Arhivele lunare: Octombrie 2012

Dialog nuptial

Mirele: Azi e cea mai frumoasa zi din viata mea. Tu o faci frumoasa. Tu esti atat de frumoasa!

Mireasa: Cata risipa de adjective! Si ieri eram la fel de frumoasa. Doar ca in loc de o rochie alba aveam una galbena cu buline albastre. Galbenul si albastrul se potrivesc de minune! Incep sa cred ca si noi ne potrivim. In limitele de rigoare, evident.

Mirele: Suntem nascuti unul pentru altul. Toata viata am cautat un om care sa imi rapeasca inima, sa ma faca sa rad si sa plang in aceeasi zi, sa ma uimeasca.

Mireasa: Faptul ca te-am uimit a fost o conjunctura favorabila mie. Faptul ca ai ras si apoi ai plans a fost o mica scapare a sistemului tau nervos. Eu sunt din carne si oase. Din fericire si durere. Nu te voi uimi toata viata, nu te voi iubi toata viata.

Mirele: Eu te voi iubi pe zi ce trece tot mai mult.

Mireasa: Asta inseamn ca ca azi ma iubesti insuficient. Sau logica mea functioneaza altfel?

Mirele: Deloc! Iubirea pentru tine va creste in fiecare zi, eu voi creste in fiecare zi, voi deveni mai bun. Tu ma faci mai bun.

Mireasa: Eu nici macar pe mine nu stiu sa ma fac mai buna. Cateodata sunt atat de inraita incat imi sunt nociva mie insami. Tie iti voi face rau cu siguranta. Nu voit. Necugetat. Sa nu uiti asta.

Mirele: Tu … tu esti perfecta! Nu ai niciun cusur!

Mireasa: Am aproximativ o mie, doar ca inca nu ai avut suficient timp sa le descoperi. Nu te ingrijora, va veni de la sine.

Mirele: In ochii tai se vede marea.

Mireasa: In ochii mei se vede cel mult irisul. Nu te lasa pacalit de inima ta indragostita. Inima te va insela in primul rand pe tine si in al doilea pe mine.

Mirele: Sa te insel? Eu pe tine? Mai bine ma pedepsesc exilandu-ma in desert decat sa stiu ca iti fac vreodata rau.

Mireasa: Desertul apare de la sine. Si exilul.

Mirele: Fiecare dimineata in care ma voi trezi langa tine va fi un cadou. Un moment sublim de fericire. Iti voi mangaia parul ravasit de somn, iti voi atinge obrajii rosii de vise, iti voi sopti cuvinte pe care nu le-ai auzit niciodata.

Mireasa: Cel mult primele doua saptamani.

Mirele: Toata viata!

Mireasa: Ai fost mereu asa naiv? Nu te-ai lovit niciodata de un zid facut din … realitate? Esti oarecum fermecator si frumos dar nu uita ca tot ce dureaza mai mult de o secunda isi pierde din intensitate.

Mirele: O secunda? O viata vrei sa spui! O viata alaturi de tine nu e de ajuns!

Mireasa: Esti un naiv nebun si imi esti drag. Te-am ales pe tine. Nu iti promit nimic. Decat ca voi ramane. Nu mai risipi adjectivele si superlativele. Pastreaza momentele care iti aduc liniste alaturi de mine. De atatea hiperbole vom obosi amandoi. Ne va durea spatele si incheieturile ne vor intepa. Imi spui ca sunt frumoasa …

Mirele: Esti frumoasa ca o zambila care creste din roua…

Mireasa: Tu chiar nu te inveti minte! Ma faci sa rad! Uite, daca si peste ani de zile inca ma faci sa rad, s-ar putea sa fi facut alegerea potrivita. Sunt frumoasa pentru ca sunt inca tanara. Viata inca nu si-a pus mintea cu mine. M-a lasat sa cresc, mi-a transformat corpul de copil in unul de femeie. Metamorfoza reusita. Dar, dragul meu, eu voi imbatrani. Sub ochi imi vor creste cearcane de nemultumire de sine. Pielea imi va obosi. Parul imi va incarunti. Sufletul mi se va pietrifica.

Mirele: Vom fi doi batrani frumosi, ne vom plimba pe malul marii.

Mireasa: Nu, tu vei fi un barbat batran si eu voi fi o femeie batrana. Viata se razbuna pe barbati la pubertate si pe femei la batranete. Oarecum nedrept dar nu eu am facut regulile jocului.

Mirele: Tu esti atat de rationala. Asta nu te face decat mai atragatoare. Esti o femeie cu o inima frumoasa si o ratiune sanatoasa.

Mireasa: Ratiunea si inima mea se vor lupta pe parcursul vietii. Si, mai mult decat singur, eu voi cadea victima. Si tu, pentru ca vei fi legat de mine, va trebui sa imi aduni corpul de pe campul de lupta si sa imi cureti ranile. Stii cum sa  o faci?

Mirele: Pentru tine mi-as da viata!

Mireasa: Viata ta mi-ar fi complet nefolositoare. Ranile mi le poti curata respectandu-mi durerea, lasandu-le sa ma doara pana cand se vor cicatriza.

Mirele: As vrea sa stiu sa iti iau durerea doar printr-o atingere.

Mireasa: Nimeni nu vindeca pe nimeni. Nu te-am ales ca sa ma vindeci, te-am ales sa ma insotesti. Sa nu imi oferi mai multa atentie decat trebuie. Sa nu ma rasfeti, sa nu ma ierti daca gresesc. Sa fii moral. Si sa ma respecti doar daca sunt morala. Sa fii bun. Si sa imi ceri bunatate in schimb. Sa ramai. Sa fii. Hai sa dansam acum!

Anunțuri

Furnica si greierele

 

 

Toamna a cazut ca o patura grea peste mine. Acum o simt cu adevarat. Frigul ma deranjeaza dimineata in timp ce merg pe bicicleta spre gara. Mi-am cumparat manusi. Galbene. Sa se asorteze cu toamna. Ma trezesc atat de devreme si e atat de intuneric afara. In tara mama frigul nu ma deranja, cateodata imi inghetau genunchii mergand pe strada. Dar frigul era curat, aerul rece te purifica. In tara surogat frigul e ud. Si oarecum razbunator. Doar frunzele colorate sunt placute. Fosnesc sub rotile bicicletei mele. Mi-ar placea sa imi fac o rochie din frunze de toamna. Toamna e anotimpul meu preferat pentru ca te aduce aproape de tine. Vara, pasiunea, s-a incheiat. Iarna, odihna, se intrezareste timid. Si la granita dintre vara si iarna toamna te supune la auto-reflectie. La cugetare. E comparabil cu povestea greierului si a furnicii. Vara a trecut, ce ai adunat pentru iarna?

Colegul meu de banca din liceu e un om pe care il pretuiesc enorm. A. e bun. E un om cum putini am intalnit. E un om atat de frumos incat de multe ori mi s-a parut ireal. Desi el e foarte real. El mi-a spus odata ca noi suntem precum greierele si furnica. Eu sunt serioasa, muncesc mult, ma asigur ca am destule provizii pentru iarna. El e vesel, asculta muzica, uita ca dupa vara vine iarna. Barbatii care ma fac sa rad mi-au furat intotdeauna inima. A. are un umor incredibil. Stie sa ma faca sa rad intr-un fel atat de simplu si de copilaresc incat fiecare intalnire e un cadou. A. e simplu. Si mirific.

Ceea ce nu i-am spus niciodata lui A. e ca furnica, oricat de multumita ar fi de rezultatul unei recolte bune, oricand de bine i-ar fi cu siguranta pe care o are, oricat de pline ar fi camarile pentru iarna, oricat de invingatoare ar fi, furnica cea muncitoare si ambitioasa nu isi doreste decat un singur lucru. Sa fie greier. A. cutreiera munti impreuna cu oameni de care se leaga. Eu cutreir labirinturi in care caut perfectiune. A. se bucura de rasarit de soare din creasta de munte. Eu ma uit melancolica la soarele pe care din spatele unui geam nu il voi putea atinge. Drumul meu spre ceea ce am a fost unul pe care l-am strabatut in genunchi. Pentru ca mi-a pasat de fiecare piatra pe care am intalnit-o. A trebuit sa ii caut provenienta, sa o plasez in taxonomia corespunzatoare, sa o slefuiesc si sa o transform intr-o mica sculptura care sa exprime o raza din sufletul meu. A. si-a strabatut drumul linistit, a dat cu piciorul pietrelor care nu aveau nicio insemnatate si le-a pastrat doar pe cele care i-au placut. Le-a asezat pe noptiera si le-a lasat acolo sa fie … pietre. Momente din viata lui. Nu le-a slefuit. Nu le-a dat o nota personala. La ce bun? Drumul nu devine mai bun daca il presari cu pietre slefuite.

Eu nu stiu sa pierd. Sunt o castigatoare. Castig jocurile pe care le joc. Castig prin munca. Prin obsesia de a atinge perfectiunea. Prin nopti lipsite de somn, prin zile lipsite de odihna, prin sacrificiu si prin asumarea responsabilitatii pana cand ea devine una cu tine. Si daca nu castig, asta insemna ca nu am jucat pe masura posibilitatilor mele. Ca am trisat. Ca (m-)am trisat. Ca nu mi-am dorit suficient sa joc. Sau sa castig. A fi castigator nu e o calitate. E un risc. Unul pe care ti-l asumi in momentul in care decizi sa iei totul in serios. Laurii pe care ii primesti se usuca. Medaliile pe care le castigi ruginesc. Atentia care ti se acorda dispare. Totul dispare. Doar tu ramai. Si, intr-o zi rece de toamna care te supune la cugetare, realizezi ca a fost mai mult lupta decat placere. Mai multa munca decat descoperire de sine. Mai multa cautare de perfectiune decat cautare de sine.

Sunt atat de cuminte incat mi-e rusine de mine. Nu m-am abatut niciodata de la pretioasa sarcina de a cladi provizii in camara. Pentru iarna. A. e nastrusnic. Incalca reguli si se bucura ca stie cum sa o faca. El se bucura de a fi cine e. E un suflet liber, nepasator, frumos. Ia drumul in gluma. E o raza de soare care strapunge ceata grea si rece. Eu sunt ceata care ia pamantul prea in serios. Care face din orice o tinta. Un obiectiv. O noua lupta. Din care ies mereu castigatoare. Si obosita. As da orice in lume sa stiu sa fiu greier. La fel ca A. Sa nu mai lupt. Sa nu mai castig. As vrea sa pierd. Sa simt cum e. As vrea sa stiu sa ignor pietrele de pe drum. Si chiar drumul daca e posibil. Nu neaparat sa il ignor, ci sa ma bucur de el. Sa nu mai merg ca sa ating un obiectiv. Sa merg de dragul de a merge. Sa merg visand. Sau dansand. Sa il iau pe A. cu mine si sa radem tot drumul. Ca doi nebuni nepasatori. Sa nu imi pese. Da, de asta vreau sa fiu greier. Ca sa invat sa nu imi mai pese.

M-as trezi dimineata si frigul ud al toamnei nu m-ar mai deranja. I-as zambi nepasatoare. E cald in mine. Drumul se intinde in fata mea ca un covor rosu care se simte onorat ca il calci. Colegul meu de banca din liceu ma insoteste. Ce prieten drag! Ne vedem si incepem sa radem. Pentru ca impreuna suntem veseli. Fara pretentii. Am renuntat la obiective. Din cand in cand ne oprim. Ne amintim ca nu avem niciun scop, doar un drum.

 

Furnica si greierele

(Fabula fara invatatura)

 

Ce greu e grauntele din spate!

Drumul e o regula de la care nimeni nu se-abate.

Nu e-o aberatie,

E o obligatie.

Pe ce alta cale sa castigi medalii

Urmate cand si cand de funeralii?

 

Doar greierele cel nastrusnic se revolta.

Lui nici nu-i pasa de recolta.

Ii pasa de cantare.

De visare.

Eu … am visat ca am cantat. Candva.

 

Nu! Drumul e satisfactie.

Fericire obtinuta prin extractie.

De suflete.

Complete. Devenite incomplete.

 

Greierele pare impacat.

l-am vazut ieri in treacat.

Ii stralucea viata in ochi.

Eu cazusem in genunchi.

De povara. Amara.

M-a privit cu blandete.

I-am zambit cu acuratete.

 

Mi-a spus:

La ce te mai pricepi in afara de dus?

Duci zi si noapte greutati.

Tu nu te multumesti cu jumatati.

Am vrut sa-l mint.

Si sa dezmint.

Greutatea nu doare.

Nu e dusa cu sudoare.

E destin. Meschin.

Dar n-am stiut sa il mint. Sau sa dezmint.

 

L-am intrebat:

Tu nu te simti abandonat?

Ca mine?

Tie cine-ti apartine?

M-a privit cu bunatate.

Tu suferi de singuratate?

Sufar de … desavarsire, i-am raspuns.

Hai sa ne uitam la apus, mi-a spus.

Dar grauntele, povara?!

Dupa iarna vine vara…

 

 

 

Farul

Image

Esti un model pentru mine de putere si forta dar in acelasi timp ai o gingasie si o bunatate pe care putina lume o are. Unii oameni te folosesc ca pe un far atunci cand uneori viata devine o furtuna intunecata care te face sa te piezi. Te rog, ramai aprinsa pentru ca aici e intuneric.

M-am gandit ca unii oameni sunt prea buni cu mine, ca ma supraestimeaza si ca de fapt se indragostesc de eul meu creator, nu de mine. Intr-o lume nepasatoare au descoperit un om caruia ii pasa de natura interna a lucrurilor si oamenilor, de continut si nu de invelis, de ratele salbatice care pleaca undeva iarna cand lacul e inghetat. Oare unde pleaca? Au descoperit un om care spune fara rusine ca e slab, visator, hotarat, sovaielnic, luptator, invins, fericit, nefericit. S-au descoperit pe sine in mine si colectioneaza sentimentele mele pe care le aseaza cu grija pe un raft, alaturi de ale lor. Faptul ca am capacitatea sa inspir trairi atat de puternice e un dar. Un dar mie si voua. Dar, va rog, nu ma urcati pe un piedestal. Pentru ca imi voi pierde echilibrul si voi cadea de acolo.

Azi sunt un far bolnav care incearca sa dea lumina dar parca nu reuseste. Pentru ca nu stiu sa fiu bolnava, ma zbat sa luminez. Caut lumina in cele mai ascunse camarute ale farului dar nu o gasesc. Nu gasesc decat pete de lumina, mai mult umbra decat lumina. M-am culcat trista si m-am trezit bolnava. Durerea era atat de puternica incat nu mi-am dat seama daca era fizica sau sufleteasca. Eu refuz sa fiu bolnava. Sa nu functionez pe masura capacitatilor mele. Daca sunt bolnava, refuz sa dorm pentru ca, prin somn, as pierde timp. Sunt un fel de cutie neagra care trebuie sa inregistreze tot. Fiecare crampei de durere, fiecare tipat de neputinta, fiecare nerv care doare. Boala ma intristeaza cumplit pentru ca imi rapeste, temporar, bucuria de viata. Ma incetineste si ma slabeste. Simt un fel de toropeala calda, tot corpul mi-e fierbinte si ma doare. Ma doare fizic si sufleteste. Pana si gandurile imi sunt fragmentate. Sar de la unul la altul fara logica si, oricat as vrea sa ma opresc din gandit, nu pot. E un fel de lupta inceata impotriva mea.

Am indragit intotdeauna farurile pentru ca sunt misterioase. Si comparatia cu farul m-a induiosat. M-am gandit mereu ca o cameruta cu vedere spre mare, in interiorul unui far, e locul perfect. Esti la granita dintre apa si pamant, dintre neliniste involburata si liniste inselatoare. Am inchis ochii care ma dureau de boala si am creat un far. Unul alb crescut din stanca si a carui varf inteapa triumfator cerul.

Zgomotul valurilor nu ma mai deranja demult. La inceput nu puteam sa dorm pentru ca imi era frica ca valurile sa nu se loveasca razbunator de far. Fiecare val nu era decat o incarcatura periculoasa de emotii, un strigat de razbunare. Marea stie sa se razbune. Mi se pareau asurzitoare si cateodata le auzeam vorbind intre ele. Vorbeau despre pesti, despre corabii scufundate si despre oameni inecati. Tot ce spuneau ele mi se parea tragic. Marea nu e vesela. Se intampla sa fie inselator de linistita dar niciodata vesela. Despre far nu spuneau decat ca nu ii vedeau rostul, era o inventie umana care nu facea nimic decat sa margineasca marea. Indruma ratacitii. Ratacitii sunt mereu rataciti si, chiar daca un far ii lumineaza, ei nu se intorc pe tarm. Ei au plecat tocmai pentru a se rataci. Dar farul nu intelege asta, asa spuneau valurile.

Incet incet am inceput sa iubesc valurile. Pentru ca orice iubesti nu ti se mai pare suparator. Si ele s-au sincronizat cu respiratia mea. Respiram in acelasi ritm. Furtunile nu ma deranjau nici ele. Erau momentele in care marea se impunea, se razvratea. Asteptam linistita sa treaca. Jocul de putere se termina mereu cu un rasarit de soare bland. Aproape orice neliniste se dizolva intr-o liniste impaciuitoare. Pajistea din jurul farului era gradina mea. Nu o creasem eu, o gasisem acolo. Era acoperita de o iarba galbena, nu foarte inalta. Intr-un colt care dadea spre stanca plantasem niste mirodenii si niste legume. Ca sa nu ma simt singura. Legumele le strangeam cand erau coapte si le puneam intr-un cos pe masa din bucataria albastra. Bucataria avea un geam mic care dadea spre mare. In geam pusesem un ghiveci cu flori roz astfel incat ele pareau nascute din mare. Nu cresteau inalte. In bucatarie mirosea a rozmarin si a legume proaspete.

Dormitorul e mic si impanzit de barne de lemn. Intre doua geamuri mici se intinde patul in care dorm. E impodobit de un baldachin din perdea verde pal. Baldachinul ma apara, la fel ca si mirodeniile, de singuratate. Patul miroase a mare sarata si a asternut curat. Dimineata deschid geamurile mici si racoarea ma invioreaza. Cartile din jurul patului incep sa tremure sub o pala de vant. Se deschid spre a se inchide singure. Le-am citit pe toate de cateva ori. De fiecare data altfel.

Camera in care scriu e rotunda. Din ea pleaca o scara de lemn care duce la far. Masa de scris e din lemn de cires. Un pic rosiatic. Vechi. In camera de scris miroase a iasomie si a mare. A woman must have money and a room of her own if she is to write fiction. Cateodata ma trezesc dimineata si scriu cateva ore pana cand soarele ma alunga din casa si ma invita la o plimbare pe tarmul marii. Se intampla si sa stau la masa de scris si sa nu scriu nimic. Pentru ca nu am nimic de spus. Se intampla sa stau pe scaunul balansoar din lemn de langa masa de scris si sa visez. Sau sa plang. Sau sa cant. Nu sunt niciodata o femeie singura sau trista. Dar se intampla sa fiu o scriitoare singura sau trista.

Scara care duce spre far ma sperie putin pentru ca e ingusta si abrupta. Si miroase a vechi. O urc in fiecare seara cu grija cand ma duc sa privesc marea. In cameruta de sus, a farului, miroase a lumina electrica si a fier incins. E ciudat ca mirosul marii nu patrunde aici. Marea se intinde uriasa la picioarele farului. Privind-o, ma gandesc la un servitor ingenunchiat in fata stapanului. Nu farul lumineaza marea, marea imbratiseaza farul. Farul nu ar exista fara de mare. Ar exista dar nu ar fi decat o cladire ciudata care da lumina in zadar. Farul exista pentru ca marea exista. Lumina pe care o da el se naste din valurile marii. Lumina pe care o eman eu se naste din marea mea de trairi. Si le lumineaza pe fiecare pentru a le face clare si desavarsite. Scrierile mele nu salveaza rataciti. Ele doar subliniaza faptul ca suntem rataciti. Farul nu arde pentru a salva. El arde pentru a lumina, pentru a transforma marea de sentimente involburate in trairi umane. Firesti. Neartificiale.

Am deschis ochii si ma gaseam intr-o piata. Vroiam sa cumpar fructe proaspete. Ma leganam pe un calut-balansoar pentru copii. Farul nu disparuse dar se indepartase. Il creasem pentru a-mi lumina trupul bolnav. Eu nu stiu sa fiu bolnava. In dreapta mea un barbat si o femeie dansau. Ea foarte suav, el un pic rusinat dar fericit. Nu mai vazusem niciodata un barbat si o femeie care sa danseze intr-o piata. Am zambit. Si farul a inceput sa lumineze. In mine si in voi.

Tu esti un model pentru mine de sacrificiu. Un om in cautare de sine insusi. Esti un luptator care loveste cu blandete nu pentru a rani, ci pentru a corecta. Te rog, nu te lasa invins in lupta ta si alunga intunericul prin lumina proprie. Cand obosesti, iti ofer camera si patul meu. Eu ma voi aseza in balansoar si te voi privi dormind in mirosul de mare sarata. 

Oamenii-fantoma

 

Seara mi-a facut cadou un cer instelat. Il meritam. Il meritam pentru ca rataceam de cateva zile prin munti in cautarea unei iluzii. Eu caut iluzii fara sa am nevoie de ele. Stiu ca imi ajung mie insami. De cele mai multe ori. Dar mereu inventez iluzii, oameni-fantoma dupa care alerg prin munti. Ii caut nu pentru ca am eu nevoie de ei, ci pentru ca ei au nevoie de mine. Simt asta. Simt de cum ii intalnesc. Simt ca le lipseste ceva. De cele mai multe ori dragostea. Si eu imi doresc sa ii salvez. Nu din bunatate. Din naivitate.

Descoperisem cabana din varf de munte. M-am folosit de veranda scaldata partial in lumina soarelui. Soarele stralucea printre grinzile de lemn care serveau drept acoperis. Ca sa ajung la cabana a trebuit sa urc un deal care servea drept partie de ski. Iarna. Acum imi servea mie. Toamna. Aveam nevoie de oboseala, de un deal abrupt pe care sa il urc si sa ma opresc din cand in cand pentru ca inima imi batea prea cu putere. Aveam nevoie de ceva care sa ma solicite. Pentru ca viata in orasul de munte e inceata. Prea inceata. Atat de inceata incat parca sta pe loc. Parca oboseste foarte des si se opreste ca sa se odihneasca la un popas de munte, sub un brad, in valea dintre doua dealuri. Aici viata isi permite sa stea in loc. Eu nu imi permit sa ma opresc. Pentru ca daca ma opresc, simt ca imbatranesc, ca ma irosesc. Si atunci caut oameni-fantoma sau sentimente-fantoma. Si le iau cu mine in varf de deal, le asez langa mine pe veranda cabanei de munte si ma uit in zare. In zare vad orasul care se intinde lenes in valea dintre munti. Chiar si de aici, de sus, viata nu e sesizabila. Incerc sa imi imaginez ce se intampla in spatele zidurilor de beton. Oamenii probabil traiesc. Dar incet. Eu si oamenii-sentimente-fantoma suntem in siguranta aici. Deasupra orasului. Oarecum in afara lui. Desi parte din el.

Am citit pret de cateva minute. Oamenii-fantoma imi solicitau atentia. Le-am aruncat o privire suparata. Aici e locul meu. Orasul meu. Cabana mea. Cartea mea. Viata mea rapida. Dar oamenii-fantoma, odata ce ti-au intrat in suflet, te bantuie. Te bantuie pentru ca tu ai facut greseala de a-ti dori sa ii salvezi. Cine te crezi tu oare? Suflet in cautare de liniste in varf de munte. Om bland lipsit de orice capacitate de a vindeca. Om neinsemnat care crede in sentimente si oameni-fantoma. Ei nu sunt decat niste naluci intrupate dintr-un suflet saritor in ajutor. In ajutorul cui? Nimic mai mult decat admiratie exagerata. Realitate distorsionata.

Imi ajung mie insami. Trebuie sa imi ajung mie insami. Ceea ce posed irosesc de multe ori pentru altii. Le ridic un templu pentru a le oferi adapost. Le ofer atat de multa atentie incat ei se simt rasfatati. Dau. Nu cer nimic. Cer. Nu primesc nimic. Nu ii dispretuiesc. Ii admir prea mult si, pentru ca sentimentele mele se nasc din esenta, ele doresc sa ramana esenta. Pure. Nealterate. De ce m-as lasa insotita de oameni-fantoma cand existenta e suportabila si fara ei? De ce sa le acord lor mai multa atentie decat spiritului meu pseudo-creator? De ce sa ii vindec pe ei si nu pe mine?

Dezamagirea doare in piept. E o durere dulce-apasatoare. Dezamagirea e pedeapsa pe care realitatea o aplica naivilor. Sufletelor slabe. Celor care se neaga pe sine si cad in pacat. Celor care fac din oameni-fantoma idoli. Celor care uita ca nu suntem decat niste suflete singuratice care ne agatam de iluzii la fel cum globurile se agata intr-un brad de Craciun. Celor care uitam ca implinirea vine din interiorul tau si nu dintr-o vitrina in care oamenii-fantoma isi etaleaza realizarile. Celor care isi permit sa incalce granite. Celor care se uita pe sine pentru a le aminti altora de ei insisi. Celor care isi daruiesc lor insisi puteri dumnezeiesti. Celor care isi uita locul. Si neinsemnatatea.

Cerul instelat parea atat de aproape. Si eu, in loc sa mi-l insusesc, l-am impartit cu oamenii-fantoma. Am simtit nevoia sa il ofer altora in ciuda faptului ca puteam sa il pastrez pentru mine. Imi era adresat mie.

Am inchis ochii, am cautat putere in mine si i-am alungat. I-am transformat in umbre. Umbre care incet incet se vor dizolva. Isi vor pierde din intensitate si vor deveni trecut. Trecut zbuciumat. Nu regret. Nu regret ca am crezut ca stiu sa ii salvez. Nu regret ca i-am cunoscut si i-am lasat sa ma cunoasca. Nu voi plange dupa ei. Nici ei dupa mine. Nu voi cauta nici altii noi. Voi incerca sa imi fiu suficienta mie insami. Pentru ca eu stiu sa imi fiu suficienta mie insami. Prin ceea ce creez. Printr-o coala de hartie pe care o umplu de sentimente la fel cum umpli un cos de paie cu mere. Toamna, in gradina care in curand se va trezi amortita sub bruma diminetii. Vine iarna.

Noaptea a fost scurta. Atat de scurta incat nici nu am simtit-o. Am inchis ochii si apoi i-am deschis. Era liniste in sufletul meu. Pana cand oamenii-fantoma au reaparut. Le-am spus din priviri ca nu ii mai doresc dar nu cred ca au inteles. Inca nu. Dimineata era de culoarea cireselor necoapte. Soarele inca nu rasarise dar nu era departe pentru ca cerul era rosiatic. Rosul aproape rasarit se dizolva in ceata care se ridica din pamant. Nimic mai tandru in lume decat o dimineata la munte. Soarele ameninta sa rasara dar se lasa asteptat, de parca purta o lunga conversatie cu frigul noptii care se incapatana sa plece. Frigul de munte are statutul lui. Bruma se intinde ca o plapuma in gradinile oamenilor. E alba-gri-stravezie si iti inspira nimic altceva decat frig si ud. Dar un frig ud frumos, deloc suparator. Mi-am imaginat ca strabat o livada acoperita de bruma. O strabat desculta si bruma imi raceste picioarele si sufletul. Nu ma sperie dar imi amorteste picioarele. Dar soarele ma salveaza. Rasare timid dar puternic si isi face loc prin patura de ceata pe care o dizolva. Topeste bruma si imi incalzeste usor picioarele. Si sufletul.

Dimineata rece-insorita nu am impartit-o cu nimeni. Nu aveam cu cine si nici nu mi-o doream. Oamenii-fantoma ma urmareau inca cu ochi razbunatori dar ii tineam la distanta. Pe cat posibil. Nu fugeam de ei. Ii alungam. In acelasi timp le regretam absenta. M-am gandit ca va fi mai gol fara ei. Sau mai trist. Ca nu voi mai avea de cine sa am grija. Si atunci m-am uitat in mine. Poate ar trebui sa ma uit mai des in mine. Sa ma privesc si sa ma asigur ca nu ma opresc din scris. Sa ma asigur ca sunt suficient de odihnita si impacata incat sa pot scrie. Pentru ca scrisul poate inlocui oamenii-fantoma. Si sentimentele carora ei le dau nastere. Ma pot salva pe mine prin scris. Si poate si pe altii. Oameni-oameni, nu oameni-fantoma.

Am parasit orasul de munte impacata. Cu mine si cu mama. Careia i-am spus ca o iubesc. Pentru ca de asta strabatusem tot drumul. I-am spus-o oarecum in graba dar vorbele aruncate in graba sunt cele mai de pret. Pentru ca ele sunt nefiltrate, vin din suflet. Ea a plans. Eu nu am plans. Nu atunci. Mi-a spus ca saptamana cu mine i-a adus fericire. Parca am trait pe alta lume. Da, si eu traisem pe alta lume. Una a oamenilor-fantoma. E timpul sa ma intorc la lumea mea. Acasa. Acasa nu mai e in orasul de munte. Acasa e acolo unde e el. Sotul meu.

Ce mult mai e pana ajung acasa… O lume de tari.

Epilog

Orasului de munte nu i-am gasit o alta denumire. Cineva mi-a sugerat Orasul Zmeura. Mi s-a parut ingenios dar inca nu m-am hotarat. Cateodata sunt nehotarata.

In stanga mea a rasarit luna. E atat de departe. Cerul la apus e de culoarea prunelor coapte. Asta am scris acum mult timp. Mi-am amintit fraza asta in timp ce contemplam cerul. Eu cred ca scriu de mult.

Tara mama e la fel de frumoasa vazuta de sus ca vazuta de pe pamant. De sus arata ca un spate de urias. Un urias care doarme cu spatele incovoiat si orice forma de relief e de fapt o cuta a pieii lui. Un urias lenes care nu pare doritor de a se trezi si a-si indrepta spatele. De sus, din cer, tara mama pare mai buna. M-am gandit ca poate si Dumnezeu vede lucrurile mai bune din cer.

 

 

Biblioteca

E dimineata in orasul de munte. Inca nu i-am gasit o alta denumire. De ce? Orasul de munte e atat de simplu, stereotipic. Sunt atat de multe orase de munte. Dar niciunul nu se compara cu acesta. Acesta e nascut din sufletul meu. Strada care imi pleaca de sub geam e familiara. De parca am desenat-o eu. Cand eram copil desenam. Seara inchideam lumina si ma uitam pe geam. Si desenam strada. Gemurile erau mereu reci si neprietenoase. Mama le-a inlocuit intre timp cu unele noi care nu imi mai inspira nimic. Dar se vede mai bine prin ele. Ceata se ridica lenesa. Eu sper sa faca loc unui soare care ma va dezmorti. Tanjesc dupa soare de cateva zile. Cateodata ma gandesc ca sunt prea posesiva, ca ii solicit prezenta in fiecare zi, ca il caut mereu cu privirea si atunci cand il vad inchid ochii. Chiar daca merg pe strada. Daca ar fi sa fac o lista cu ce iubesc cel mai mult, ea ar arata asa:

Lista cu ce iubesc cel mai mult

– Muntii impaduriti;

– Soarele care iese timid din nori;

– Aerul rece de munte cu iz de fum si verde ud;

– Oamenii;

– Africa;

– Clatitele cu dulceata de zmeura;

Etc.

Si mii de alte lucruri, culori, sentimente pe care le pastrez pentru mine. Ca sa nu le alterez. Iubesc, de exemplu, cartile din biblioteca familiei. Cand eram copil, le aranjam in functie de colectie, de autor, de secol, de marime si cateodata de culoare. Le aranajam si rearanjam. Intregul proces ma costa cateva zile pentru ca eram atat de minutioasa incat de multe ori trebuia sa stric tot ce facusem pentru a gasi o forma mai buna. O combinatie mai buna. Ce sa caute Elena Farago langa Emile Zola? Sau Literatura secolului XX in Biblioteca pentru toti? Pentru ca aveam foarte multe carti, ma simteam mai bogata decat copiii cu care ma jucam in fata blocului. Ei nu aveau decat cateva, destul de recente si cu coperte moderne. Cartile mele, ale familiei mele, erau transmise din generatie in generatie. Peretele uneia dintre cele trei camere era ocupat in totalitate de biblioteca. Tata a trebuit sa mai comande o etajera pentru ca biblioteca devenise neincapatoare. Etajera sosi intr-o dupa-amiaza si mirosea a lemn proaspat lacuit. M-am bucurat de ea ca de un dar. Cred ca daca as fi primit o papusa m-as fi uitat trist la ea. Papusile nici macar nu vorbesc. Toata familia participa la aranjarea cartilor pe noua etajera. Mama, tata, fratele meu. Atunci am simtit ca suntem o familie, mai apoi ne-am ratacit. Mie mi se parea ca am rolul principal. Mi se parea. Cartile nu trebuie aranjate oricum. Si logica o intelegeam doar eu. Cartile noastre erau gri-galbui. Miroseau a vechi si culorile de pe coperte erau cat se poate de fade si de multe ori triste. Unele carti erau bolnave. Isi pierdeau filele de parca ar fi vrut sa se lepede de anumite pasaje. Eu le vindecam, de oblojeam ranile cu lipici care, nu am inteles niciodata de ce, nu tinea decat cateva zile. In momentul in care cercetam rana pentru a-mi evalua calitatile de vindecator, paginile erau din nou dezlipite. Si o luam de la capat. Biblioteca era camera tatei. A devenit mai tarziu a fratelui meu. Cand eram copil petreceam ore aranjand carti, vindecandu-le, citindu-le. Cand am crescut intram grabita, cautam o carte pe care urma sa o citesc si ieseam la fel de grabita. Camera era mereu rece si nu mai era a tatei.

Azi biblioteca mi se pare o camera veche. Etajera noua e veche. Se confunda atat de bine cu peisajul incat a devenit invizibila. Din loc in loc e zgariata. Printre cartile vechi au aparut unele noi pe care nu le-am vazut niciodata. Au coperte frumos colorate care stralucesc. Paginile nu sunt gri-galbui. Sunt albe. Si miros a cerneala de tipografie. Miros a proaspat. Ce o sa se intample cu toate cartile astea? m-a intrebat bunica in timp ce m-a surprins stand in fata bibliotecii. Aveam lacrimi in ochi. Eu sunt prea sensibila ca sa supravietuiesc. Mi-am inghitit lacrimile. O sa le pastram, i-am spus. Nu o sa le aruncam. Oare de ce ma intrebase asta? De parca a doua zi urma sa murim cu totii si cartile ar fi ramas a nimanui.

Am ales doua carti pe care sa le iau cu mine. Lucian Blaga – Hronicul si cantecul varstelor. Calistrat Hogas – Pe drumuri de munte. Pe celelalte nu mi-am permis sa le deranjez. Erau randuite de mine, probabil acum zece ani. Sau chiar mai mult. Nu mai intelegeam ordinea si mi se parea de multe ori chiar gresita, ilogica.

Continuare la lista cu ce iubesc cel mai mult

– Cartile din biblioteca familiei;

– Fluturii colorati intr-o zi de vara;

– Florile de camp;

– Scoicile nezdrobite de pe plaja;

– Orice fel de mancare cu dulceata de zmeura.

Etc.

Oare cum sa numesc orasul de munte?

 

Comfortably numb

Amorteala. Orasul pare amortit. Si, ca sa ma pedepseasca, m-a contaminat cu starea lui. Ma simt complet amortita. Insensibila. Totul pare o piesa de teatru ireala si jucata extrem de prost. Un fel de chin dulce impins la extrem. O saturatie de viata si de expresie. O pauza in care te ascunzi intr-un colt si nu spui nimic. Pentru ca nu ai ce spune. Culoare fada, decolorata. Sentimente inecate. Moarte. Lipsa bucuriei si a sentimentului adevarat. Un dans in care te lasi purtat de o muzica pe care nu o mai auzi. Care ti-e atat de familiara incat dansezi instinctiv.

Tot trecutul meu intr-o singura camera. Alta data as fi participat la discutii, as fi contrazis, as fi aprobat, as fi luptat. Acum ma simt ca un luptator care a parasit lupta pentru ca nu i-a mai vazut rostul. Ascult. Linistita. O liniste care imi amorteste pana si picioarele. Ma uit la ele dar nu le mai simt. Ma intreb cum voi pleca de aici fara sa imi simt picioarele. Privesc in ochi, aprob, din cand in cand mai spun cate ceva. Incet. Cu o voce stinsa si deloc convingatoare. Nu ma aude nimeni. Nu ma mai impun cum o faceam odata. Gol de placere de lupta. Gol de dorinta de a dezbate.

Actorul 1 – Ne meritam soarta. Nu ne e bine pentru ca noi nu vrem sa ne fie bine. Pentru ca nu luptam sa ne fie bine. Tot ce s-a construit odata s-a distrus. Nu mai e aproape nimic de distrus. Fiscalitate redusa. Pretul a crescut de sapte ori intr-o luna. Eu as vrea sa fiu fericit, linistit. Daca as sti ca as schimba ceva, m-as sacrifica eu pentru viitorul altora. Imi vine sa plang cand vad unde s-a ajuns.

Eu – Te privesc in ochi si as vrea sa te intreb atat de multe. Dau aprobator din cap si stiu ca ai dreptate in tot ce spui dar nu imi pasa. Tu stii cat am calatorit eu ca sa te ascult? Fiscalitatea e acum pe plan secundar. La fel ca si noi doi. Tot ce am trait s-a ruinat. La fel ca tara in care totul s-a distrus. Nici macar nu mai tin minte daca tu ai distrus tot sau eu. Cred ca amandoi. Ai ochi mici si blanzi. E tot ce imi amintesc despre tine. Acum pari la fel dar eu … am amortit. Nu mai simt nimic. E ca si cum nu ai fi existat niciodata.

Actorul 2 – As vrea sa te citez dar nu imi vine nimic in minte. Ai vorbit mult dar nu imi amintesc nimic. Parca spuneai ceva de meseria pe care o practici. Despre tari pe care le-ai vizitat. Despre haine pe care le-ai cumparat. Despre ce ai invatat. Ce iti place si ce iti displace. Despre cand ti-a fost rau si cand ti-a fost bine. Despre tine. Nu mi-ai adresat nicio intrebare.

Eu – Te-am cunoscut parca in alta viata. Si te-am iubit parca in alta viata. Mirosi la fel. Vorbesti la fel. Razi la fel. Cateodata ma faci sa rad. Ai un umor atat de familiar. Dar nu imi mai apartii. In niciun fel. Esti atat de inaccesibil si eu atat de lipsita de vointa de a te redescoperi incat intre noi s-a desenat un camp gol. Niciunul dintre noi nu mai are dorinta de a-l traversa. Alta data l-am fi strabatut desculti prin ploaie. Pari atat de inalt. Oare asa ai fost mereu? Cateodata amintesti subtil de trecut. Dar nu ma tulburi pentru ca eu nu mai simt nimic. Am amortit. Sunt prinsa intr-un spatiu care nu incepe si nu se termina nicaieri. Am uitat sa te privesc in ochi. Nu m-a interesat suficient. Sau poate nu am facut-o ca sa ma apar. Nu am nimic de povestit. Si nici de intrebat. Ma tot gandesc cum ceva maret se transforma in cenusa. Cum se evapora de parca nu ar fi fost materie niciodata. Cum oamenii pe care i-ai iubit au amortit. Nu iti sunt indiferenti dar nici nu stii unde sa ii plasezi. Nu ma simt nici bine nici rau cu voi. Pur si simplu, nu (ma) simt. Nu ma intristati si nu ma bucurati. Nu mai existati. Totul a evoluat nepasator. Viata. Ne-am transformat in calatori care trec indiferenti unul pe langa altul. Ne leaga un trecut comun pe care il pomenim dar nu il regretam. Nici macar nu ne mai amintim ce am simtit atunci. Si nici acum.

Actorul 3 – Tu ai vorbit mult si eu am ascultat mult. Problemele unei generatii care s-a ratacit. Tot ce spuneai avea sens si era captivant dar eu asteptam in fiecare secunda o schimbare de subiect. Nu pentru ca nu imi placea sa te ascult. Ci pentru ca meritam mai mult. Un pic de pasiune. O licarire de sentiment. Nimic perceptibil. Oare am uitat eu sa citesc sau nu stii tu sa transmiti? Subiecte interesante dar intr-un moment neprielnic. Nu imi aduc aminte decat ascultarea mea. Amorteala pusese stapanire pe mine si orice cuvant pe care il pronuntam mi se parea un chin. Un efort sisific. Pe care nu vroiam sa il depun.

Eu – Mi-am controlat sentimentele atat de silitor incat le-am facut sa dispara. Tremurul mainii si al vocii. Bataile inimii. Le-am ucis. Intr-un fel imi parea rau. Simteam o dezamagire dureroasa ca nu mi-am permis din nou sa fiu eu. Ca am cenzurat tot intr-atat incat cenzura devenise normala. Si tu nu ai depus niciun efort sa o inlaturi. Totul parea atat de artificial. Lipsit de finalitate.

Am sentimentul chinuitor ca nu functionez la adevarata mea capacitate. Un fel de plictiseala de oameni m-a intepenit. Nu pot sa exprim nimic. Si nici nu percep nimic. Ma simt ca un actor prost care nu transmite nimic publicului care a venit la teatru. Nici celorlalti actori nu le transmite nimic. Ceea ce face ca piesa sa fie extrem de prost jucata si lipsita de pasiune, de esenta. Eu calatorisem tocmai pentru esenta. Pentru adevar. Pentru iesire din normalitate. Pentru regasire. Pentru lacrimi de prea-plin sufletesc. Pentru drama. Nu pentru lipsa ei.

Sala de teatru dezgustatoare in care spectatorii s-au transformat in scaune tapitate prost. Scena plina de praf si de lipsa de glorie. Actori transparenti prin care viata a incetat sa mai curga. Sentimente care s-au fosilizat. Viata necrutatoare careia i s-a urat sa fie vie. Comfortably numb.

Angajez un clovn

Se intampla imi doresc sa ma intorc. Imi doresc sa retraiesc ce am trait cand eram copil si sa calc in locuri pe care le-am descoperit atunci. Un deal, un munte, un izvor de apa rece. Si ma reintorc. Ca sa nu ma pierd pe mine si ca sa imi astampar setea in izvorul de munte. Drumul spre casa e lung. Dar mie imi place drumul. Zambesc cand vad oameni incaltati in sandale de vara in aeroport. E toamna spre iarna dar ei pleaca sau se intorc dintr-o tara calda. Si sandalele nu sunt decat placerea de a calatori, de a te rupe de un loc pentru a te darui in totalitate altuia. Cateodata imi povesctesc viata calatorilor langa care se intampla sa stau in avion. Povestesc ca si cum nu ar fi a mea. Si ei mi-o povestesc pe a lor. De cele mai multe ori o uit, cateodata o asez pe hartie ca sa nu uit. Cateodata imi pasa, de multe ori nu. Eu ma gandesc la drum. Si la oras.

Drumul e lung dar nu il strabat decat dintr-un singur motiv. Pentru a cobori din tren in orsul de munte. Coborarea din tren e un moment magic. Aerul rece ma loveste placut si ma ameteste un pic. Nicaieri in lume nu miroase ca aici. E intuneric si orice, absolut orice, e familiar. In momentul in care cobor din tren ma simt in siguranta. Pana in acel moment am fost un calator, un ratacit. Ma uit la valiza care ma insoteste si ma gandesc ca in viata nu ai nevoie decat de o valiza in care sa iti arunci cateva lucruri necesare. O valiza si o destinatie. Atat. Trenul pleaca suierand ca si cum m-ar saluta din mers. Si-a indeplinit datoria de a ma lasa pe peronul garii. De aici va trebui sa ma descurc singura. Nimic in lume nu se compara cu senzatia ca ai ajuns, dupa un drum lung, intr-un loc in care te simti in siguranta. Te simti acasa. Luminile de pe strada, umbrele muntilor proiectate pe cladiri, firmele magazinelor, denivelarile trotuarelor, copacii, totul e … al tau. Iti apartine. Tu esti de aici la fel cum si luminile, muntii, magazinele, strazile sunt de aici. Si nimeni nu le cunoaste mai bine decat tine. Tu le-ai creat. Oamenii sunt naluci. Dar racoarea noptii ti-e prieten.

Aici lumea e redata in miniatura. E un mic univers care isi ajunge siesi. Lumea nu e mai buna sau mai rea. E doar familiara. Cunoscuta. Nimic nu te surprinde. Copacii sunt de un verde unic si se inalta in prelungirea orasului spre cer. Cerul e albastru-rece cu nori albi. Pasarile sunt gri-verde si canta in fiecare an la fel. Lichenii de pe trunchiurile cazute de copaci sunt gri-zapezii si miros a ud si a  pamant. Izvoarele sunt involburate si repezi. Vin din munte. Strazile sunt gri-prafuit si de multe ori pustii-triste. Oamenii din orasul de munte parca evita strazile pentru a o lua pe alte drumuri, cunoscute doar lor. E atat de liniste in lipsa lor. Ei exista dar sunt semi-transparenti. Nu cer si nu ofera atentie. Isi pastreaza anonimitatea pentru a lasa orasului primul plan. Orasul traieste prin el insusi. Orasul in sine poarta un suflet pe care il arunca in fata calatorilor rataciti care coboara din tren. Sufletul orasului e in forma de aer. El exista si iti aminteste mereu ca te-ai reintors nu pentru oameni, ci pentru el. Nu pentru copilarie, ci pentru el. Nu pentru Povestile nemuritoare de pe raftul de mijloc al bibliotecii, ci pentru el. Nu pentru tine, ci pentru el.

Aici nimic nu se schimba niciodata. Nimic nu creste sau descreste. Nu evolueaza sau involueaza. Totul e nemiscat. Ramane in pozitia pe care o avea cand l-ai parasit ultima oara. Te asteapta neclintit pentru a-ti reaminti cine erai cand ai plecat. Iti reproseaza subtil faptul ca tu te-ai schimbat. Ca ai stricat mersul normal al lucrurilor pentru ca ti-ai permis sa evoluezi. Dar el, care e statornic, te-a asteptat. Asa cum l-ai lasat. Stia ca te vei intoarce. Toti va intoarceti, ofteaza orasul resemnat. Eu sa fiu in locul vostru nici nu as mai pleca. De fiecare data va reintoarceti mai nesiguri pe voi, mai bogati dar mai saraci, mai invatati dar mai nestiutori, mai alienati de voi insiva. Si eu trebuie sa va recreez echilibrul. Va folositi de mine pentru a ma parasi din nou. Va bucurati de munti, de verde, de aerul rece si apoi, in iluzia ca v-ati vinecat, luati un tren si plecati. Din nou.

Orasul e un drog. Care iti face bine si rau. Pentru ca de fiecare data cand il revezi, iti intaresti convingerea ca esti de aici si de nicaieri altundeva. De aici unde nimic nu se schimba si unde totul sta nemiscat. Orasul cere sacrificu de vieti umane. Isi ia jertfa pe care considera ca i se cuvine. Iti umple plamanii de aer rece, ochii de verde unic, narile de miros de padure umeda, sufletul de melancolie ametitoare si iti sopteste: Eu te-am creat si toate drumurile duc la mine. Tu nu esti decat un ratacit pe care nimic nu il multumeste. Ai nevoie de mine cum ai nevoie de tine. Pentru ca eu sunt identitatea ta. Impaca-te cu tine!

Eu il privesc cu ironie. Batran oras, tu nu stii ce spui. Nu ma cunosti. Eu traiesc aici si acolo. Eu calatoresc si orice loc mi-e casa. Eu nu iti apartin si tu nu mi-esti stapan. Eu nu regret nimic.

Fata nestatornica, imi raspunde el calm, eu nu iti cer nimic ce nu imi apartine. Iti cer doar sa te uiti in tine. Si sa taci. Tu vii aici ca sa taci.

Am tacut. Nu am mai zis nimic. Am tacut si am cautat liniste in mine. Priveam orasul de sus, de pe munte. Soarele de toamna ardea cu surprinzator de multa putere. Imi era cald si soarele imi amortea vocea si sufletul. Am deschis cartea pe care o aveam la mine si am inceput sa citesc. Eram un suflet linistit care citea o carte si din cand in cand se uita la orasul care zumzaia. Orasul mi se paru mic si oarecum trist. Lipsit de viata. Dar linistit. Aici nu se intampla nimic. Tot ce se intampla moare in surdina. Se topeste. Dar ma simteam in siguranta.

Seara am mers la o piesa de teatru. Ca sa tac. Sa privesc si sa nu spun nimic. O piesa despre trei clovni batrani care ratasera orice pe scena vietii. Circul ii alungase, batranetea ii ofilise si tot ce respirau era trecut. M-am simtit trista. Cumplit de trista. Sala era trista, varul verde era tipator si lipsit de gust. Spectatorii erau nelinistiti, ca niste viermi aruncati intr-un recipient din care nu puteau iesi pentru ca peretii erau prea inalti si alunecosi. M-am uitat timp de cateva secunde la niste reliefuri care ieseau in mod dezgustator din perete. Nici macar nu mi-am dat seama la ce folosesc. Prafuite si lipsite de uitilitate si viata. Deprimant. Dar ma simteam in siguranta. Trista dar in siguranta. Clovnii tineau fiecare un monolog despre o viata lipsita de fericire, despre fericirea artificiala de pe scena de lemn, despre locul in care nimeni si nimic nu e trist – circul. La circ oamenii rad. Radeau. Circul s-a schimbat. Oamenii nu mai rad. Piesa nu avea neaparat un mesaj. Sau nu l-am perceput eu din cauza tristetii. Totul era ridicol. Dar eu nu vorbeam.

Am iesit din sala de teatru. Mirosea frumos a oras de munte. Un aer rece si dulce. Cu un iz de fum. Nimic in lume nu se compara cu mirosul orasului. Angajez un clovn, asa se numea piesa de teatru. Ce ridicol. Si trist. Dar eu ma simteam in siguranta.

 

La Vama Veche

Ieri am intrebat-o pe mama Tu de ce nu iti lasi niciodata parul lung? Intrebare banala pe care o adresezi poate oricui, chiar unui strain. Dar, in cazul meu, exista mii de intrebari pe care nu pot sa i le adresez mamei. Asta dintr-un simplu motiv – ele sunt complet paralizate. Sunt blocate inauntrul meu. Ori de cate ori se iveste ocazia si ma simt suficient de puternica sa le adresez, ele isi stabilesc cu mare grija traiectoria dar, odata ce trebuie rostite, paralizeaza. Se impietresc. Trist, nu? Am elaborat de-a lungul anilor tactici prin care sa o iau pe mama (si pe mine) prin surprindere, sa ma prefac ca e o intrebare pe care am creat-o atunci, pe loc. Ca nu imi pasa. Nu e o intrebare la care ma gandesc de zile, luni, ani si pe care nu indraznesc sa o adresez.

Mama, tu ce iubesti cel mai mult in viata? Mama, care e culoarea ta preferata? Mama, cum erai cand erai de varsta mea? Mama, pe tine ce te face fericita? Dar trista? Mama, tu in ce crezi? Mama, cand te uiti la mine, ce simti? Mama, ma cunosti? Ce iubesc cel mai tare in viata? Care e culoarea mea preferata? Cine voi fi cand voi fi de varsta ta? Ce ma face fericita? Dar melancolica? Eu in ce cred? Ce simt cand ma uit la tine si la mainile tale care seamana alor mele? Sau invers. Te cunosc?

Nu, nu am adresat niciodata intrebarile de mai sus. Si nici nu le-am gasit raspuns singura, fara sa le fi adresat. Si, cunoscandu-ma, nu voi gasi niciodata suficient curaj sa intreb. Si nici sa raspund. Mama mi-a raspuns – Cand eram domnisoara, am mers la mare cu matusa si unchiul meu. La VV. Si, probabail de la apa sau cine-stie de la ce mi-a cazut foarte tare parul. Il aveam lung, pana in talie. Si apoi mi l-am tuns scurt si niciodata nu l-am mai lasat sa creasca. La VV, a continuat ea, acolo mi-a placut cel mai mult. M-am gandit ca VV e poate locul preferat al mamei. Din toata lumea asta ei ii place la VV. Si eu, in nestiinta mea, nu am dus-o niciodata acolo. Poate ca daca o duceam, gaseam amandoua curajul sa ne adresam intrebari.

Pe malul marii. Nu vara cand e cald. Toamna cand marea s-a racit de soare si nisipul e caldut, putin umed. Cand trestiile incep sa se usuce si cand iarba incepe sa ingalbeneasca. Eu si mama pe plaja. Eu imbracata intr-o pereche de pantaloni albi si desculta. Cu un tricou pe care e imprimat steagul unei tari. Unei tari pe care tocmai am vizitat-o. O geanta din piele maro aruncata dezordonat pe nisip. Din geanta iese o carte pe care am inceput sa o citesc in avion. Am primit-o de la un prieten care mi-a scris o dedicatie pe prima pagina. Dedicatia o recitesc de fiecare data cand deschid cartea. Imi aduce aminte de el si de ce simt. Si ma bucur de el si de ce simt. Daca as cunoaste-o pe mama, i-as povesti ce simt. Dar nu o cunosc. Mama. Cand scriu despre ea imi dau lacrimile. Mi-o imaginez pe plaja, langa mine. E carunta si are parul scurt. Ea mereu are parul scurt. Nu poarta cercei. Poarta verigheta parintilor ei. Nu am inteles niciodata de ce. A inceput sa o poarte dupa ce a renuntat sa o poarte pe a ei. Cred ca e un fel de a-l inlocui pe tata. Ciudat mi se pare. Mama poarta o fusta lunga albastra. I-am adus-o eu din ultima mea calatorie. De fiecare data cand ii fac ceva cadou am senzatia ca nu ii place. Accepta orice ii dau cu un fel de recunostinta. Dar nu se bucura. Nici nu se supara. Fusta albastra ii sta bine. Florile de pe ea o inveselesc. Sta langa mine si geanta ei e aruncata si ea pe nisip. Ordonat. Mama e ordonata. In genata se vad un ruj, o trusa de manichiura si o agenda. Ce nu se vede nu as putea sa ghicesc. Pentru ca nu o cunosc suficient de bine incat sa ghicesc ce are in geanta. Doar presupun. Nu ne spunem nimic. Pentru ca nu stim ce. Tacerea ne doare pe amandoua dar suntem prea timide sa o rupem. Ne uitam la trestia uscata si la cerul plin de pescarusi obraznici. Ne dau tarcoale parca pentru a se infrupta din spatiul stingher si plin de intrebari neintrebate dintre noi. In curand va apune soarele.

Azi m-am gandit la cat din tine oferi altora. Cat faci vizibil si cat pastrezi in obscuritate. Cat spui si cat taci. Cat intrebi si cat raspunzi. Cat de bine vrei sa te cunoasca cei din jur? Si cine? Si de ce? De ce nu? Eu… eu vorbesc destul de mult. Dar nu spun mai nimic. Cateodata repet ce am spus tocmai pentru a umple golul cu un alt gol. Mie se intampla sa imi fie frica sa spun ceva despre mine. Sa ii las pe altii sa descopere ca sunt mai mult  sau mai putin decat cred ei. Nu stiu daca e timiditate. Poate e neinteres fata de mine. De ce as umple golul cu povesti despre mine si cine sunt eu? Nu am nimic de oferit in plus fata de altii. Sigur ca m-as simti flatata daca te-ar interesa cine sunt. Dar poate dupa ce iti voi fi povestit, golul se va umple de banal. De nimic care sa iti vina in ajutor. Meseria pe care o practic imi ofera in fiecare zi o scena. Dar doar de putine ori mi-am permis sa fiu eu pe scena. Am fost mereu un rol. Jucat cat se poate de profesionist dar un rol. Un personaj. Mi-am dorit de multe ori sa inlatur masca si sa fiu eu. Dar nu am stiut cum. Si nici nu am vazut rostul. Multe lucruri par lipste de rost. Atat de multe!

Mama se uita la un film. Nu pentru poveste, ci pentru alte lucruri. Ce fel de alte lucruri? am indraznit sa o intreb. Pentru interioare, obiceiuri, cultura islamica. Esti interesata de cultura islamica? am intrebat eu. Da, a raspuns timid. Ca si cum ar fi vrut sa spuna Cred ca da, ma atrage dar nu inteleg de ce. Si eu, am continuat la fel de timida. Stii, am citit multe carti despre diferite tari islamice, despre obiceiuri, am vizitat o tara islamica, ma intereseaza in special pozitia femeii si, in general, cum traiesc … ei. Da, e interesant, a spus mama oarecum uimita ca ne intereseaza aceleasi lucruri.

Pentru voi, o conversatie banala. Pentru mine, o victorie. O victorie pentru ca am indraznit sa intreb. Si pentru ca am descoperit ca mama e interesata de … ceva care si mie mi-a atras atentia. E ca si cum m-as descoperi pe mine. Femeia asta care mi-a dat viata si m-a ajutat sa o pastrez poate ca imi seamana. Poate ca si ea e melancolica si cateodata exagerat de fericita. Sensibila. Poate ca si ea scrie. Pentru ea. Poate ca si ea viseaza ca noi doua, impreuna, stam pe plaja la apus de soare si indraznim sa ne cunoastem. Poate ca si ea se intreaba cine sunt eu si unde am gresit amandoua. Unde am uitat sa ne imprietenim? Unde am uitat sa ne imbratisam una pe alta si sa ne spunem ca, impreuna, suntem puternice. Poate puterea pe care o caut in mine o pot gasi in ea. Poate ca nu s-ar supara daca i-as povesti cine sunt. Si ce imi place. I-as spune ca imi plac muntii, ca ei ma linistesc. I-as spune ca sunt fericita cu cine sunt si cateodata chinuita de cine sunt. I-as marturisi ca de multe ori m-am simtit singura dar distanta dintre camera ei si camera mea era distanta dintre doua continente. I-as spune ca am fost de multe ori furioasa pe ea si de la fel de multe ori furioasa pe mine. Nu i-as ascunde ca am invinovatit-o pentru durerea mea. I-as spune ca regret ca nu am avut curaj, ca nu am stiut cum sa o descopar si cum sa o ajut. Si nici cum sa ii cer ajutorul. I-as marturisi ca totul parea fara rost. Ca, dupa  moartea lui, totul parea fara rost. Inclusiv eu. I-as cere, daca as indrazni, iertare. Si as invita-o la VV. Pe plaja pe care am putea sa facem cunostinta una cu alta. Unde am putea umple spatiul stingher si gol dintre noi cu … conversatii. Conversatii si nimic mai mult. Restul ar veni de la sine. Nu fara rost.

Sa iti povestesc ce am descoperit eu despre cultura islamica. Pe mine ma intereseaza pentru ca e altfel. De fapt, mereu imi atrage atentia ce e altfel. Nu imi place obisnuitul. Tie? In tara islamica am invatat ca barbatii detin puterea. Nu pentru ca sunt puternici ci pentru ca sunt barbati. Ei se strang seara in salon si beau ceai de menta dulce. Ceai care le e servit. Barbatii au dreptul la rugaciune in moschee. Femeile au si ele acelasi drept, doar ca intr-o camera separata. Islamicii traiesc afara. In casa nu se intampla nimic. Lumea e in miscare doar afara. Pe strada. La piata. Intr-o cafenea. In mijlocul oamenilor. Singuratatea nu exista in tarile islamice. Se traieste in comunitati. Si niciodata in afara lor. Viata asta nu e decat o existenta temporara in prelungirea careia urmeaza viata eterna. Mecca cereasca. Principiile pe care le inveti in viata asta le folosesti in cea care urmeaza. Pentru ca viata asta e de proba, iti permiti sa gresesti. Fata de oameni. Dar niciodata fata de Dumnezeu. Dumnezeu e accesibil. El exista pentru oameni si a ajunge la el e un drept. Iadul exista si el in religia islamica. Dar mai putin decat in altele. Pedeapsa exista si ea dar Dumnezeul lor e mai iertator decat al nostru.

Ai obosit? Bine. Atunci tac. Povesteste-mi tu. Eu ascult. Pot sa te tin de mana?

 

Dorinta si testament

Nu am murit. Am murit in lumea asta. Dar probabil m-am rensacut in alta. Sau am murit in acelasi timp si in alta lume si m-am renascut in asta. Complicat. M-am nascut vara si am murit iarna. Primavara si toamna am trait. Cateodata mai mult primavara, printre iarba cruda, alta data mai mult toamna, printre frunze moarte dar frumos colorate. Nu as putea spune ce mi-a placut mai mult, primavara sau toamna. Mi-a fost indiferent. Le-am trait pe toate asa cum au venit, nimeni nu mi-a oferit o alternativa. Nu eu am decis daca e crud sau mort. De fapt, din tot ce am trait, o fractiune de secunda a fost alegerea mea si restul un fel de insiruire de evenimente la care eu luam parte. Eram personajul principal. Si eram legata de alte personaje principale sau secundare care apareau din culise. Nu eu le chemam. Dar, odata ce apareau, ma atasam de ele si imi era greu sa le trimit inapoi in culise. Unele au ramas, altele au plecat fara sa ma anunte. Nu aveam spectatori. Sala era mereu goala desi ne uitam de fiecare data in gol si parca ne doream mai multa viata. O confirmare ca existam si ca altii exista si ei si ne privesc. Era mereu liniste in sala. Noi eram actori si spectatori. Pe scena era furtuna. Si din cand in cand liniste. Atunci cand oboseam.

Faptul ca am murit ma indreptateste sa va las ceva. Nu pentru ca as avea ceva de lasat. Ci pentru ca voi nu aveti voie sa ma aruncati in pamant si sa ma uitati. Pentru ca, primavara sau toamna, ati venit din culise si ati jucat pe scena mea. Principal sau secundar, nu are importanta. V-am cunoscut, v-am vorbit, v-am iubit sa nu. Pe scurt, mi-ati apartinut. Si v-am apartinut. Unora foarte scurt (prea scurt) si altora pe veci (in fine, pana am murit in lumea asta). Eu nu v-am uitat pe niciunul. Cateodata am organizat piese de teatru mirifice impreuna. Unele au fost absurde, altele comice si cateva tragice. Dar toate au fost intense. Pentru ca era scena mea, eu mi-am asumat rolul principal. Eram actor si regizor. Doar ca scenariile nu le gandeam eu, ele erau parca gandite de altcineva. De un regizor invizibil. Eu doar le preluam si cateodata imi permiteam sa schimb cate ceva. Si pentru ca am fost mereu regizor, imi voi regiza si sfarsitul. Va voi da din nou instructii, costume, va voi asigura machiajul, va voi ajuta sa invatati rolurile. Cu totii veti juca acelasi rol. Inedit, nu? Dar fiecare il va juca in felul lui sau al ei. Nu exista constrangeri. Va dau libertatea sa va regizati propriul rol. Sa incepem!

Zi de iarna lipsita de zapada. Ger dar nu foarte aprig. Nici bland. Mediocru. Cutie de lemn pe care ati desenat cu culori stridente. Un copac verde crud, o pajiste galben tipator, un soare rosu strident. Apa albastra si pasari mov. Da, mov. O deschizatura in cutie. Nu ca sa ma vedeti. Ci ca sa va vad. Si ca sa puteti strecura prin deschizatura pasarile din hartie pe care le veti plia. Da, pasari.

Va veti strange mai intai intr-o sala cu vitralii colorate. Verzi, albastre, portocalii, galbene, mov. Si rosii. Acolo nu veti fi tristi. Eu ma voi fi renascut deja intr-o alta lume. Veti fi putin melancolici si veseli. Pe cat se poate de veseli. Nu as vrea sa vorbiti despre mine dar nu pot sa va interzic asta. Incercati sa discutati despre ce va aminteste de mine – o dupa-amiaza petrecuta pe mal de ocean sau pe creasta de munte, un ceai baut impreuna, o scrisoare pe care v-am trimis-o. Orice. Traire mai mult decat fapt. Daca va ajuta cu ceva, folositi-va de scrierile mele pentru a vorbi de mine. Pentru ca ele sunt eu.

Pasarile. Da, pasarile. M-am gandit ca as vrea sa iau ceva cu mine. Ceva creat de voi. Creat nu pentru a servi vreunui scop, ci pentru a fi creatie. Pentru a lua viata. O pasare facuta din hartie. Nimic mai simplu. Origami e o arta, un instrument de educatie si terapie. Un mod de a crea care iti da liniste in timp ce creezi. Pasarile sunt de mii de forme, marimi si culori. La fel si voi, actori pe scena mea. Si pasarile pe care le veti plia pentru mine vor fi si ele diferite. Puteti sa le colorati daca vreti. Sa le desenati pene sau sa ma lasati pe mine sa le finalizez.

Veti parasi, spre groaza unora, sala cu vitralii colorate. Afara e ger si gerul ne supara pentru ca ne face reci. Veti incerca sa schimbati decorul, sa inlocuiti aerul rece cu cel cald, sa mutati soarele din culise pe scena, sa colorati iarba moarta si sa o faceti verde. In zadar. V-am spus, e iarna. E scena mea. Ma veti purta intre voi pana veti ajunge la locul cu pricina. E insemnat cu o cruce. Adica un X. Veti sti unde sa va opriti. Daca ma cunoasteti suficient de bine, veti recunoaste locul. E pe un deal. De acolo poti sa vezi tot orasul printre crengile brazilor. Un peisaj de munte, acum geros dar vara insorit si verde. Lasati-ma acolo. Nu plangeti. Ne vom reintalni. Poate doar in alta forma sau colorit dar asta nu are importanta. Ne vom recunoaste. Actorii care au impartit o scena nu se uita. Plecati. Plecati si nu va mai intoarceti. Doar daca simtiti nevoia sa imi vorbiti. Sa ma consultati intr-o anumita problema. Sa imi cereti o explicatie. Sa va luati pasarea inapoi.

Testamentul …

Nu am mai nimic de lasat. Doar scrierile mele. Inclusiv cea de acum. Decideti voi ce veti face cu ele. Le puteti reciti, recrea, remasura. Le puteti critica. Analiza. Subliniati pasajele care va supara sau care va bucura. Marcati-ma pe mine printre randuri. Din nou, nu fapte, ci trairi.

As putea sa va mai las setea de a trai. Dar nu stiu cum. Poate sa o conserv intr-un recipient. Simbolic desigur. Setea de a trai nu inseamna a te bucura de fiecare zi asa cum spun sloganele publicitare si reclamele la tigari. Setea de a trai e curiozitatea de a trai, de a invata. Cum sa pliezi o  bucata de hartie pentru a crea o pasare. Cum miroase aerul in alta tara. Cum sa spui Nu pot fara sa iti fie rusine. Cum sa iubesti pentru a plange. Cum sa termini ce ai inceput. Cum sa te bucuri de vant. Si cum sa iti gasesti linistea.

Va mai las cartile mele. Le-am adunat pe toate intr-un dulap de lemn. Lemn de cires. Sunt multe. Diverse. Subliniate. Adnotate. Citite. In viata mi-a placut cel mai mult sa scriu si sa citesc. Si sa iubesc.

Si va mai las ceva. Ceva ce am iubit mai presus decat orice. Ceva ce m-a tinut in viata, ce m-a inaltat si m-a prabusit. Ce m-a desfatat si m-a mahnit. M-a imbogatit si m-a saracit. Ceva ce mi-a apartinut dar nu pot sa iau cu mine. Acolo am reflectat lumina si am fost fada. Am fost puternica. Am triumfat. Si apoi am ingenunchiat. M-am simtit de multe ori fericita. Si de la fel de multe ori melancolica. Un fel de tristete dulce, melodioasa.

In incheierea piesei, ma inchin voua si va sunt recunoscatoare ca ati aparut pe scena mea. Si ca ati ramas pana azi.

Iau cu mine pasarile de hartie. Si va las scena.

 

People

Senseiul m-a privit in ochi si mi-a spus cu o voce care parca nu i se nastea din gat:

Unul dintre noi trebuie sa moara. Tu sau eu?

M-a prins strans cu ambele maini de umeri.

– Ce faci acum? m-a intrebat.

– Nu stiu.

– Nu stii? Fa ceva! a strigat la mine.

Am incercat sa ii indepartez bratele impingandu-le spre laterale. Dar cand vreodata a doborat o caprioara un leu? Era ca si cum incercam sa imping un munte din loc.

– Uita-te la gatul meu! Ajungi la el?

– Da, am soptit.

– Cauta-mi punctul slab si loveste-ma! Unul dintre noi trebuie sa moara! Tu sau eu? Ma indrept spre tine, m-a amenintat senseiul. Spune-mi unde sa ma opresc.

Am intins timida mana ca sa ii arat unde sa se opreasca.

– Esti prea buna, mi-a reprosat. Spune-mi cu ochii unde sa ma opresc.

M-am uitat in ochii lui si fiecare celula din corpul meu striga Opreste-te!

– Nu m-ai convins. Nu ai echilibru. Tu sau eu?

– Mi-e frica sa nu te ranesc!

– Tu sau eu?

– Trecutul ma tine in loc. Ma face slaba. Puternica in acelasi timp dar imi atarna de gat ca o piatra care ma trage mereu spre fund. Imi aminteste ca nu am aceleasi drepturi pentru ca traumele m-au privat de copilarie.

– Tu sau trecutul?

– Lipsa copilariei… Nu mi-am mai permis sa ma joc afara. Am imbatranit intr-o zi. Mi s-a cerut sa fiu matura pe cand eu nu stiam decat sa fiu copil.

– Tu sau lipsa copilariei?

– Si oamenii care se cer ajutati… oamenii care, desi nu merita ajutor, e atat de greu sa ii pedepsesti. Stii ca ajutorul tau ii transforma in soparle reci care se vor strecura prin locuri interzise. Pielea li se va schimba, se vor camufla, le vor creste cozi din ce in ce mai puternice, gheare din ce in ce mai ascutite si limbi din ce in ce mai otravitoare. Se vor metamorfoza, ajutorul tau in va face mai puternici si mai indrazneti. Se vor transforma in mici monstri care isi vor adapa monstruozitatea din bunatatea ta. Si, cu toate acestea, cum sa nu ii ajuti? Cum sa ii lasi sa moara?

– Tu sau soparlele monstruoase?

– Dar … Dar durerea altora? Ce sa faci cu ea decat sa ti-o insusesti pentru a-i elibera pe ei?

– Tu sau durerea altora? Cine moare? Tu sau eu?

Nici unul dintre noi nu a murit. Senseiul a incheiat lectia si a plecat spre casa impreuna cu spatiul pe care si-l pastreaza intotdeauna pentru sine. Liniste in mijlocul furtunii. Spatiul meu imi apartine si il calci doar in momentul in care eu iti permit sa faci asta. Te apropii pana in punctul in care eu iti permit sa te apropii. Opreste-te aici!

M-am indreptat si eu spre casa cu furtuna din mijlocul linistei.

Azi m-am gandit la … oameni. Si la milioanele de categorii in care ei se incadreaza. M-am gandit la un cioban. Un cioban care a ales sa fie insotit de animale si nu de oameni. Cateodata se opreste ganditor dar nimeni nu il intreaba la ce se gandeste. Nu pentru ca gandurile sale nu ar avea insemnatate, ci pentru ca e singur. A ales singuratatea la fel cum ar fi putut sa aleaga o femeie care sa il insoteasca in viata. Dar si femeile nu sunt nimic altceva decat o mare de singuratate. Se gandeste la mioarele lui, la verdele-gri al muntilor, la vremea care ameninta sa se schimbe. Nu se simte trist sau fericit. Nu se gandeste atat de departe. Daca si-a indeplinit sarcina zilnica de a-si adapa si hrani mioarele se simte … implinit. Implinit inseamna a fi fericit? De unde sa stie el asta? De cateva ori s-a simtit indragostit de fete din sat. Indragostit inseamna a fi fericit? El se simtea mai degraba … vesel. Oarecum aiurit. Putin nepasator si in acelasi timp trist. Nu o tristete ca atunci cand ii mor mioarele inghitite de lupi. Atunci isi simte inima sfasiata. Cand se indragostise, simtise o tristete oarecum neinteleasa, superficiala. Nimic mai mult.

M-am gandit la o batrana care sta intr-o duminica dupa-amiaza pe o banca in fata casei sale. Soarele inca nu a apus dar se apropie toamna. E cald dar nu mai e vara. Inca o vara care a trecut. Mainile ii sunt batrane, mari si noduroase. Poarta o fusta albastra pe care a cusut-o singura la masina de cusust si o bluza lunga, tot albastra, pe care a primit-o cadou de la nepoata ei. Nepoata ei de la oras. Orasul nu a atras-o niciodata. Numai cand trebuia sa mearga la banca. Banii, la ce iti folosesc atata timp cat ai rosii frumoase in gradina si fan bun? Daca fanul e bun, animalele au ce manca si, in schimb, iti dau carne si lapte. Hrana indestulatoare. Si daca oamenii au hrana si intelegere, viata e buna. Viata fusese buna cu ea. Ii daduse un barbat si copii si o casa. Avusese grija de toti. Toata viata. De barbat, de copii, de casa. Asta era datoria ei. O fi indeplinirea datoriei fericire? De unde sa stie ea asta? Ea se simtea fericita cand mergea duminica la biserica imbracata in costumul national pe care il primise de la bunica ei. Nicio femeie din familia ei nu isi pusese intrebarea daca e fericita. Poate doar nepoata de la oras care era mereu trista si obosita. De ce sa te simtit obosit cand nu ai pe nimeni de care sa ai grija? A fi in serviciul altora o facuse pe ea … implinita.

M-am gandit la o fetita saraca nascuta intr-un sat sarac. Nu intelesese ea prea bine unde era tatal ei si de ce mama ei nu venea decat o data pe luna sa o viziteze. Mama ei era frumoasa, avea mereu buzele rosii si era parfumata. Mama ei era o regina. Asa isi inchipuia ea. Traia undeva departe, intr-un castel si inca nu putea sa o ia si pe ea in castel. Dar ea stia ca mama ei ii pregatise deja camera, o camera roz, cu un pat roz si cu printese roz desenate pe pereti. Locuia acum cu bunicul, asta doar temporar, pana cand mama avea sa vina si sa o duca in castel, in camera roz. Camera roz era fericire. Si acum era fericita, mai ales cand bunicul ii facea baie si ii pieptana parul mirosind a sapun de casa. Dar castelul, printesele, mama erau adevarata fericire. Si toate i se cuveneau.

M-am gandit la un artist. Un comic pe care il gasesti in fiecare zi in una dintre cele mai aglomerate strazi in unul dintre cele mai aglomerate orase. Oameni de toate felurile se lovesc unii de altii in acest oras. El, comicul, joaca o piesa de teatru. De fapt, in fiecare zi alta. Daca ar juca una singura nimeni nu s-ar plange pentru ca nimeni nu l-a remarcat cu adevarat. E la fel de invizibil ca oamenii care se lovesc unii de altii. Dar asta nu e decat temporar. Trebuie sa mai joace cateva piese diferite si va strange suficienti bani sa plece din strada aglomerata. Din tara aglomerata. Sa calatoreasca. Acum se intoarce seara intr-o cameruta inchiriata deasupra unui restaurant japonez. Camera si restaurantul sunt mizere. Dar asta nu il deranjeaza. Totul e temporar. Si, odata plecat, va fi fericit. Acum e multumit, obisnuit cu strada aglomerata si cu banii putini pe care oamenii i-i arunca. Lumea intreaga e fericire. Si el va pleca in curand in cautarea ei.

M-am gandit la o mireasa. Azi s-a casatorit. A asteptat ani de zile ziua asta ploioasa. Rochia scumpa s-a murdarit. Nu conteaza ca e muradara. A fost scumpa. Diamantul de pe deget e fericire. Nu se casatoreste din dragoste dar dragostea nu e fericire. Pozitia sociala si avantajele pe care ea le aduce cu sine sunt izvoare de fericire. Trupeasca.

M-am gandit la un copil african nascut intr-un sat african. Negru. Plin de praf si uscat. De cand se stie, isi petrece ziua pe strada. Printre pietre si praf de pietre. Printre oameni si praf de oameni. Si nimic nu il deranjeaza mai tare decat lipsa apei. A apei curate. Nu stie exact cand s-a nascut dar nu a vazut niciodata ploaia. Se intreaba mereu cati ani are si de cati ani nu a mai plouat. Nimeni nu ii poate raspunde la intrebare. A auzit batranii vorbind seara in jurul focului despre ploaie. Cum ea cade din cer. Ce ciudat, apa care sa cada din cer. Apa nu creste decat in butoaie ruginite. Si cand ea cade din cer, animalele, pietrele, pasarile, recoltele, oamenii sunt fericiti. Apa e fericire. El inca nu o cunoaste. Asta poate pentru ca nu s-a nascut de mult.

M-am gandit asadar la ceva la care toata planeta asta verde-albastruie se gandeste in fiecare zi. Fericire. Si la milioanele de forme pe care ea le cunoaste. Si la faptul ca ea, asa credem noi, ni se cuvine.

Ciobanul – Adaparea si hranirea mioarelor. Poate fetele din sat.

Batrana – Grija pe care o poarta barbatului, copiilor, casei.

Fetita saraca – Prezenta mamei si camera roz.

Comicul – Lumea pe care o va cauta.

Mireasa – Pozitia sociala si fericirea trupeasca.

Copilul african – Apa care cade din cer.

Eu – O lupta castigata impotriva mea.

Daca senseiul m-ar pune sa aleg intre fericirea mea si fericirea lor nu as sti ce sa aleg. Fericirea mea ar atarna in balanta la fel de greu ca fericirea lor. Cum sa aleg intre mine si mioare, grija fata de altii, mama roz, lumea comica, pozitia sociala, apa din cer?

Tu sau eu? Unul dintre noi trebuie sa moara.

Ce lume cruda!