pe mine. Acolo vedeam caprioare si cocosi de munte. Dealul din spatele casei era regatul meu. Pe atunci il imparteam cu fratele meu. Acum nu mai impart nimic cu fratele meu. Nimic. In laterala stanga o gradina de zarzavaturi din care furam morcovi mici, subtiri, necopti. Dar fragezi. Nu ii spalam niciodata. Acolo imi petreceam dupa-amiezile, dupa ce ma intorceam din regat. Mancam legume pana ma saturam de ele. Atunci nu m-am gandit nicio secunda ca peste ani le voi cumpara din supermarket, ca vor fi excesiv de ambalate si vor avea gust de zapada. Zapada nu are gust. Doar textura. Cele patru laturi ale casei, pe care le inspectam cu atentie in picioarele goale din cerdac, imi creau universul. Atunci imi erau suficiente. Acum nu imi ajunge un continent.

Adultul pervertit a pierdut tot ce a simtit atunci. Si-a pierdut regatul. Si-a instrainat regatul. Si-a dat regatul pe o bicicleta albastra ca ochii de paun pe care s-a aventurat spre necunoscut. Si tot ce am lasat in urma a murit. A bicycle, a bicycle, I give my kingdom for a bicycle! am strigat. Si am primit.

Ziua de azi. O zi in care ai trei sedinte una dupa alta e ratata. Si daca mai si ploua cu caini si pisici, esti pierdut. Un autobuz, un tren, un autobuz. O cladire care isi da silinta sa arate a scoala dar, pentru ca e provizorie, arata ca un container. E, de fapt, un container. Slut. Hidos. Colegi pe care nu ii cunosti si care nu prezinta niciun interes in a te cunoaste desi te plimbi de trei saptamani prin regatul lor hidos.

Prima sedinta

Viziunea scolii. Crezul scolii. Dragi noi profesori care nu intelegeti inca nimic din ce facem noi aici, astazi vom vorbi despre cele patru temperamente si eu vi le voi prezenta asa cum o fac la clasa a noua. Interesanta alegere. Sa te adresezi profesorilor asa cum o faci elevilor. Prima surpriza. Ma hotarasc sa ascult desi imi promisesem ca voi visa.

Dragi elevi, astazi vom studia cele patru temperamente. Sa incepem cu o poveste.

Sander isi asteapta nerabdator prietenii care urmeaza sa il viziteze la ora paisprezece. E plin de energie si entuziasm, se grabeste sa pregateasca ceaiul dar realizeaza ca nu si-a facut curatenie in camera. Pune ceaiul pe foc, alearga ca sa ajunga cat mai repede in camera lui, arunca hainele dezordonate sub pat, isi aduce aminte ca trebuie sa pregateasca si biscuitii pentru ceai. Inima ii sare din piept de nerabdare, se misca repede, necugetat, se impiedica, rade, e vesel.

Melanie suna la usa. E doua fara zece. E calma si se simte fericita ca a ajuns la timp. Chiar mai devreme. Se lasa condusa in camera lui Sander, se minuneaza de dezordinea din camera, se linisteste gandindu-se la camera ei ordonata, la cartile din bibioteca, la creioanele pe care le-a ordonat chiar inainte sa plece de acasa. Se mira ca Sander poate trai in dezordine. Dezordinea e lipsa echilibrului. Ea e echilibrata si multumita.

Chris vine la ora paisprezece. Apasa atat de tare pe sonerie incat aceasta se blocheaza. Sunetul asurzitor i se pare distractiv. Pe Melanie aproape ca o doare capul. Chris repara repede si prost soneria si, intr-o furtuna de cuvinte, le explica prietenilor ca are niste planuri fantastice pentru ziua de sarbatoare nationala care se apropie. Dulciuri, carnaval, jocuri, muzica. Pasiune. Cat mai multa pasiune. Pe Melanie o doare deja capul. Nu e intelept sa cheltuim atatia bani. Banii trebuie sa ii folosesti cu chibzuinta.

Fay suna la usa la paisprezece si zece, Ai intarziat, o atentioneaza Melanie. Am intarziat? Nici nu mi-am dat seama! Ieri la biolgie am vorbit despre starci si, in drum spre voi, am vazut un starc care se odihnea pe o margine de rau si m-am apropiat si l-am analizat. Soarele stralucea in apa si cerul era albastru-perfect. M-a intristat. M-am gandit la un ocean albastru atat de adanc incat nu puteam sa inot pana la fundul lui. Totul e atat de sensibil in lume!

Dragi elevi, numele celor patru personaje corespunde celor patru temperamente:

Sander e sangvin – primavara, tinerete. Spontaneitate, entuziasm si energie. Superficial si repede.

Melanie e melancolica – iarna, noapte, e loiala si ordonata. Fricoasa. Sau poate doar precauta. Conventionala, grijulie, morala.

Chris e coleric – foc, seceta, intens. Trairile lui sunt inegale. Analitic, logic, strategic. Intreprinzator. Agresiv.

Fay e flegmatica – toamna, seara. Isi exprima sentimentele si stie cum sa o faca. Oceanul trist si albastru. E adaptabila si monotona. Empatica. Dulce. Sensibila. Viseaza.

Dragi elevi, nu mai sunteti elevi, ci profesori. De fapt, cine sunteti? Sander? Melanie? Chris? Fay? Cine sunt eu? Din nou intrebarea asta de-a dreptul iritanta la care incerc sa ii gasesc raspuns de treizeci de ani. Eu sunt Sander, Chris, Melani si Fay. Stai putin, e corect sa imparti o omenire intreaga in patru categorii? Ma revolt. Ma enervez. Pentru ca nu stiu cine sunt. Lupt. Ma incapatanez. Trebuie sa gasesc un raspuns. Sa ma gandesc bine. Sa ma concentrez. Sa nu mai visez la ochi de pauni albastri care seamana cu o bicicleta. La naiba! Oricine as fi, ma va distruge daca nu elucidez intrebarea asta care ma urmareste ca o umbra. Sunt sangvin – ma entuziasmez, fac alegeri gresite, spun cuvinte care nu trebuie spuse, ma indragostesc repede, plang, ma chinui. Sunt melancolica – iubesc adevarul, sunt morala (nu tot timpul), sunt ordonata si mi-e teama. Sunt grijulie. Cu altii mai mult decat cu mine. Sunt colerica – sunt foc si seceta, iubesc culorile toamnei. Gandesc strategic si ratiunea mea se lupta mereu cu inima. Sunt agresiva si furioasa pe mine si pe cei care ma deranjeaza din visare. Sunt flegmatica – seara e momentul meu preferat. Sunt atat de sensibila incat, daca m-ati cunoaste cu adevarat, v-ar fi mai mult mila de mine. Oceanul mi se pare gol si trist. Mai albastru decat ochii de paun. Sunt dulce. Firava. Puternica si slaba.

Cine sunt?! Sunt Sander, Melanie, Chris si Fay? Dar cum poti sa fii patru in unu? Nu gasesc raspuns. Poate sunt un monstru. O creatura sluta si ciudata.

A doua sedinta

Regulie jocului – sa incepem cu un joc. Cu toatii cunoasteti jocul Plec in vacanta si iau cu mine … o carte. Urmatorul: plec in vacanta si iau cu mine o carte si o periuta de dinti. Urmatorul: plec in vacanta si iau cu mine o carte, o periuta de dinti si un colier de perle. Il cunoasteti? Nu il vom juca! Vom schimba regulile jocului. Ca profesor, cand pleci in vacanta, nu trebuie sa iei, trebuie sa lasi acasa. Plec in vacanta si las acasa… Sa incepem. Colegii mei lasau acasa e-mailul de serviciu, examenele de corectat, regulamentul scolii etc. Plec in vacanta si las acasa (ezit) grijile. Da, si eu, striga colega de langa mine. Apoi imi sopteste – Vroiam sa spun altceva dar m-ai convins, ai pronuntat cuvantul griji cu atata pasiune. Si a trebuit sa il spun si eu. Ii zambesc obosita.

Al doilea joc – fiecare dintre noi avem un TO DO LIST. Lista mea e intinsa pe masa, langa pix. Ma uit la ea vinovata si o ascund sub caiet. Acum vom face un TA DA LIST! Ce ti-a facut bine anul (scolar) trecut? Ce ti-a adus fericire? Fa o lista. Incep sa ma gandesc bine. Ma doare capul si sunt racita.

– am reusit sa creez o legatura de suflet intre mine si elevii care nu ma placeau;

– am corectat examene in timp record;

– J., o studenta, mi-a facut rochia de mireasa;

– E., la inceput colega, mi-a devenit prietena;

Casa de langa moschee, Kader Abdolah, cea mai interesanta carte citita anul trecut;

Sistemul social din tara surogat, discutie organizata cu o clasa.

– am predat limba surogat elevilor din tara surogat, eu, o straina;

– am baut bere pe o terasa cu colegii dupa zile lungi de scoala;

– am fost rasplatita cu un contract permanent;

– la nunta mea au fost mai multi elevi decat prieteni.

Al treilea joc – timp de jumatate de ora ne vom plimba in padure. Plimbarea in padure iti curata sufletul. Te inspira. Ne vom plimba doi cate doi. Ne vom povesti TA DA LIST-urile si vom asculta. Nu vom intrerupe, vom pune intrebari doar pentru a clarifica neintelegeri. Vom invata unii de la altii.

Ma plimb alaturi de Z. Ea e dintr-o tara vecina tarii surogat. Imi povesteste cat sunt de diferite cele doua tari care mie mi se pareau asemanatoare. Cat sunt de ignoranta! Vorbeste limba surogat cu un accent dulce, care ma gadila si imi provoaca veselie. Suna fluierul. Trebuie sa ne schimbam partenerul. Daca in viata adevarata ar trebui sa iti schimbi partenerul in urma unui strigat de fluier si ai face asta fara regrete… Ce ganduri ciudate! J. e si el un coleg nou. Nu il cunosc. Dar l-am observat inca din prima zi. E interesant. Preda teatru si nu e profesor, e regizor. Scrie si joaca in piese de teatru. Anul trecut si-a schimbat viata. Pentru ca munca pe care o facea ii aducea nefericire. Acum e profesor si e fericit. Locuieste cu prietena lui si e fericit. Vara asta a lucrat mult in gradina, in gradina lor. Si e fericit. Se bucura de simplu si face o munca care ii place. Nu ii place ca trebuie mereu sa stabileasca ordinea in clasa. El vrea sa joace, sa fie actor, nu agent de ordine. Ciudat, si eu sunt la fel. Vreau sa ma folosesc de scena asta blestemata a vietii ca sa joc, sa scriu, sa visez, nu sa stabilesc reguli si ordine. Ii povestesc de rochia de mireasa si de berea de dupa zilele de scoala. Trebuie sa bem candva o bere cu colegii, imi spune. Fluierul striga din nou. Ne intoarcem in container.

Scrie ce simti acum, in urma plimbarii in padure.

– uita-te la om, la esenta.

– ordine! E necesar? Sunt eu cineva care nu face nimic altceva decat sa pastreze ordinea?

– bere cu colegii;

– schimba-ti viata daca e nevoie, la fel ca J.

– vreau sa descopar ce fel de profesor sunt. Sunt un profesor care inseamna ceva pentru elevi sau un profesor care mentine ordinea? La sfaristul anului voi raspunde acestei intrebari si, daca va fi nevoie, imi voi schimba viata, ca J. Voi lucra in propria-mi gradina. Pentru mine si nu numai pentru altii. Voi indrazni!

A treia sedinta – gol. Ordine. Nu mai ascult. Regulile voastre ma dezgusta.

Ce zi surprinzatoare. Casa strabunicii, paunul impaiat cu ochi albastri de sticla, bicicleta pe care am ratacit pana m-am ratacit. Temperamentul. Monstrul slut si ciudat. Rochia de mireasa. Z. si accentul ei care gadila. J. care si-a schimbat viata si a lucrat in gradina toata vara. Cine sunt eu? Sander? Melanie? Chris? Fay? Eu poate sunt … eu. Copilul naiv care gasea cuiburi de pasari si adultul pervertit care scrie. Care isi scrie ei isasi si voua.

Voi cine sunteti? Sander? Melanie? Chris? Fay? Sau indrazniti sa recunoasteti ca voi sunteti … voi? Veti lucra si voi in gradina voastra?

Denial

Image

Acasa a devenit un cuvant atat de relativ. Am inceput sa numesc acasa orice spatiu in care locuiesc mai mult de doua saptamani. Nu e ciudat? Aceste doua randuri deschideau o scrisoare sosita in zori de zi de la o prietena nomada. O prietena de la care am invatat ca, in cautarea fericirii, trebuie sa te transformi in nomad. Ea nu e de la sine inteleasa. A. calatoreste intr-o tara pe care o gaseste nesuficient de verde. Sangele meu, cu sirop de brad, tanjeste dupa verde, mi-a scris ea curat. Acolo unde ne-am nascut noi brazii sunt vesnic verzi si mai inalti decat oamenii. Mai distinsi. Daca nu esti atent, te lasi inselat de ideea ca ei sunt nevinovati; cine a creat peisajul s-a hotarat sa planteze multi brazi, sa umple muntii si dealurile cu ei, sa ii coloreze in verde-brad si sa ii lase sa supravegheze timp de secole. Dar brazii, iscusiti fiind, si-au depasit atributiunile. A supraveghea inseamna a fi la distanta. A observa dar a nu-ti aduce aportul. Brazilor nu le-au crescut degeaba ace. Ei s-au hotarat sa isi sadeasca samanta in sufletele oamenilor. Sa creasca in interiorul lor mai mult decat in exterior.

Noi, cei nascuti intre munti, purtam cu totii un brad in suflet. A crescut in noi, si-a facut loc printre organele vitale si s-a transformat el insusi in brad vital. In esenta. Bradul din sufletul meu a crescut si el mai inalt decat mine. Si de fiecare data cand il uit, imi aminteste ca exista. Ma lasa sa cred ca mi-am pierdut radacinile, ca ele au putrezit si ca sunt un om fara de trecut, fara de tara. Apoi, cand ma complac in golul de tara, isi indreapta toate acele verzi spre inima mea si imi strapunge inima de mii de ori. Senzatia nu e de durere. E de dor. Tot un fel de durere dar una revelatoare. Una care te trezeste din gol. Dorul iti aminteste ca ai radacini si ca ele nu putrezesc niciodata. Ca ele nu dispar pentru ca ele sunt, de fapt, canalele prin care curge istoria vietii. Un fel de cablu care te conecteaza la sursa de curent. Fara de care te stingi.

Muntii, cu brazii lor cei distinsi si cu apa rece, sunt jurnalul meu. Eu. Un eu pe care nu pot sa il contest. Pe care nu pot sa il uit in calatoria mea prin lume. Un eu care apare in momentele cele mai inoportune pentru a-mi aminti cine sunt si ce insemn de fapt. Si care e misiunea mea. Un eu care iti sopteste ca mereu exista cale de intoarcere. Si ca drumurile periculoase, daca nu te ucid, te invata.

Drumul meu. Si bradul meu. Aceste doua elemente ma definesc. Sunt un drum insotit de un brad. Sau un brad intovarasit de un drum. Drumul ii spune bradului:

-Strapunge-i inima cu acele tale tamaduitoare, las-o sa simta durere ca sa nu uite ca drumul e plin de peripetii. Las-o sa ingenuncheze ca sa simta umilinta. Infrangerea. Infrangerea o va face mai puternica.

-O las sa doarma acum, raspunde bradul. Sa viseze si sa planga in vis. Sa uite.

-De ce ai ales-o pe ea? intreaba drumul. Puteai sa alegi pe alticineva. Sunt mai multi brazi decat oameni. Ea e slaba.

-Ii place sa invete, raspunde bradul. E curioasa. Descopera in fiecare zi o noua poteca. Nu se abate de la drum dar isi insemneaza intr-un caiet tot ce vede. Tot ce simte. E felul ei de a supravietui. Nu e mareata dar vede maretia in cei din jurul ei.

-Dar e atat de sensibila, asta nu face decat sa ingreuneze drumul. Sa il faca anevoios. E fragila si blajina. Si cand e furioasa nu loveste decat pentru a se apara. Dar in lupta se loveste si pe ea insasi.

-E sensibila. Dar sensibilitatea ii deschide ochii spre un alt cer. Si cand se uita prea mult la alte stele, se impiedica si cade. Si cand cade, o doare. Dar se ridica si isi insemneaza in caiet unde se afla capcanele. Tine minte ce a facut-o sa cada si invata. Invata sa le ocoleasca pe drumul de intoarcere.

Drumul nu pare convins. Dar bradul nu vrea sa convinga. El vrea sa cunoasca creatura in interiorul careia creste. Vrea sa o descopere si sa o desluseasca.

-Cand e fericita, continua bradul, e fericita ca un copil. Radiaza de bucurie naiva care i se citeste in ochi. Fericirea o simte atat de intens incat parca nu a fost niciodata trista. Si tristetea o simte la fel de pasional. Cand e trista uita ca tristetea nu e permanenta. Tot ce simte e atat de intens incat trebuie sa o strapung cu mii de ace pentru a-i reaminti sa aiba grija sa nu moara de fericire sau tristete.

-O cunosti de mult, nu-i asa? Intreaba drumul din ce in ce mai captivat.

-Da, m-am nascut odata cu ea, raspunde bradul oarecum melancolic. E vulcanica. Asa a fost mereu. Si cateodata e foarte obosita. Atunci o las sa doarma si in somn uita cine e. Uita ca are radacini intre munti si ca in ea creste un brad. Si atunci e linistita.

-Interesant. Majoritatea brazilor isi aleg sufletele dupa ce ele prind viata.

-Ea m-a ales pe mine. A ales sa poarte un brad in suflet care sa ii aminteasca cine e. A ales sa paraseasca locul numit acasa si sa isi caute rostul invatand.

Ma trezesc din somnul-uitare si ii aud vorbind despre mine. Ieri. Ce zi lunga si ploioasa! Mi-e dor de vara si de cer senin. Mi-e dor de munte si de verde-brad. Drumul asta ma poarta prin locuri straine si cateodata reci si ploioase. Si bradul asta a crescut atat de inalt incat nu ii mai zaresc varful.

-Auziti, voi, in loc sa ma barfiti, mai bine ati cauta soarele si i-ati spune sa se intoarca. Sa nu ma faca sa il astept inca un anotimp.

Se uitara amandoi nedumeriti la mine. Ei credeau ca eu nu ii pot auzi.

M-am trezit dupa o noapte furtunoasa. La propriu. Furtuna m-a trezit din somnul adanc. Somnul in care dormisem chinuindu-ma. Fulgerele erau atat de aproape incat parca imi erau toate adresate mie. Unul a fost atat de puternic incat m-am ridicat din pat si m-am uitat pe geam ca sa il ating. Cerul era gri-portocaliu. Amenintator. Si ploaia era furioasa. Avea sa ploua toata ziua. Nici vremea nu mai e o surpriza in ziua de azi. Nimic nu mai e surprinzator. Totul e dinainte stabilit. Planul A e mereu urmat de B.

In schimbul somnului chinuitor bradul si drumul imi daruisera un rasarit de soare rosu. Nu mai vazusem niciodata un cer atat de inflacarat. Timp de cateva secunde m-am gandit sa ma abat de la drum, sa renunt la toate planurile pe ziua de azi si sa ma avant in cautarea cerului rosu. Sa gasesc punctul din care se vedea cel mai bine. Acum era ascuns in spatele caselor, nu vedeam decat franturi. A trebuit sa fac eforturi si sa alung gandul de abatere de la drum. Datoria e datorie. Un soldat nu se abate din drumul spre front ca sa admire cerul. Doar ca eu nu vreau sa fiu soldat. Laurii nu imi fac bine. Cerul da.

Daca as avea suficient curaj, as pleca pe urma cerului.

Daca nu as avea simtul responsabilitatii incrustat in craniu, as renunta la perfectionism si l-as vinde pe nepasare.

Daca as avea un munte, m-as avanta in salbaticiunea lui si m-as transforma in fiara salbatica cu culcus din muschi nevazut de ochi omenesc.

Daca as sti cum, as da implicarea pe detasare.

Daca as auzi muzica, mi-as deschide inima, m-as ascunde intr-un colt al salii de spectacole si as asculta cu ochii inchisi pana mi-ar curge lacrimi printre pleoapele ferecate.

Daca as avea tarie de caracter, as striga oamenilor de pe strada, din tren, din autobuz sa nu se mai grabeasca. Pentru ca in graba lor pierd esenta vietii.

Daca as fi zeita tacerii, i-as face pe oameni sa taca. Sa nu spuna mai mult decat e necesar si sa ucida cuvintele grele si goale de inteles.

Daca as avea inspiratie, as scrie un cantec despre un camp auriu din care se nasc indragostiti imbratisati in iarba.

Daca as avea controlul asupra proprie-mi existente, as adormi de nevoie de odihna sufleteasca si nu de epuizare fizica.

Daca voi nu mi-ati aminti ca trebuie sa scriu, ca ma asteptati, mi-as lasa dorinta de a scrie sa moara incet. As inlocui-o cu dorinte care nu imi apartin.

Daca voi nu m-ati astepta, eu nu as veni. Nu m-as mai aventura la drum, m-as multumi cu o acasa, una singura, cladita din rutina. Mi-as reteza bradul din radacina si l-as pune pe focul din semineu. Mi-as incalzi rutina si as incepe sa o iubesc. Poate m-as linisti. Poate as adormi si nu m-as chinui in somn. As dormi in nestiinta. Simplu. M-as trezi de prea multa odihna, nu as admira rasaritul inflacarat. As urma cuminte planul A, apoi planul B. As trai fara complicatii. M-as nega.

Avioanele se grabesc mereu, m-am surprins gandindu-ma in timp ce ma uitam la cerul rece de toamna. Varful bradului aproape ca atingea aripile avioanelor grabite. Apusul era mai putin rosu decat rasaritul. Eu eram epuizata fizica. You can’t deny yourself forever.

Ireversibil

Image

Odata am petrecut un sfarsit de an intre munti. O cabana ascunsa sub un deal. Am inchiriat-o impreuna cu oameni pe care atunci ii numeam prieteni si pe care acum ii numesc straini. Faptul ca prietenii mi-au devenit straini ma doare in fiecare dimineata cand ma trezesc si in fiecare seara cand ma asez in pat. O durere surda in care sunt incrustate multe semne de intrebare. Daca ma iubeau cu adevarat, nu ma uitau. Oare nu m-au iubit? Oare nu m-au placut? Oare plecarea mea nu le-a provocat dor? Dorul vremurilor de demult cand inchiriam cabane sub coaste de deal? Gandul ca nimanui nu ii e dor de tine te strapunge ca un cutit in stomac. Si pe mine gandul asta m-a chiunuit de multe ori. Se intampla sa ma simt atat de singura pe lume incat oamenii care se misca in jurul meu sa nu fie decat fantome. Se intampla sa ma simt atat de goala de sentimente si de oameni incat imi vine sa ma imbratisez de mila. Sa imi spun ca totul va fi bine si sa plang pe propriu-mi umar. Dar, la pol opus, se intampla si sa ma simt atat de coplesita de atentie incat sa ma simt importanta. Nu des. Dar s-a intamplat de cateva ori ca oamenii care ma cunosc sa imi spuna cat de mult insemn pentru ei. Atunci ma simt ca o amanta rasfatata care are nevoie sa i se spuna ca e mai frumoasa decat sotia, altfel i-ar fi sila de ea insasi si de pacatul ei.

Cabana de sub deal era locul in care noi, prietenii, ne adunam sa fim veseli. Energia care ne unea era frumoasa desi spre sfarsitul serii se transforma in cruzime. Noi eram buni dar si rai unii cu altii. Ne spuneam direct ca avem defecte care ne ucid dar defectele noastre adunate in cabana de munte ne uneau intr-un mod ciudat. Impreuna, eram o creatura hidoasa, beata, dizgratioasa dar fericita cu ea insasi. Eu, in noptile de an nou, ca in toate noptile de petrecere, ma comprt in doua feluri – ori simt o fericire naiva si dansez toata noaptea fara sa obosesc. Nu vad pe nimeni si nu am nevoie de nimeni. Dansez cu mine. Ori simt o tristete coplesitoare care ma arunca intr-un colt. Am nevoie de oricine si eu nu imi sunt de ajuns mie insami. Am nevoie de mila si de atentie. Dar nu le cer. Nu cer nimic nimanui si, ca sa uit de mine, ii observ pe ei. Oamenii beti. Si descopar lucruri atat de ingrozitoare incat ma cutremur. Si renunt sa ii privesc ca sa nu incep sa ii dispretuiesc. In noaptea de an nou petrecuta in cabana de sub deal eram cuprinsa de o tristete fara sfarsit. Pentru ca eram de ceva timp in cautarea unei schimbari care intarzia sa apara. Eram in cautarea unui nou EU, a unui eu util, care sa insemne ceva pentru sine insusi si pentru altii. Nimic nu ma multumea. Viata mea era monotona si rece-calduta. Dragostea mea era incapatanata si pe margine de prapastie. Ocupatiile mele nu reflectau nimic din mine. Lipsa de magie ma golea de viata in fiecare dimineata. Eram un om invizibil. Imperceptibil. Insipid. Lipsit de culoare si de rost.

Eu m-am crezut mereu mai puternica decat sunt cu adevarat. La inceput a fost un joc. Ca sa nu ma prabusesc de greul carat pe umeri mi-am imaginat ca sunt un gladiator puternic. Atunci eram copil. Un copil-gladiator. Un copil care lupta de unul singur impotriva altor gladiatori. Adulti. Si care trebuia sa demonstreze tuturor celor din jur ca e puternic, invingator. Apoi copilul a crescut dar jocul a continuat sa il insoteasca. M-am simtit suficient de puternica incat sa indraznesc sa schimb pareri, sa lupt impotriva nedreptatii, sa apar frumosul in care credeam, sa ma arunc in apa in ciuda faptului ca nu stiam sa inot. M-am crezut suficient de puternica sa ajut. Fiecare ajutor acordat altuia e o bucata din trupul tau pe care o faci cadou stiind ca nu primesti nimic inapoi. E ca si cum ti-ai taia o mana de buna voie pentru a o da altuia sa scrie cu ea. Sa scrie o scrisoare de dragoste care ii va schimba viata. M-am simtit suficient de puternica incat sa ii ascult pe altii. Majoritatea oamenilor refuza sa ajute din teama de a acorda ajutor nemeritat. In ochii lor, cei care cer ajutorul sunt neindreptatiti sa il primeasca. Sunt pervertiti, rai si nu li se cuvine nimic.

Eu nu cred in rautate umana. Eu nu cred ca oamenii sunt nascuti rai. Ca rautatea le-a fost data prin nastere. Cred ca oamenii pot deveni rai pentru ca au trait experiente care i-au schimbat. Intai i-au durut si apoi i-au alterat. I-au metamorfozat. Din oameni in gandaci speriati care se ascund sub podeaua de lemn in momentul in care se aprinde lumina. Sunt la fel de speriati ca cei pe care ii scarbesc. Dar, in esenta, nu sunt gandaci. Nici oameni nu mai pot fi dar nici gandaci nu sunt cu adevarat. Sunt o creatura sluta, cu chip de om si picioare subtiri de gandaci. Cu inima speriata si mereu pusi pe fuga. Atacand doar din groaza de a nu fi atacati. Scuipand venin pe care au invatat sa il cultive in interiorul lor.

In lumea mea exista oameni speriati dar niciodata pervertiti. Oameni care s-au ratacit de sine si de valorile in care credeau dar care nu stiu sa loveasca. Decat atunci cand se simt incoltiti. Lovesc repede si fug repede. Nu din lasitate. Doar din regretul ca au lovit. Oamenii nu stiu sa fie monstri adevarati. Isi pun doar o masca infricosatoare ca sa ii tina pe altii la distanta. Se camufleaza. Dar, intr-un colt al mastii, daca ii privesti indelung, le vezi pielea adevarata. Curata. De om.

Eu cred ca oamenii sunt, in esenta, ingeri albi. Asa vreau eu sa cred. Ca sa ma apar de ingerii negri. Stiu ca si ei exista. Ingerii negri sunt oamenii-gandaci. Speriati. Ori de cate ori se intampla sa ii intalnesc, imi tulbura putin echilibrul. Credinta ca pamantul asta e mai mult verde decat uscat. Ca exista mai multa dragoste decat lipsa ei. Ingerii negri traiesc in afara si inauntrul meu. Se lupta mereu cu cei albi. Se lupta pentru mine. Mereu incearca sa ma convinga ca si eu pot sa fiu inger negru. Nu mi-e frica de ei. Doar ca lupta cu ei ma oboseste cateodata. Si atunci renunt, ma ascund si ii privesc din departare. Nu stiu de unde vin dar nu pleaca niciodata. Odata i-am intrebat – Voi nu aveti o tara a voastra? Unde sa va refugiati? Sa va odihniti? Tu esti tara noastra, mi-au raspuns ei obraznic. Tu ne-ai creat si ne-ai dat identitatea ta. Iti semanam tie. Si nu vrem decat sa ne iubesti. Asta face toata omenirea. Ce te face pe tine altfel? Ce te face pe tine mai puternica decat altii? Nu le-am raspuns. Puterea nu e decat o masca. Daca te uiti bine in spatele ei gasesti un om speriat care tine cu dintii de niste principii. Sa nu faci rau. Pentru ca orice rau faci e ireversibil. Orice lovitura ai dat, nu o mai poti lua niciodata inapoi. O privire de gheata nu se topeste niciodata. Un junghi in inima lasa oricand o cicatrice. Orice muscatura lasa urma dintilor. Orice cutremur te dezechilibreaza. Orice rau face rau. Si in momentul in care stii sa provoci durere esti inger negru. Om-gandac. A fi om-gandac nu e lipsit de dezavantaje. Te misti mai repede, te ascunzi cu usurinta, nu te deranjeaza mizeria ascunzatorilor jilave si pline de mucegai. Forma corpului iti e benefica. Esti usor si ti-au crescut aripi care iti permit sa zbori distante mici. Ingerii albi, pe de alta parte, sunt grei. Inceti. Aripile mari si albe ca bumbacul le atarna greu. Le permit sa zboare distante lungi dar le ingreuneaza zborul. Dorinta de curat e aproape o obsesie. Murdarul te deranjeza, te scarbeste. Si iti doresti sa il cureti. Apararea principiilor e o lupta continua. O alegere care iti rapeste linistea. A fi alb inseamna a ramane neprihanit. Curat. A fi alb inseamna a nu atinge nimic din ceea ce e mizer.

In noaptea de an nou din cabana de sub deal ma luptam cu ingerii negri. Ei apar mereu cand sunt trista pentru ca stiu ca sunt vulnerabila. Imi spuneau – Tu nu vezi cat sunt toti de beti? Tu nu vezi cat sunt toti de slabi? De umani? Ramai intre ei ca sa ii ajuti, ca sa le ceri ajutorul. Cu ce te ajuta ei pe tine? Cu ce poti sa ii ajuti tu pe ei? Vrei sa ii salvezi tu pe ei? Dar cine ti-a cerut ajutorul? Vrei sa il salvezi pe dansator? Dupa ce vei pleca, pentru ca vei pleca desi inca nu stii asta, iti va intoarce spatele. Da, spatele pe care ti-au alunecat mainile in timpul dansului. Spatele puternic pe care l-ai admirat si ti l-ai imaginat gol. Crezi ca isi va aminti de tine? Poate doar in zilele in care nu isi va aminti de nimeni altcineva.

Eu nu ii ascultam. Nu ii lasam sa castige, sa se foloseasca de vulnerabilitatea mea. Ii alungam cu priviri pline de dispret. Le aratam ca sunt mai puternica decat ei pentru ca stiu sa ma sacrific. Pentru ca imi pasa. Am salvat si apoi am plecat. Nu pentru a-i parasi pe ei, ci pentru a ma cauta pe mine. Si de atunci sunt tot pe drum. Caut liniste in suflet si gandire. Cateodata o gasesc cand nici nu ma astept. Intr-o noapte la care nici nu mi-am permis sa visez. Sau intr-o zi de la care nu am nicio asteptare. Dar de fiecare data imi scapa printre degete. Si ingerii negri reapar. Imi dau tarcoale si imi adulmeca mirosul. Si daca nu as fi suficient de incapatanata m-ar sfasia. Si m-ar invata cum sa fac rau altora. Dar ei nu inteleg ca tot raul pe care il faci e ireversibil. Si numai gandul asta trebuie sa te impiedice. Trebuie sa te determine sa ramai inger alb.

Ireversibil e fiecare om pe care l-ai pierdut pentru ca nu ai stiut sa il iubesti cand trebuia.