Prima zapada cade peste orasul de munte intr-un mod magic. Gerul aspru o prevesteste cu multe zile inainte si toti locuitorii orasului o asteapta. In tacere. Nimeni nu stie cand urmeaza sa vina, dar cu totii se pregatesc sa o intampine. Asteptarea e de cele mai multe ori tensionata, apasatoare dar magica. Zapada in orasul de munte are o insemnatate aparte. Ea apartinea orasului la fel cum soarele apartine unei plaje gri presarata din loc in loc cu scoici sfarmate. Zapada e identitatea pe care orasul si-o aroga iarna. Orasul verde, orasul-zmeura, orasul-brad, orasul-zapada. Orasul-zapada e denumirea pe care o caut de atata timp. O denumire care tocmai mi s-a revelat. E ca si cum ea ar fi existat mereu, mi-e cunoscuta dar pana acum nu am putut sa o rostesc. Ciudat… M-am gandit ca locul meu e la masa de scris. Pentru ca atunci cand scriu eu ma revelez mie insami. Ma dezvalui mie insami si incep sa ma cunosc, sa ma accept.
Suntem straini de noi insine.
Ma trezeam dimineata odihnita. Pe atunci dormeam sa ma odihnesc. Cartea pe care o citisem seara tarziu o gaseam asezata meticulos langa pat. Mama ma certa in fiecare seara pentru ca adormeam tarziu. Poate ca daca nu m-ar fi certat, as fi ascultat-o. Eu sunt nimeni fara tine, mi-a spus ea azi la telefon. Acum cateva luni de zile nici macar nu indrazneam sa ne spunem ca ne e dor. La urma urmei, anul asta nu a trecut in zadar. Eu sunt suflet din sufletul tau, am vrut sa ii spun. Nu am indraznit, dar anul inca nu s-a terminat.
Lacrimile sunt sufletul nostru in forma lichida.
Eu nu am fost niciodata genul nepasator. Mi-am dorit mereu sa fiu o fata-femeie ca cele pe care le vezi in metrou. Poarta un palton gri-maroniu, papuci rosii cu toc inalt, bretonul drept-indraznet le cade pe ochii misteriosi. Au buzele rosu-aprins si unghiile lacuite. Rosii. Nu poarta niciodata pantaloni, poarte fuste scurte, atragatoare. Au ciorapi de matase, de culoare inchisa. Se uita nepastor la calatorii-muritori care inca nu au descifrat sensul vietii si zambesc arogant. Mesteca guma de mestecat si citesc o carte intr-o limba straina. Ele au mereu ceva de facut. Nu se plictisesc niciodata, dau un rost existentei. Se intorc intr-o camera la mansarda, la fel de nepasatoare. Isi arunca cheile pe masuta de langa usa de la intrare. Isi arunca papucii rosii cu toc inalt undeva intre hol si baie. Isi dau drumul la apa calda in cada. Camera-dormitor e dezordonata. Hainele sunt aruncate la intamplare pe fotoliu si pat. Usa dulapului e intredeschisa. Cartea pe care au citit-o aseara e cazuta pe podeaua de lemn. Intredeschisa. Nu la pagina la care au ramas. La … intamplare.
Existenta e un joc de hazard luat in serios. Imprevizibil mascat in previzibil. Hazard pervertit in certitudine.
Buzele rosii nu mi s-au potrivit. Mi se pareau ridicole. Asa am decis eu. Si cartea nu am putut niciodata sa o arunc la intamplare pe podea. O inchideam grijulie, folosind semnul de carte pe care il primisem de la bunica. Un semn de carte cusut de mana cu cruciulite rosii si negre. L-am pierdut. Sau l-am lasat in orasul-zapada fara sa imi pese de el. A doua zi ma trezeam odihnita. Inainte sa deschid ochii imi imaginam orasul ingropat sub zapada. Zapada ar fi dat un chip nou orasului. Ar fi mascat frica de a trai. Ar fi camuflat nelinistea ca ne irosim viata. Ar fi ucis credinta ascunsa ca ne vom stinge cu totii in orasul-zapada fara sa fi insemnat ceva pentru restul lumii. Eu, fata-copil, percepeam frica, nelinistea, lipsa de insemnatate. Dar pe atunci inca nu mi le insusisem.
Eu scriu pentru a insemna ceva pentru voi si pentru mine.
Prima zapada purifica orasul. Ii schimba strazile prafuite in alei inzapezite din povesti scrise de un autor danez. Doar cei nascuti in orase-zapada inteleg cu adevarat de ce ninge in lume. Craiasa zapezii e una din povestile in care am crezut.
Craiasa zapezii
(poveste adaptata)
Kay si Gerda sunt doi copii puri care se joaca si se iubesc copilareste. Dar un trol malefic nascoceste o oglinda a raului prin care lumea se vede rea, schimonosita. Adevarata ei fata, sustine trolul malefic. Oglinda se sparge in mii de cioburi care le intra oamenilor in inima si in ochi si le reveleaza o lume malefica. Cioburile ajung si in ochii si inima lui Kay si ii pervertesc puritatea. Dintr-un joc obraznic in care se avanta, el e rapit de Craiasa zapezii care ii ingheata inima. Gerda se hotaraste sa il caute, refuza sa il creada mort. Femeile se avanta mereu in operatiuni de salvare a barbatilor. Cel putin cele ca mine. Carora inca nu le-au intrat cioburi in suflet si ochi. Gerda isi daruieste papucii rosii raului pentru a afla unde e Kay. M-am gandit la femeia-vis din metrou cu papuci rosii cu toc inalt. Poate ca si ea e prinsa intr-o operatiune de salvare. Nepasarea nu e decat o masca. Dupa multe peripetii, Gerda ajunge in Laponia, unde Craiasa zapezii il tine prizonier pe Kay. Pentru ca si-a daruit papucii raului, umbla desculta prin zapada. Frigul necrutator l-am simtit si eu de multe ori in suflet, in timp ce cautarea mea salvatoare parea fara de sfarsit. Gerda il gaseste pe Kay cu sufletul inghetat, incercand sa rezolve un puzzle din gheata. VESNICIE e cuvantul pe care Kay incearca sa il formeze. De ce vesnicie? Lacrimile Gerdei topesc ciobul din inima lui Kay, iar lacrimile de fericire ale lui Kay ii topesc ciobul din ochi. Ragasiti, fericiti, Gerda si Kay se intorc in orasul-zapada natal si atunci realizeaza ca nu mai sunt copii. Bunica le citeste din Biblie – Daca nu sunteti copii nu veti intra in imparatia cerurilor. Si ei raman copii in suflet.
Sfarsit. Fericit.
Prima zapada ne bucura sufletele si ne topeste ciobul din inima si din ochi. Gerda si Kay s-au intors acasa. In orasul-zapada nu s-a schimbat nimic. Acolo nimic nu se schimba niciodata. Bunica inca citeste din Biblie. Sta pe un scaun langa soba. In casa miroase a lemn ars si a parfum de brad. Bunica e batrana. Mult mai batrana decat atunci cand Gerda plecase ca sa salveze. Bunico, nu ai vazut semnul de carte? Cel pe care mi l-ai daruit cand eram … mica? Da, cel cu cruciulite rosii si negre. Nu l-ai vazut? Pacat! Cred ca l-am pierdut. Daca il gasesti, sa mi-l trimiti. Unde? Unde locuiesc acum. In tara salvata de la inec. M-am schimbat? Deloc! Ce s-a intamplat cu Kay? L-am salvat. Temporar. Apoi l-am alungat. A plecat si el in alta tara. Nu stiu exact in care. Nu l-am mai intrebat. Cum adica nu a avut rost sa il salvez pentru ca mai apoi sa il alung? Sigur ca avut. L-am facut mai bun. Si el m-a facut mai puternica. Ti-am povestit ca am strabatut frigul din Laponia desculta? Daca nu plecam sa il salvez, nu as fi stiut niciodata ca sunt capabila de asa ceva. Nu te intrista. Poate ca va veni intr-o zi sa te viziteze. Sa nu uiti de semnul de carte!
Ne lovim de oameni doar ca sa simtim ceva. Ca sa ne confirmam ca putem sa simtim ceva. Temporar. Nimic nu dureaza.
We crash into people just to feel something.
We crash into people just to be able to feel something.
We crash into people just to f*****g feel something.
cristinawinters 