Arhivele lunare: Noiembrie 2012

Jumatate de sfant

Dar să las în grija altora împărăţia cerurilor şi să mă ocup de pustiul meu. Mai ales că, sincer vorbind, eu mă număr printre cei care, oricît i-ar lovi cineva peste degete, nu pot spune „sunt fericit”, ci „mă doare”. Hotărît lucru, n-am nici jumătate de sfînt în mine. (O. Paler, Viata pe un peron)

Cuvintele sunt ireversibile. La fel si timpul.

Orasul african se intindea intre munti. Nu munti ca cei pe care ii cunosteam eu, impaduriti, ci munti golasi, pietrosi. Orasul parea oarecum familiar, desi nu il mai vizitasem niciodata. Avea ceva din orasele din tara mama. O strada lunga cu magazine de o parte si de alta, undeva intre magazine un spital, un parc la un colt de strada, o statie de benzina. Oarecum dezordonat si lipsit de gust. Aglomerat. Oamenii in tara-africana-regat se grabesc mereu. Si traiesc afara, pe strada. Se ingramadesc pe strazi inguste si nu respecta spatiul pe care ar trebui sa il acorzi altora. Notiunea de spatiu are acolo o cu totul alta insemnatate. Una vaga. Plecasem bolnava de acasa. Dar plecasem ca sa imi demonstez ca indraznesc sa plec. Ca nu mi-e frica sa strabat drumul singura. M-am trezit bolnava intr-un avion. Culoarea deschisa a pielii ma trada. La fel si cea a parului. Nu le apartineam lor, celor care se intorceau acasa.

Eu nu apartin nimanui.

Odata ajunsa in tara-regat, aerul cald de februarie m-a induiosat. La fel si portocalii care cresteau pe strada. In unele tari portocalii cresc pe strada. Si asta nu surprinde pe nimeni. Si eu m-am obisnuit repede cu ei. Muntii din jurul orasului imi aduceau aminte de cei de acasa. E greu sa porti mereu un munte in suflet. A urmat o seara de asteptare. O baie fierbinte in timpul careia m-am simtit singura. Extrem de singura. O noapte. O noapte care s-a incheiat cu cantecul tragic care rasuna din difuzoarele moscheei. Prima rugaciune a zilei. Oamenii din tara-regat parca se roaga plangand. Jelind. M-am gandit la biserica din parc la care mergeam cand inca locuiam in orasul-acasa. Pe atunci inca mai credeam ca nimic nu e mai curat in lume decat sa te rogi intr-o biserica goala.

Credinta mea e imperfecta.

Cantecul jelit al moscheei aveam sa il visez intr-o noapte. In vis parea mai putin trist. Era familiar si placut. Indepartat.

Dimineata care a urmat mi-a adus-o pe A. Ne daduseram intalnire in tara-regat. Prezenta ei a venit ca o binecuvantare. Eu stiu sa ma bucur de oameni. Poate doar natura egaleaza oamenii cateodata. Nimic mai bland decat un om care ti-e drag. A. are si ea un munte in suflet. Pentru ca e de acasa. Ne-am cunoscut in orasul-zapada. Si odata am stat de vorba pe o banca intr-o gara. O gara in care nu opresc toate trenurile. Era iarna. In tara mama portocalii nu cresc pe strada. Pe banca din gara am vorbit despre carti. Si despre oameni care asteptau, intr-o carte, pe o banca intr-o gara. Nu, nu e neclar. E un fel de scenariu pe care prefer sa nu il explic pentru ca si-ar pierde din farmec. Nu imi aduc aminte decat fragmente, file de carte pe jumatate intunecate, umbrite de noapte. Dar imi aduc aminte caldura ei. Si umorul. Si prietenia care se nastea in gara. Si oameni care radeau zgomotos si deranjant. Si minciuna in care traiam.

Eu invat sa nu mai mint.

In tara-regat ne-am regasit. Ne regasiseram de-a lungul anilor de fiecare data in alt loc. De parca sufletele noastre cautau mereu un alt decor. Nestatornicie. Saptamana petrecuta impreuna a fost una de vindecare. Fizica si spirituala. Exista oameni pe care ii intalnesti intr-o gara si care, desi urmeaza sa ia un tren, raman. A. face parte din oamenii pe care, oricat de departe ar fi, ii (re)gasesti. Ii gasesti pentru ca sunt accesibili, pentru ca ei te lasa sa ii cauti. A. are puteri magice. Pentru ca stie sa asculte si sa iti fure gandurile. Alaturi de ea, doar prezentul conteaza. Gandurile care te inlantuie si te fac prizonier trecutului sumbru sau viitorului incert dispar. Prezentul, prezenta ei, prezenta ta, cartile, analizele presarate cu umor… atat. In viata nici nu ai nevoie de mai mult.

Prezentul si prezenta sunt suficiente.

In orasul din tara regat am descoperit, ascunsa intre strazi intortocheate, o minunata piata de fructe. Fructele erau cladite cu grija si formau zeci, poate chiar sute de palate portocalii, galbene, rosii, verzi, toate aromate si frumos mirositoare. Nu mai vazusem niciodata o piata (exclusiv) de fructe. Ma simteam ca intr-o poveste in care casele sunt din turta dulce. Piata parea o insula fantastica, iar oamenii se transformasera toti in vanzatori sau cumparatori de fructe. Ne-am ratacit un timp printre portocale, mango, avocado, papaya, capsuni. A. si cu mine am decis sa ne infruptam din capsunile atat de mari incat si ele pareau fantastice. Le-am cumparat impreuna si le-am mancat impreuna. Si, printre capsuni fantastice, am vorbit din nou despre calatorii, oameni si carti. M-am simtit fericita. Daca la sfarsitul vietii cineva ne-ar acorda cateva minute pentru a ne cerne viata si a pastra momentele care au contat, eu as alege piata, capsunile si prietena draga. Si linistea sulfeteasca pe care, daca nu o gasesti in tine, o gasesti intr-o piata de fructe, undeva in lume, printre niste strazi intortocheate.

Fructele sunt inventiile fantastice ale naturii.

La sfarsit de calatorie, A. si cu mine ne-am despartit fara drama. Ne vom revedea. La timpul potrivit. Trebuie doar sa gasim o locatie, aceeasi sau alta. Si sa ne prezentam la intalnire. A. se intoarce. Mereu.

Timpul e darul pe care il consideram de la sine inteles.

Nu ne suntem suficienti noua insine. Singuri, suntem … jumatate. Nedesavarsiti. Singuratatea ne sperie la fel de mult ca pierderea controlului asupra propriei vieti. Ne lasam inconjurati de oameni pe care ii legam de noi prin povesti cu si fara continut. Ne indragostim iremediabil de oameni-calatori. Care se indeparteaza pe zi ce trece pentru a nu se mai intoarce niciodata.

Cati s-au intors din cei plecati?

Oamenii-calatori lasa urme adanci de dezamagire nevindecabila.

Eu am hotarat sa nu mai astept ca cei plecati sa se intoarca. Asa mi-am impus. Nu mai astept activ. Astept … pe ascuns. Jumatate speranta, jumatate abandon.

Anunțuri

Orasul-zapada

 

Prima zapada cade peste orasul de munte intr-un mod magic. Gerul aspru o prevesteste cu multe zile inainte si toti locuitorii orasului o asteapta. In tacere. Nimeni nu stie cand urmeaza sa vina, dar cu totii se pregatesc sa o intampine. Asteptarea e de cele mai multe ori tensionata, apasatoare dar  magica. Zapada in orasul de munte are o insemnatate aparte. Ea apartinea orasului la fel cum soarele apartine unei plaje gri presarata din loc in loc cu scoici sfarmate. Zapada e identitatea pe care orasul si-o aroga iarna. Orasul verde, orasul-zmeura, orasul-brad, orasul-zapada. Orasul-zapada e denumirea pe care o caut de atata timp. O denumire care tocmai mi s-a revelat. E ca si cum ea ar fi existat mereu, mi-e cunoscuta dar pana acum nu am putut sa o rostesc. Ciudat… M-am gandit ca locul meu e la masa de scris. Pentru ca atunci cand scriu eu ma revelez mie insami. Ma dezvalui mie insami si incep sa ma cunosc, sa ma accept.

Suntem straini de noi insine.

Ma trezeam dimineata odihnita. Pe atunci dormeam sa ma odihnesc. Cartea pe care o citisem seara tarziu o gaseam asezata meticulos langa pat. Mama ma certa in fiecare seara pentru ca adormeam tarziu. Poate ca daca nu m-ar fi certat, as fi ascultat-o. Eu sunt nimeni fara tine, mi-a spus ea azi la telefon. Acum cateva luni de zile nici macar nu indrazneam sa ne spunem ca ne e dor. La urma urmei, anul asta nu a trecut in zadar. Eu sunt suflet din sufletul tau, am vrut sa ii spun. Nu am indraznit, dar anul inca nu s-a terminat.

Lacrimile sunt sufletul nostru in forma lichida.

Eu nu am fost niciodata genul nepasator. Mi-am dorit mereu sa fiu o fata-femeie ca cele pe care le vezi in metrou. Poarta un palton gri-maroniu, papuci rosii cu toc inalt, bretonul drept-indraznet le cade pe ochii misteriosi. Au buzele rosu-aprins si unghiile lacuite. Rosii. Nu poarta niciodata pantaloni, poarte fuste scurte, atragatoare. Au ciorapi de matase, de culoare inchisa. Se uita nepastor la calatorii-muritori care inca nu au descifrat sensul vietii si zambesc arogant. Mesteca guma de mestecat si citesc o carte intr-o limba straina. Ele au mereu ceva de facut. Nu se plictisesc niciodata, dau un rost existentei. Se intorc intr-o camera la mansarda, la fel de nepasatoare. Isi arunca cheile pe masuta de langa usa de la intrare. Isi arunca papucii rosii cu toc inalt undeva intre hol si baie. Isi dau drumul la apa calda in cada. Camera-dormitor e dezordonata. Hainele sunt aruncate la intamplare pe fotoliu si pat. Usa dulapului e intredeschisa. Cartea pe care au citit-o aseara e cazuta pe podeaua de lemn. Intredeschisa. Nu la pagina la care au ramas. La … intamplare.

Existenta e un joc de hazard luat in serios. Imprevizibil mascat in previzibil. Hazard pervertit in certitudine.

Buzele rosii nu mi s-au potrivit. Mi se pareau ridicole. Asa am decis eu. Si cartea nu am putut niciodata sa o arunc la intamplare pe podea. O inchideam grijulie, folosind semnul de carte pe care il primisem de la bunica. Un semn de carte cusut de mana cu cruciulite rosii si negre. L-am pierdut. Sau l-am lasat in orasul-zapada fara sa imi pese de el. A doua zi ma trezeam odihnita. Inainte sa deschid ochii imi imaginam orasul ingropat sub zapada. Zapada ar fi dat un chip nou orasului. Ar fi mascat frica de a trai. Ar fi camuflat nelinistea ca ne irosim viata. Ar fi ucis credinta ascunsa ca ne vom stinge cu totii in orasul-zapada fara sa fi insemnat ceva pentru restul lumii. Eu, fata-copil, percepeam frica, nelinistea, lipsa de insemnatate. Dar pe atunci inca nu mi le insusisem.

Eu scriu pentru a insemna ceva pentru voi si pentru mine.

Prima zapada purifica orasul. Ii schimba strazile prafuite in alei inzapezite din povesti scrise de un autor danez. Doar cei nascuti in orase-zapada inteleg cu adevarat de ce ninge in lume. Craiasa zapezii e una din povestile in care am crezut.

Craiasa zapezii

(poveste adaptata)

Kay si Gerda sunt doi copii puri care se joaca si se iubesc copilareste. Dar un trol malefic nascoceste o oglinda a raului prin care lumea se vede rea, schimonosita. Adevarata ei fata, sustine trolul malefic. Oglinda se sparge in mii de cioburi care le intra oamenilor in inima si in ochi si le reveleaza o lume malefica. Cioburile ajung si in ochii si inima lui Kay si ii pervertesc puritatea. Dintr-un joc obraznic in care se avanta, el e rapit de Craiasa zapezii care ii ingheata inima. Gerda se hotaraste sa il caute, refuza sa il creada mort. Femeile se avanta mereu in operatiuni de salvare a barbatilor. Cel putin cele ca mine. Carora inca nu le-au intrat cioburi in suflet si ochi. Gerda isi daruieste papucii rosii raului pentru a afla unde e Kay. M-am gandit la femeia-vis din metrou cu papuci rosii cu toc inalt. Poate ca si ea e prinsa intr-o operatiune de salvare. Nepasarea nu e decat o masca. Dupa multe peripetii, Gerda ajunge in Laponia, unde Craiasa zapezii il tine prizonier pe Kay. Pentru ca si-a daruit papucii raului, umbla desculta prin zapada. Frigul necrutator l-am simtit si eu de multe ori in suflet, in timp ce cautarea mea salvatoare parea fara de sfarsit. Gerda il gaseste pe Kay cu sufletul inghetat, incercand sa rezolve un puzzle din gheata. VESNICIE e cuvantul pe care Kay incearca sa il formeze. De ce vesnicie? Lacrimile Gerdei topesc ciobul din inima lui Kay, iar lacrimile de fericire ale lui Kay ii topesc ciobul din ochi. Ragasiti, fericiti, Gerda si Kay se intorc in orasul-zapada natal si atunci realizeaza ca nu mai sunt copii. Bunica le citeste din Biblie – Daca nu sunteti copii nu veti intra in imparatia cerurilor. Si ei raman copii in suflet.

Sfarsit. Fericit.

Prima zapada ne bucura sufletele si ne topeste ciobul din inima si din ochi. Gerda si Kay s-au intors acasa. In orasul-zapada nu s-a schimbat nimic. Acolo nimic nu se schimba niciodata. Bunica inca citeste din Biblie. Sta pe un scaun langa soba. In casa miroase a lemn ars si a parfum de brad. Bunica e batrana. Mult mai batrana decat atunci cand Gerda plecase ca sa salveze. Bunico, nu ai vazut semnul de carte? Cel pe care mi l-ai daruit cand eram … mica? Da, cel cu cruciulite rosii si negre. Nu l-ai vazut? Pacat! Cred ca l-am pierdut. Daca il gasesti, sa mi-l trimiti. Unde? Unde locuiesc acum. In tara salvata de la inec. M-am schimbat? Deloc! Ce s-a intamplat cu Kay? L-am salvat. Temporar. Apoi l-am alungat. A plecat si el in alta tara. Nu stiu exact in care. Nu l-am mai intrebat. Cum adica nu a avut rost sa il salvez pentru ca mai apoi sa il alung? Sigur ca avut. L-am facut mai bun. Si el m-a facut mai puternica. Ti-am povestit ca am strabatut frigul din Laponia desculta? Daca nu plecam sa il salvez, nu as fi stiut niciodata ca sunt capabila de asa ceva. Nu te intrista. Poate ca va veni intr-o zi sa te viziteze. Sa nu uiti de semnul de carte!

Ne lovim de oameni doar ca sa simtim ceva. Ca sa ne confirmam ca putem sa simtim ceva. Temporar. Nimic nu dureaza.

We crash into people just to feel something.  

We crash into people just to be able to feel something.  

We crash into people just to f*****g feel something.  

Femke si … Quinten

Eu nu am citit multe povesti de dragoste valoroase. Se pare ca omenirea, dupa ce a citit Romeo si Julieta, s-a resemnat. L-a pus pe Shakespeare pe un piedestal, pe Julieta si pe Romeo i-a divinizat, a detestat ura dintre Capulet si Montague, a jelit moartea tragica a indragostitilor si s-a impacat cu ideea ca orice alta poveste de dragoste nu ar putea fi la inaltimea acesteia. Omenirea se multumeste cateodata cu putin. Cere mult dar se multumeste cu putin. Asteapta. Pasiv. Povestile de dragoste nu cad din cer. Si ele nu trebuie sa fie tragice, funeste, fatale ca sa fie remarcate. Ele trebuie scrise. Scrise atunci cand se intampla, scrise de cei care le traiesc. De voi. Si de mine.

Pentru ca e un sentiment comun, dragostea e greu de transpus in cuvinte ne-mai-spuse sau ne-mai-scrise. Ce am simtit eu, ai simtit si tu. Doar in alte circumstante. In alta tara. Sau in alt pat. In esenta, nu e complicat. Singurul impediment e ca inima nu te mai asculta si ti se muta in gat. Si te zapaceste. Si te moleseste. Cred ca a scrie neutru despre dragoste e o calitate pe care putini scriitori o au. Poate doar cei care au atins apogeul carierei literare. Cei care stiu sa iasa din sine insusi si sa se intrupeze in personaje literare pe care le creeaza nu din ei insisi ci prin ei insisi. Eu inca nu am capacitatea de a inventa un Romeo si o Julieta carora le-as putea da o poveste pe care eu nu am trait-o. Inca nu stiu sa ma eliberez de mine si sa ma inrobesc unui personaj literar care nu e … eu. Si nu fac decat sa mint ca nu scriu despre mine. Dar mint frumos. Oarecum sincer. Ma joc cu cuvinte si cu mine si cu cititori imaginari pe care incerc sa ii seduc in povestea mea de(spre) dragoste careia inca nu i-am dat un inceput, un continut si un final.

Creatorul indrazneste. Se auto-depaseste.

Lotte iubeste obraznic. Periculos. Iubeste barbati care nu se lasa iubiti usor. Prima data se indragostise la patinoar. In sfarsit avea ceva in comun cu prietena ei. Nu stia ce o incita mai tare – baiatul cu ochi verzi si gene lungi sau faptul ca trebuia sa il imparta cu prietena ei? Nu iubea superficial, doar … repede. Intens si interzis. Cerea ce nu i se cuvenea dar i se permitea pentru o noapte. Pentru ca fiecare dintre noi ne permitem o noapte care difera de celelalte. O noapte in care asternuturile iti sunt necunoscute. In care felul in care lumina cade pe perete e diferit. O noapte in care sunetele din spatele peretilor nu iti sunt familiare. O noapte urmata de o dimineata in care sentimentul de sfarsit te intristeaza in timp ce faci dus.

Manouk iubeste profund. Prima ei iubire a fost Zorro. Il vazuse intr-un desen animat pe vremea cand se uita la desene animate. Nu era convinsa ca era in totalitate sincera atunci cand afirma ca il iubea pe Zorro cand era … el, fara masca. La urma urmei, orice femeie ar iubi un barbat normal care, in ascuns, ar fi Zorro. Un barbat sters, incet, prudent nu te-ar deranja cu nimic daca seara ar disparea timp de cateva ore pentru a se lupta cu raul. Ce nostim! Dar Zorro nu apartine nimanui. Ca sa si-l insuseasca, se hotari sa il deseneze. Primul desen pe care si-l amintea era pe o coala rupta dintr-un caiet de notite. Iubitorii de arta care veneau la vernisajele ei o intrebau ce desenase prima data. O floare, raspundea ea zambind. Din gradina Domnului. Iubirea pentru Zorro incetase odata cu desenele animate. Multe lucruri inceteaza in momentul in care decizi sa nu te mai uiti la desene animate pentru ca esti prea mare pentru ele. Pe toti barbatii din viata ei ii desenase. La fel ca pe Zorro. Ii iubea profund, ii dorea profund, le dadea puteri supranaturale. Daca o lasau seara sa ii astepte, ea credea ca ei se luptau cu raul pe undeva. Doar e atata rau in lume! Ii diviniza, le analiza sprancenele care se impreunau sau nu, parul de pe maini, masculinitatea. Asta o atragea cel mai mult. Puterea, virilitatea pe care o emanau. Misterul. Faptul ca dispareau.

Femke iubeste terapeutic. Tamaduitor. Barbatii pe care ea ii alege sunt raniti. Incruntati si dezamagiti. Nu o iubesc pe ea, iubesc mereu o alta femeie care ei i-ar fi fost inferioara. Doar ca ei nu vad asta. Unii barbati iubesc doar o singura femeie si tot ce urmeaza ei nu e decat pedeapsa. Pedeapsa aplicata lor insisi. Se pedepsesc pentru ca au pierdut-o. Ii deranjeaza pierderea si nu stiu sa o inlocuiasca cu un castig. Si atunci ei cauta femei care tamaduiesc. Femke isi asumase singura rolul. Barbatii care au suferit pierderi au ochii blanzi. Mici si blanzi. Si suferinta lor are ceva dumnezeiesc. Se tin cu dintii de ea si suspina de fiecare data dupa ce au facut dragoste. De parca s-ar simti vinovati ca si-au oferit o clipa de uitare. Sunt visatori si vorbesc putin. Intre sprancene le-au crescut riduri de atata incruntare. Daca rad, o fac scurt si vinovat. Sunt blanzi. Cuminti. Nu mai stiu sa iubeasca asa cum au facut-o inainte de a pierde. Iubesc oarecum loial pentru ca nu mai spera sa poata iubi nebun. Iubesc din ratiune si umilinta. Femke le analizeaza latura sensibila si ii lasa sa isi odihneasca capul obosit pe abdomenul ei. Desi stie ca nu se gandesc la ea.

Lotte, Manouk, Femke ar putea candida pentru rolul Julietei. Cat despre Romeo… oare cum iubesc barbatii? Furios? Posesiv? Pasional? Crud? Bland? Repede? Pe furis? Vocea mea e atat de feminina incat incarnarea intr-un corp masculin pare o profanare. A masculinitatii pe care Manouk o adora.

Creatorul indrazneste. Se auto-depaseste.

Michel iubeste ocrotitor. Aproape matern. Pentru ca din toate felurile de dragoste pe care le-a cunoscut, dragostea materna e singura care rezista. Felul in care mama isi iubeste copilul e sacru. Etern. Si el vrea sa iubeasca etern. Sa vegheze, sa protejeze, sa tina in brate pana cand bratele devin din otel, dure dar maleabile. El vrea ca cele pe care le iubeste sa ramana. Pentru a avea grija de ele.

Quinten iubeste copilaros. Naiv. Iubeste femei transparente care nu au adancime. Femeile profunde sunt complicate. Pun intrebari vagi pe care el nu vrea sa le inteleaga. La ce bun sa complici viata? La ce bun sa complici femeia? Ea e gingasa si senzuala si daca te mangaie iti provoaca placere. Liniste. Si daca te aventurezi sa ii descoperi profunzimea, femeia devine trista. Orice femeie e, in adancul sufletului, trista. La fel de trista ca o sclava care se naste sa foloseasca altora si nu sie insasi.

Nick iubeste constant. Statornic. De lunga durata. In fiecare zi la fel. Stabilitatea ii face bine. Femeia pe care o iubeste ii face bine. E echilibrata si bine organizata. Cateodata il surprinde. De cele mai multe ori nu.

Michel, Quinten si Nick aspira la rolul lui Romeo. Vi se pare ca le lipseste pasiunea? Nebunia de a inghiti otrava de dragul Julietei? Si femeilor, Lotte, Manouk, Femke, le lipseste puterea de sacrificu? Au nume ciudate? Nu e Julieta prea … comun? Iubirea s-a schimbat, dragi cititori care credeti in povesti clasice. Iubirea nu mai e perfecta ca pe vremea lui Shakespeare. Nici tragica nu mai e. E noua. Complexa. Mai putin sincera. Diversificata. Scena de la balcon ar putea avea loc intr-un metrou.

Julieta, Actul II, scena 2

Ca marea nesfârşită-i bunătatea-mi

Şi dragostea-mi ca marea-i de adâncă.

Din ce tot dărui, tot mai mult am încă,

Şi-amândouă-s fără de hotare…

Cum ar suna asta in metrou? Intre doua statii?

Capitanul

 

In clasa a noua viata e ingrozitoare. Baiatul din prima banca pare dragut. Si inaccesibil. Nimeni nu te intelege. La liceu nu te duci ca sa inveti carte, in ciuda a ceea ce spun parintii tai care vor sa faca ceva din tine. Parintii astia isi iau rolul mult prea in serios. La liceu mergi pentru ca nu ai unde altundeva sa te duci. In orasul asta de munte ai putine posibilitati. Cel putin la prima vedere. Curtea liceului e deprimanta. La fel si gardul. La fel si casuta suspendata a profesorului de sport. In spatele liceului creste o padure. Mai bine construiau liceul in padure. Multa lume in prima zi de scoala. Copii. Suntem copii? Asa ne vedeti voi, noi ne simtitm foarte maturi. Suntem la liceu! Profesorii sunt imbracati in costume gri sau maro. Profesoarele in fuste prea lungi si invechite. Si poarta sacouri masculine. Pe profesori ii recunosti dupa garoafe. Iti inchipui cum merg acasa dupa prima zi a noului an scolar si pun garoafele in vaze de cristal. Unele le dau vecinilor, au primit atat de multe! Tanti Coca de la doi iti plateste in fiecare luna apa si canalul. Si ea merita o data pe an garoafe. Profesorii nu au timp sa isi plateasca apa si canalul, ei nu sunt la fel de umani ca celelalte categorii de oameni. Ei educa.

Baiatul din prima banca vine de la alta scoala. Cred ca de la doi. Pare ratacit. Noi, clasa de limbi moderne, suntem aici ca sa invatam … limbi moderne. Pentru ca nimic nu e modern in orasul asta, noi ne-am hotarat sa invatam ceva ce in viitor ne va asigura plecarea glorioasa din acest paradis dintre munti. Vom pleca spre lumea care se afla intr-o perpetua miscare. Aici viata e destul de inceata.

Incet incet cunoastem toti profesorii care ne vor educa in urmatorii patru ani. Majoritatea par batrani si, oricat ai incerca, nu ti-i poti inchipui facand altceva. Arata, se misca, vorbesc ca niste profesori. Un profesor nu ar putea fi niciodata un bucatar iscusit sau un fierar priceput. Nu ai nicio scapare daca ai ales sa fii profesor. Esti condamnat pe vecie. Profesorul de engleza pare totusi sa faca exceptie. Sigur, trebuie sa il cercetam indelung, sa il supunem unor teste, increderea trebuie castigata. E mic de statura si tanar. Tanar! Cine a mai vazut vreodata profesori tineri? Zambeste oarecum misterios si pretinde ca ne cunoaste. Ne da impresia ca ne cunoaste. Ca ne vede. De multe ori pare oarecum nemultumit, se revolta si ne pune intrebari pe care noi nu le intelegem. Dar faptul ca ne adreseaza intrebari, noua, elevilor de liceu, ne surprinde. E singurul care pare sa inteleaga ceva din comunicarea interpersonala.

Dragi profesori, in lectia de astazi vom invata despre comunicarea interpersonala. Comunicarea interpersonala e, inainte de toate, reciproca. In sensul ca spui ceva, astepti ca altii sa reactioneze, adaugi altceva, ii lasi pe altii sa isi spuna parerea. Voi nu faceti decat sa vorbiti … voi. Nu ne-ati intrebat niciodata nimic. Nici macar cine suntem. Nu suntem doar elevi noi in banci invechite. Suntem oameni speriati care se dezvolta. Suntem in plin proces de crestere. Fizica si spirituala. Povestile voastre ne ajuta doar in cazul in care le raportati la noi. Ajutati-ne sa le filtram prin noi si povestile voastre vor deveni eterne. Altfel… tare mi-e teama ca spuneti cuvinte efemere pe care noi le vom uita dupa prima lucrare de control. Denumirea lucrare de control e oarecum inselatoare. Controlati daca noi reproducem cu exactitate cuvintele pe care voi le spuneti de cateva zeci de ani. Nu controlati daca le-am inteles, daca ni le-am insusit si daca ele favorizeaza procesul de dezvoltare. Nu controlati esenta, controlati satisfacerea orgoliului personal.

Profesorul de engleza continua sa ne puna intrebari. Despre dragoste, despre Dumnezeu, despre muzica pe care o ascultam, despre cine suntem si ce insemnam pentru noi insine si pentru altii. Omul asta e ciudat. Ne spune sa nu il numim profesor, Capitan ar fi mai potrivit. Ne povesteste despre carti pe care trebuie sa le citim si filme pe care trebuie sa le vedem. Trebuie! Daca te respecti, trebuie sa dai un sens vietii tale. Daca te plictisesti in orasul de munte, te vei plictisi si in New York. Exista cai de iesire, trebuie sa le cauti si sa te aventurezi. Exista frumusete in jurul nostru. Trebuie doar cautata. Exista pareri care trebuie studiate si care te vor forma ca om. Exista idoli care trebuie venerati si apoi ucisi. Drumul spre tine e plin de spini. Tu alegi daca te opresti ca sa iti plangi ranile sau daca dorinta de departe iti vindeca ranile si sufletul. Tu alegi… tu, elevul de liceu.

Profesorul de engleza ne vorbeste. Noua. Ne vede si ne invata cum sa ne vedem. Nimeni nu intelege de ce o face. De ce deviaza de la profesorul standard in costum gri sau maro. El creaza dialog. In dialog ne lasa sa fim noi insine, sa ne revoltam, sa ne intristam, sa ne entuziasmam. De multe ori duce dialogul la extrem. Devine aproape o conversatie abstracta. Ajungem in colturi ale constiintei noastre de care nu eram constienti.  O constiinta inconstienta. Ne intreaba daca suntem creatia parintilor nostri sau a lui Dumnezeu. Noi nici macar nu eram constienti de faptul ca suntem o creatie. Pune in discutie fiecare credinta indoctrinata, neanalizata. Indrazneste.

Noi ne intrebam daca o face pentru noi sau pentru el. La sfarsit de liceu, dupa atatea discutii, ne invita la el acasa. Prin geamurile mari se vede luna. Stam in jurul semineului si maine vom pleca cu totii. Unii se vor rataci. Toti ne vom rataci. Ne pare oarecum rau sa il lasam aici. Il vom reintalni peste zece ani. Putin schimbat. Nu batran dar mai matur. Ni se alatura la masa elevilor. Refuza masa profesorilor si o prefera pe cea a elevilor. Ne supune din nou la discutii. Nu pare deloc obosit. Acum il privim cu alti ochi. Deviaza in continuare de la standarde. Ne face placere sa il revedem. A doua zi plecam din nou si il lasam aici. El apartine orasului de munte. Liceului. Elevilor. Oare el stie ca ne apartine?

Nu am indraznit sa il intrebam daca o face pentru noi sau pentru el.

Jim

 

Casa de pe plaja o cumparasem in urma cu cativa ani. Mai cumparasem si alte lucruri in viata mea dar casa de pe plaja o cumparasem … cu adevarat. Nu pentru ca as fi cautat liniste sau apusuri de soare rosiatice stinse in mare. O cumparasem pentru mine. Ca sa imi apartina. Un fel de egoism de care nu ma rusinam. O cumparasem pentru veranda care dadea spre mare si pentru dormitorul suspendat. Si pentru plaja singuratica din spatele ei. Cand am vazut-o prima data am avut impresia ca nimeni nu stia de ea. Era cumplit de singura dar resemnata. Deloc trista. Nu isi plangea de mila. Intamplarea facuse sa fie construita acolo intr-un colt de plaja  pe care nimeni nu il cunostea. Atat.

Fusese construita de mult de un soldat care luptase intr-un razboi. Nimeni nu mai parea sa isi aminteasca in care. Unul dintre cele mai recente. Soldatul se intorsese ranit de pe front. Nu fizic. Fusese obligat sa ucida. Oameni. Supravietuise sacrificandu-i pe altii. Fata care il iubea inainte de a pleca la razboi se imbolnavise asteptandu-l. De o febra necunoscuta medicilor. Nu de asteptare. Ii scrisese scrisori soldatului pana cand febra ii inunda sufletul. Nu erau tragice. Descriau stari de boala cat se poate de normale. Durere combinata cu tristete si din cand in cand cu raze de soare pale. O fata simpla la inceputul unei vieti simple care in cele din urme muri simplu. Unii oameni nu au pretentii de la viata. Se nasc, simt, traiesc si se sting. Nu vor sa schimbe nimic si nici nu pretind schimbare. Ultima scrisoare primita fusese probabil scrisa in agonia bolii. Era oarecum dezordonata dar nu trada teama, doar durerea fizica. Si o vaga urma de regret ca soldatul inca nu se intorsese de pe front. Scrisorile le gasisem intr-o cutie veche de carton gri, intr-un colt al dulapului din dormitorul suspendat. Mi se parusera simple si lipsite de drama.

In fiecare dimineata, in perioada in care locuiam in casa, mergeam doi kilometri pe jos ca sa cumpar paine si croasante proaspete din satul din apropiere. Brutarul era un batran vesel, parea foarte sugubat dar cinstit. Sotia lui era o femeie suspicioasa. Imi dadea de fiecare data sentimentul ca e in mijlocul unei investigatii. Ea imi povestise de soldat. Soldatul venise de nicaieri. Un om fara trecut. Aparuse in micul sat pescaresc si isi inchirie o camera la singurul hotel din sat. O casa mai mare pe care proprietarul o transformase intr-un fel de hotel pentru cei cativa turisti care din intamplare ajungeau in sat. Soldatul vorbea putin si raspicat si te privea mereu in ochi. Dadea mereu impresia ca era in cautarea cuiva sau a ceva. In fiecare zi se plimba ore in sir pe plaja. Dupa cateva saptamani fu vazut la primarie, ceruse o intrevedere cu primarul. Vroia sa cumpere un loc in apropierea plajei si sa construiasca acolo o casa. Locul era retras, dar nu departe de sat. Nu departe dar … ascuns. Nimeni nu si-ar fi construit o casa acolo. Aprobarea o obtinu repede si cu mirare. Cine vrea sa locuiasca acolo? Si de ce? Timp de jumatate de an lucrase singur la casa. Era priceput si bataile de ciocan se desluseau seara printre strigatele pescarusilor. Dupa un timp nimeni nu se mai mira de prezenta soldatului. Un om care sufera si vrea singuratate, gandeau satenii. Odata ce te eticheteaza, oamenii te lasa in pace. Asa vor face si cu mine, m-am gandit. O femeie nici tanara nici batrana care sta seara pe veranda si scrie.  Unii spun ca vine dintr-un oras mare. Altii dintr-o alta tara. E mereu amabila si zambeste necunoscutilor. Cumpara paine proaspata si cateodata se uita lung la vitrinele magazinelor.

Soldatul termina casa, era simpla dar trainica. Parca nu era prima pe care o construia in viata lui. Apoi o mobila simplu, planta cateva flori in gradina si cumpara un scaun balansoar pentru veranda. Scaunul statea si acum intr-un colt al verandei. Era batran si ars de soare si scartaia cand te asezai pe el. Scartaitul se transformase pentru mine in muzica. Seara ma leganam in el in timp ce citeam o carte. Si nu ma gandeam la nimic. Auzeam pescarusii si miroseam marea. Nu aveam nevoie de nimic.

Nimeni nu stia cat timp locuise soldatul in casa. Nu pleca nicaieri si nimeni nu il cautase vreodata. Intrebat, spunea ca familia lui e departe. Venea in fiecare dimineata in sat sa cumpere paine si lapte proaspat. Lumea se obisnuise cu el. Il gaseau oarecum trist. Un om resemnat, impacat. Linistit. Sotia brutarului, inca tanara pe atunci, il iscodea. El raspundea scurt si vag dar mereu politicos. Sotiei brutarului i se parea misterios. Avea ochi verzi si pielea arsa de soare. Mirosea a mare si cateodata a vopsea proaspata. Trecatorii de pe plaja il vedeau cateodata la apus. Se legana in scaunul balansoar si citea. Nimeni nu stia de unde avea carti. Satul nu avea librarie sau biblioteca si oamenii din satul pescaresc nu citeau. Ei pescuiau, se luptau cateodata cu vremea rea si marea furtunoasa si … traiau. Nu citeau. Nu puneau intrebari. Totul era asa cum era dat.

Pe raftul de sus al dulapului gasisem niste carti. Nu multe, vreo cincisprezece. Unele erau scrise de autori necunsocuti mie. In diferite limbi. Povesti de razboi, povesti marinaresti, o poveste de dragoste, un almanah istoric. Nu spuneau nimic despre cel care le citise sau cumparase vreodata. Erau … povesti. Fara pretentii. Nu erau insemnate, nici macar cu un semn de carte. Nu contineau poze ascunse intre pagini. Erau … neutre. Totul era neutru in casa. Simplu, bine facut, lipsit de sentiment sau ambitii.

Il gasisera pe plaja, in apropierea casei. Crezusera ca doarme in amurg. O barca tocmai intoarsa de la pescuit. Pescarii il recunoscusera si, din politete, se apropiasera de el sa il salute. Il inmormantasera in cimitirul satului. Pentru ca nimeni nu il cunostea bine, il inmormantasera simplu, intr-o seara la apus. Preotul satului citise cateva pasaje din Biblie despre sufletul care supravietuieste dupa moartea trupului. Nimeni dintre cei prezenti la inmormantare nu se intrebase vreodata daca povestea cu sufletul e adevarata. Crucea din lemn fusese sculptata in aceeasi zi si numele lui fusese incrustat in lemn, oarecum stangaci – Jim. Daca el nu ar fi povestit ca luptase intr-un razboi si ca il cheama Jim, nimeni nu ar fi stiut nimic despre el. Putea foarte bine sa fie oricine altcineva. Un om fara identitate. Neutru.

In fata mormantului lui m-am simtit neinsemnata. Numele era inca vizibil pe crucea de lemn uscat si ros de timp. Jim. Dupa moartea lui, casa reveni primariei. Nu o revendica nimeni. Nu ar fi trebuit nimanui. Primaria batuse o placuta in cuie pe usa de la intrare – De vanzare. Nimeni nu se astepta ca ea chiar sa fie cumparata de cineva intr-o zi. O casa cu veranda pe o plaja in afara unui sat pescaresc. Ce loc ciudat!

Casa mirosea a lemn uscat si a mare. Am pastrat mobila lui Jim. Veranda cu vedere la mare imi facea bine. La fel si dormitorul suspendat, un fel de jumatate de etaj atarnat deasupra unui living care parea spatios din cauza faptului ca era gol. Cand stateam in pat, ma simteam la inaltime. Ca atunci cand eram copil si ma luptam cu fratele meu pentru patul supraetajat. Sau pentru patul de sus din cuseta trenului. Cateodata rasfoiam cartile lui Jim. Sau scrisorile lipsite de drama.

Eu cautasem mereu drama. Sentimentul care iti aduce neliniste. Bataile de neoprit ale inimii. Care nu te lasa sa dormi. Acum nu mai cautam nimic. Un colt de plaja si un loc al meu. Unde sa pot scrie despre Jim. Si despre oamenii care, odata ce te-au etichetat, te lasa in pace. Sa iti savarsesti pedeapsa.

Nu mai aveam nimic de demonstrat.

Camera-odihna

 

Sunt o umbra a ceea ce eram asta vara. O umbra cenusie. Caut inspiratie la fel cum un peste cauta apa. Si nu o mai gasesc in mine. Setea de viata s-a transformat intr-o oboseala care mi se citeste sub ochi. Setea de viata s-a transformat intr-o slabiciune pe care o simt in genunchi si in piept. O pofta de somn. Nu am mai dormit de cand s-a terminat vara. Asta vara am adormit pret de cateva zile pe o plaja. O plaja fierbinte marginita de un ocean rece si involburat. In apa erau multe stanci, ceea ce facea oceanul foarte neprietenos. Apoi am adormit pe o creasta de munte, in iarba inca umeda de roua. Auzeam insectele care isi croiau drum printre firele de iarba. Pamantul mirosea a dimineata si a umed. Pamantul din munti e mereu jilav. Mi-am cautat linistea si intr-un pat strain unde am adormit spre dimineata. Cand a sunat ceasul m-am speriat atat de tare incat inima a inceput sa imi bata cu putere. De atunci nu am mai dormit. Decat in graba.

M-am gandit azi la un loc de dormit. O camera-odihna. Care miroase a lenjerie curata. Un parfum natural de lacramioare si … zmeura. Mie ciresele imi plac la fel de mult ca zmeura dar nu stiu cum miros. Zmeura miroase a vara aromata. Nu gasesc cuvinte care sa ma ajute sa descriu cum miros ciresele. Cred ca intr-un fel stiu dar nu stiu cum sa va spun voua. A ce miros ciresele? Un pat mijlociu. Nu de o persoana si nici de doua. Undeva la mijloc. Un baldachin. Verde pal. Patul e din lemn care inca miroase a padure. Podeaua e din lemn rosiatic. Un lemn curat. Picioarele patului parca se nasc din podea, ca ramurile unui copac care se nasc din truchiul lui. O perna si ea mijlocie si moale. Si o patura care miroase a mure si a iasomie.

Langa pat un scaun din acelasi lemn rosiatic. Un scaun pe care nu sta nimeni pentru ca el serveste cartilor care in curand se vor inalta  peste spatarul scaunului. Le-am pastrat pe toate. Cand voi fi batrana le voi reciti pe toate. Pentru ca atunci timpul imi va apartine. Acum eu apartin timpului.

Un dulap. Nici nou, nici vechi. Sta ca un soldat cu spatele la perete. Pare de neclintit. Daca il deschizi, mirosul de lemn iti aduce aminte de padure uscata de soare de vara. In dulap cateva rochii de vara, una galbena cu flori albe pe care am cumparat-o cand eram studenta. Una verde cu buline albe pe care am gasit-o intamplator intr-un magazin. Eu nu cumpar niciodata rochii. Decat spontan. Una neagra cu flori roz care ma intristeaza de fiecare daca cand ma uit la ea. Nu mi se potriveste si am cumparat-o cu jumatate de inima. Invatatura: fata hoinara, nu mai fa nimic cu jumatate de inima. O pereche de papuci cu toc pe care i-am purtat la nunta mea, singura pereche de papuci cu toc pe care o posed. Si o pereche de cizme de ploaie. Da, in dulap. Albastru inchis cu verde si mov, vesele. Atat.

Camera e spatioasa si in fiecare colt al ei se afla gandurile mele. Gandurile nu imi dau pace, nu ma lasa sa dorm. Camera, sanctuarul meu, ar trebuie sa faca ceva in privinta asta. La urma urmei, sanctuarul e locul interzis profanilor. Locul in care tu iti ajungi tie insuti si in care gandurile nu au voie sa te chinuie. Barnele de lemn imi dau sentimentul ca ma protejeaza. Pentru ca ele se intind de-a lungul tavanului, cerul nu se poate prabusi peste mine. Cand ma uit la ele ma gandesc la un corp omenesc vazut din interior. Privit din exterior, corpul omenesc nu lasa niciun indiciu despre sistemul complicat care impanzeste interiorul. Da, suntem cu totii facuti dintr-un exterior inselator si un interior misterios, ascuns. Un algoritm de barne de lemn care ne asigura (dez)echilibrul. Ce ganduri ciudate!

M-am gandit ca s-ar putea sa fiu bolnava, ca golul de inspiratie mi-a vlaguit nu numai genunchii, ci si mintea. Asta vara aveam senzatia ca voi cuceri taramuri necunoscute. Ca ma asteapta peripetii pe care le voi savura cum savurezi o bautura racoritoare in arsita unei zile de vara. Asta vara aveam vise. Mii. Nu intrezaream niciun obstacol, nicio granita. Totul era infinit si colorat. Un fel de curcubeu care ramane saptamani de-a lungul atarnand din cer. Nu dispare imediat dupa ploaie-soare. Se hotaraste sa ramana un timp pentru a bucura oamenii. Si cerul. Asta vara credeam ca eu pot sa bucur oameni. Ca structura mea interioara, cu barnele de lemn uscat si curat, mi-ar asigura mie si lor hrana sufleteasca.

M-am uitat pe fereastra. O fereastra care da spre o gradina. O gradina cu multi pomi fructiferi. Majoritatea ciresi. In prelungirea gradinii un deal. Verde crud.

Camera, gradina, curcubeul, dealul verde crud imi sunt inaccesibile. Imi apartin, eu le-am creat, dar ele nu ma vor. Sunt blocata in interiorul meu, barnele au crescut ca ramurile unui copac in jurul meu si ma sufoca incet … incet … incet. S-au intors impotriva mea in ciuda faptului ca asta vara ma protejau. Acum ma pedepsesc. Transforma constructia interioara intr-un labirint din care nu stiu cum sa evadez. Un labirint creat din … mine. Un labirint de ganduri care nu fac decat sa ma vaneze. E ca si cum m-as vana pe mine insami. Sufletul meu sovaielnic ma vaneaza si ma infasoara intr-o panza de paianjen creata din ganduri. Ganduri veninoase.

Dar am camera-odihna. Am creat-o ca sa ma refugiez. Doar ca acum stau timida in pragul ei si nu indraznesc sa mi-o insusesc. Sa pun stapanire pe patul mijlociu cu baldachin, sa rasfoiesc cartile, sa deschid usile dulapului si sa ma uit la rochii, sa ma plimb desculta pe podeaua din lemn curat.Degetele mele sa se joace printre perdele si sa ma uit la ciresii din gradina. Sa inchid ochii si sa inspir mirosul de lacramioare, zmeura, mure si iasomie. Oare cum miros ciresele? Puterea de a-mi gasi linistea in camera-odihna imi apartine. La fel cum gandurile care ma vaneaza imi apartin. La fel cum frica de saptamana ce urmeaza imi apartine. La fel.

Camera-odihna e sufletul meu. Pe care voi nu il puteti vedea. Care de multe ori se ascunde si de mine. E locul meu. Miroase a arome care imi plac mie. Cartile sunt si ele ale mele. Le-am scris de-a lungul vietii. Mi-au adus succes. Spiritual. In dulap mi-am inchis tineretea si rochiile de vara pe care le purtam cand eram nelinistita. Ce viata fugarita de ambitii si provocari! Ce lipsa de odihna si de pace sufleteasca! Ce labirint de ganduri in care m-am ratacit si m-am simtit sufocata!

Ciresele miros a copii care si le atarna de urechi pentru a sarbatori vara. Ciresele miros a cer rosiatic de vara nascut din caldura sufocanta a zilei. Ciresele miros a apa dulce. Ciresele miros a noapte de vara a carei aroma o inspir de la fereastra camerei-odihna.

As vrea sa stiu sa dorm.