People

Senseiul m-a privit in ochi si mi-a spus cu o voce care parca nu i se nastea din gat:

Unul dintre noi trebuie sa moara. Tu sau eu?

M-a prins strans cu ambele maini de umeri.

– Ce faci acum? m-a intrebat.

– Nu stiu.

– Nu stii? Fa ceva! a strigat la mine.

Am incercat sa ii indepartez bratele impingandu-le spre laterale. Dar cand vreodata a doborat o caprioara un leu? Era ca si cum incercam sa imping un munte din loc.

– Uita-te la gatul meu! Ajungi la el?

– Da, am soptit.

– Cauta-mi punctul slab si loveste-ma! Unul dintre noi trebuie sa moara! Tu sau eu? Ma indrept spre tine, m-a amenintat senseiul. Spune-mi unde sa ma opresc.

Am intins timida mana ca sa ii arat unde sa se opreasca.

– Esti prea buna, mi-a reprosat. Spune-mi cu ochii unde sa ma opresc.

M-am uitat in ochii lui si fiecare celula din corpul meu striga Opreste-te!

– Nu m-ai convins. Nu ai echilibru. Tu sau eu?

– Mi-e frica sa nu te ranesc!

– Tu sau eu?

– Trecutul ma tine in loc. Ma face slaba. Puternica in acelasi timp dar imi atarna de gat ca o piatra care ma trage mereu spre fund. Imi aminteste ca nu am aceleasi drepturi pentru ca traumele m-au privat de copilarie.

– Tu sau trecutul?

– Lipsa copilariei… Nu mi-am mai permis sa ma joc afara. Am imbatranit intr-o zi. Mi s-a cerut sa fiu matura pe cand eu nu stiam decat sa fiu copil.

– Tu sau lipsa copilariei?

– Si oamenii care se cer ajutati… oamenii care, desi nu merita ajutor, e atat de greu sa ii pedepsesti. Stii ca ajutorul tau ii transforma in soparle reci care se vor strecura prin locuri interzise. Pielea li se va schimba, se vor camufla, le vor creste cozi din ce in ce mai puternice, gheare din ce in ce mai ascutite si limbi din ce in ce mai otravitoare. Se vor metamorfoza, ajutorul tau in va face mai puternici si mai indrazneti. Se vor transforma in mici monstri care isi vor adapa monstruozitatea din bunatatea ta. Si, cu toate acestea, cum sa nu ii ajuti? Cum sa ii lasi sa moara?

– Tu sau soparlele monstruoase?

– Dar … Dar durerea altora? Ce sa faci cu ea decat sa ti-o insusesti pentru a-i elibera pe ei?

– Tu sau durerea altora? Cine moare? Tu sau eu?

Nici unul dintre noi nu a murit. Senseiul a incheiat lectia si a plecat spre casa impreuna cu spatiul pe care si-l pastreaza intotdeauna pentru sine. Liniste in mijlocul furtunii. Spatiul meu imi apartine si il calci doar in momentul in care eu iti permit sa faci asta. Te apropii pana in punctul in care eu iti permit sa te apropii. Opreste-te aici!

M-am indreptat si eu spre casa cu furtuna din mijlocul linistei.

Azi m-am gandit la … oameni. Si la milioanele de categorii in care ei se incadreaza. M-am gandit la un cioban. Un cioban care a ales sa fie insotit de animale si nu de oameni. Cateodata se opreste ganditor dar nimeni nu il intreaba la ce se gandeste. Nu pentru ca gandurile sale nu ar avea insemnatate, ci pentru ca e singur. A ales singuratatea la fel cum ar fi putut sa aleaga o femeie care sa il insoteasca in viata. Dar si femeile nu sunt nimic altceva decat o mare de singuratate. Se gandeste la mioarele lui, la verdele-gri al muntilor, la vremea care ameninta sa se schimbe. Nu se simte trist sau fericit. Nu se gandeste atat de departe. Daca si-a indeplinit sarcina zilnica de a-si adapa si hrani mioarele se simte … implinit. Implinit inseamna a fi fericit? De unde sa stie el asta? De cateva ori s-a simtit indragostit de fete din sat. Indragostit inseamna a fi fericit? El se simtea mai degraba … vesel. Oarecum aiurit. Putin nepasator si in acelasi timp trist. Nu o tristete ca atunci cand ii mor mioarele inghitite de lupi. Atunci isi simte inima sfasiata. Cand se indragostise, simtise o tristete oarecum neinteleasa, superficiala. Nimic mai mult.

M-am gandit la o batrana care sta intr-o duminica dupa-amiaza pe o banca in fata casei sale. Soarele inca nu a apus dar se apropie toamna. E cald dar nu mai e vara. Inca o vara care a trecut. Mainile ii sunt batrane, mari si noduroase. Poarta o fusta albastra pe care a cusut-o singura la masina de cusust si o bluza lunga, tot albastra, pe care a primit-o cadou de la nepoata ei. Nepoata ei de la oras. Orasul nu a atras-o niciodata. Numai cand trebuia sa mearga la banca. Banii, la ce iti folosesc atata timp cat ai rosii frumoase in gradina si fan bun? Daca fanul e bun, animalele au ce manca si, in schimb, iti dau carne si lapte. Hrana indestulatoare. Si daca oamenii au hrana si intelegere, viata e buna. Viata fusese buna cu ea. Ii daduse un barbat si copii si o casa. Avusese grija de toti. Toata viata. De barbat, de copii, de casa. Asta era datoria ei. O fi indeplinirea datoriei fericire? De unde sa stie ea asta? Ea se simtea fericita cand mergea duminica la biserica imbracata in costumul national pe care il primise de la bunica ei. Nicio femeie din familia ei nu isi pusese intrebarea daca e fericita. Poate doar nepoata de la oras care era mereu trista si obosita. De ce sa te simtit obosit cand nu ai pe nimeni de care sa ai grija? A fi in serviciul altora o facuse pe ea … implinita.

M-am gandit la o fetita saraca nascuta intr-un sat sarac. Nu intelesese ea prea bine unde era tatal ei si de ce mama ei nu venea decat o data pe luna sa o viziteze. Mama ei era frumoasa, avea mereu buzele rosii si era parfumata. Mama ei era o regina. Asa isi inchipuia ea. Traia undeva departe, intr-un castel si inca nu putea sa o ia si pe ea in castel. Dar ea stia ca mama ei ii pregatise deja camera, o camera roz, cu un pat roz si cu printese roz desenate pe pereti. Locuia acum cu bunicul, asta doar temporar, pana cand mama avea sa vina si sa o duca in castel, in camera roz. Camera roz era fericire. Si acum era fericita, mai ales cand bunicul ii facea baie si ii pieptana parul mirosind a sapun de casa. Dar castelul, printesele, mama erau adevarata fericire. Si toate i se cuveneau.

M-am gandit la un artist. Un comic pe care il gasesti in fiecare zi in una dintre cele mai aglomerate strazi in unul dintre cele mai aglomerate orase. Oameni de toate felurile se lovesc unii de altii in acest oras. El, comicul, joaca o piesa de teatru. De fapt, in fiecare zi alta. Daca ar juca una singura nimeni nu s-ar plange pentru ca nimeni nu l-a remarcat cu adevarat. E la fel de invizibil ca oamenii care se lovesc unii de altii. Dar asta nu e decat temporar. Trebuie sa mai joace cateva piese diferite si va strange suficienti bani sa plece din strada aglomerata. Din tara aglomerata. Sa calatoreasca. Acum se intoarce seara intr-o cameruta inchiriata deasupra unui restaurant japonez. Camera si restaurantul sunt mizere. Dar asta nu il deranjeaza. Totul e temporar. Si, odata plecat, va fi fericit. Acum e multumit, obisnuit cu strada aglomerata si cu banii putini pe care oamenii i-i arunca. Lumea intreaga e fericire. Si el va pleca in curand in cautarea ei.

M-am gandit la o mireasa. Azi s-a casatorit. A asteptat ani de zile ziua asta ploioasa. Rochia scumpa s-a murdarit. Nu conteaza ca e muradara. A fost scumpa. Diamantul de pe deget e fericire. Nu se casatoreste din dragoste dar dragostea nu e fericire. Pozitia sociala si avantajele pe care ea le aduce cu sine sunt izvoare de fericire. Trupeasca.

M-am gandit la un copil african nascut intr-un sat african. Negru. Plin de praf si uscat. De cand se stie, isi petrece ziua pe strada. Printre pietre si praf de pietre. Printre oameni si praf de oameni. Si nimic nu il deranjeaza mai tare decat lipsa apei. A apei curate. Nu stie exact cand s-a nascut dar nu a vazut niciodata ploaia. Se intreaba mereu cati ani are si de cati ani nu a mai plouat. Nimeni nu ii poate raspunde la intrebare. A auzit batranii vorbind seara in jurul focului despre ploaie. Cum ea cade din cer. Ce ciudat, apa care sa cada din cer. Apa nu creste decat in butoaie ruginite. Si cand ea cade din cer, animalele, pietrele, pasarile, recoltele, oamenii sunt fericiti. Apa e fericire. El inca nu o cunoaste. Asta poate pentru ca nu s-a nascut de mult.

M-am gandit asadar la ceva la care toata planeta asta verde-albastruie se gandeste in fiecare zi. Fericire. Si la milioanele de forme pe care ea le cunoaste. Si la faptul ca ea, asa credem noi, ni se cuvine.

Ciobanul – Adaparea si hranirea mioarelor. Poate fetele din sat.

Batrana – Grija pe care o poarta barbatului, copiilor, casei.

Fetita saraca – Prezenta mamei si camera roz.

Comicul – Lumea pe care o va cauta.

Mireasa – Pozitia sociala si fericirea trupeasca.

Copilul african – Apa care cade din cer.

Eu – O lupta castigata impotriva mea.

Daca senseiul m-ar pune sa aleg intre fericirea mea si fericirea lor nu as sti ce sa aleg. Fericirea mea ar atarna in balanta la fel de greu ca fericirea lor. Cum sa aleg intre mine si mioare, grija fata de altii, mama roz, lumea comica, pozitia sociala, apa din cer?

Tu sau eu? Unul dintre noi trebuie sa moara.

Ce lume cruda!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: