Arhivele lunare: Decembrie 2012

Lebedele salbatice

– Maia?

Maia deschise ochii.

– Da…

Campul de margarete nu disparuse cu totul, se indepartase putin.

Cine esti? Povesteste-mi despre copilaria ta.

Campul de margarete se transformase brusc intr-o padure deasa de brazi. Infricosatoare. Maia se gandi la Sophie Manfield, personajul principal din noua ei carte. O fetita de cincisprezece ani care, impotriva vointei ei, se transforma in femeie. O transformare dureroasa, zbuciumata. O varianta feminina a lui Holden Caulfield. Metamorfozele o fascinasera mereu, poate pentru ca erau atat de intime, pentru ca apartineau celor care le sufereau si nimanui altcuiva. Citise Metamorfoza lui Kafka pe nerasuflate, cand era prea tanara sa o inteleaga. Ar fi vrut sa ii puna intrebari mamei ei ca sa se asigure ca o intelesese dar nu era sigura ca mama ei citise cartea. Tatal ei sigur o citise. Doar ca el nu mai era pentru ca ea sa ii adreseze intrebari. Intrebarile care nu isi gasesc raspuns nu mor niciodata. Ele se transforma in noi intrebari, din ce in ce mai complexe, din ce in ce mai indepartate de un raspuns.

– Copilaria mea? Copilaria mea nu iti va raspune intrebarii Cine esti? Nu iti va raspunde niciunei intrebari.

Cine sunt?

Razvan o privi bland. Se aseza pe canapea, se uita cateva secunde la focul din semineu si ii zambi.

– Vino aici…

Maia se mai uita inca o data pe geam. Nu ningea. Se indrepta incet spre canapea, se aseza in genunchi langa canapea si isi aseza capul in poala lui Razvan. Simtea nevoia sa fie cuminte. Ii simti degetele lungi jucandu-se in parul ei. O senzatie de liniste ii cuprinse intreg trupul. Inchise ochii. Razvan o saruta pe frunte.

– Povesteste-mi…

– Odata am mers toti patru la mare. Mama, tata, fratele meu si cu mine. Mergeam in fiecare vara la mare. Imi aduc aminte ca am adormit in tren, cu capul in poala mamei. Fratele meu era mereu foarte curios. De fiecare data cand mergeam undeva, ii punea mii de intrebari mamei – despre orase, despre oameni, despre pasari, despre orice. Eu nu simteam nevoia sa intreb nimic. De fiecare data cand nu intelegeam ceva, ma gandeam ca raspunsul va veni de la sine. Prezenta tatalui meu nu mi-o amintesc. Imi amintesc tot, mirosul compartimentului de tren, musamaua lipicioasa si fierbinte cu care erau tapitate banchetele, caldura zilei de vara, faptul ca imi era somn. Doar el lipseste. Bizar. Desi trebuie sa fi fost cu noi. M-am trezit putin speriata. M-am uitat la mama care mi-a zambit si mi-a spus: Ai adormit si nu ai vazut pasarile. Erau atat de frumoase, imi pare rau ca nu le-ai vazut. Nu imi amintesc ce fel de pasari vazuse dar imi amintesc ca ma intristasem de parca nu mai aveam sa vad pasari niciodata.

Lebede salbatice.

– Dar tu nu poti sa dormi in tren, ii spuse Razvan. Mi-ai spus asta cand ne-am cunoscut, imi aduc aminte ca marturisirea ta m-a facut sa rad. Trebuie sa recunosti, nu e neaparat primul lucru pe care il povestesti unui barbat care s-a uitat la tine toata noaptea, incercand sa iti surprinda macar o data privirea.

Maia zambi mai mult pentru ea.

– Da, m-am gandit ca nu iti voi trezi interesul daca iti voi spune ceva atat de lipsit de importanta. Numele meu este Maia si nu pot sa dorm in tren. Asta ar fi speriat multi barbati. Dar tu te-ai descurcat bine, mi-ai spus Eu cred ca tu inca nu stii de ce esti capabila.

Razvan rase vesel, cum o facea mereu, si o ajuta sa se intinda pe canapea, din nou cu capul in poala lui, cu fata inspre el. Ii atinse buzele cu degetul aratator.

– Povesteste-mi…

– Camera de hotel era atat de mare! Sau poate eram eu mica. Cele patru paturi erau distribuite de-a lungul peretilor – doua de-a lungul peretelui din dreapta, doua in stanga. Cele din stanga erau unite. Camera era impartita in doua de o perdea mare, grea, de catifea rosie. Ba nu, rubinie. Fratele meu si cu mine ne-am gandit ca perdeaua ar putea sa serveasca drept cortina si ne-am decis sa organizam un spectacol. Mama si tata ne-ar fi fost spectatori.

Razvan isi simti inima batand cand Maia rostise cuvintele mama si tata. Nu o auzise niciodata folosind sintagma mama si tata. Suna atata de bland rostita de ea. Si-l imagina pe Werason spunandu-i invatatoarei: Mama si tata trebuie sa soseasca, mi-au promis ca ma iau impreuna de la scoala. Mergem sa mancam inghetata. Nu mai intalnise niciodata o femeie atat de enigmatica. Isi aseza palma dreapta pe pieptul ei. Ii simtea inima batand repede. Femeia asta era ca un foc care arde si se mistuie.

– Spectacolul urma sa fie sustinut seara…

Maia simti mana lui Razvan in dreptul inimii ei si se opri.

– Nu te opri… Povesteste-mi…

Mana ii aluneca de pe piept pe abdomen. Ii ridica bluza usor si isi aseza palma calda pe abdomenul ei gol.

– Seara, mama si tata s-au asezat pe doua scaune pe care noi le pregtiseram in mijlocul camerei, in spatele cortinei. Imi aduc aminte ca ma uitam la mocheta care era de aceeasi culoare. Rosie. Ba nu, rubinie. Era aspra si o simteam intepandu-mi talpile. Dar eram fericita. Un fel de fericire ametitoare. Copilareasca. Dar adevarata.

Mana lui Razvan aluneca usor in jos. Maia simti un nod in gat si se opri…

– Nu te opri…

– Fratele meu si cu mine radeam in spatele cortinei si inima imi batea tare de emotie. Fratele meu statea pe un scaun si privirea din ochii lui era aceea a unui actor care se pregateste sa sustina cea mai importanta performanta din viata lui. Am deschis cortina. Spectacolul pregatit de noi l-am uitat cu desavarsire dar privirea lor, felul in care ne aplaudau, in care radeau…

Razvan se ridica incet si se aseza in genunchi, langa canapea. Ii cuprinse fata cu amandoua mainile. Maia avea lacrimi in ochi. O saruta lung. In timp ce o saruta, simti cum lacrimile ei curgeau pe obrajii lui.

– Maia, iarta-i.

– Razvan, erau fericiti. Atunci erau fericiti. Noi ii faceam fericiti.

Razvan o imbratisa si ar fi vrut, imbratisand-o, sa o vindece. O saruta. O saruta din nou.

Incepuse sa ninga incet. Cu fulgi rari.

Sophie Manfield se uita la cele doua lebede. Una dintre ele era asezata in iarba. Doua puncte albe, prea albe, care contrastau cu verdele iernatic al pasunii si cu albastrul rece al cerului. Par atat de fragile, se gandi, dar stiu sa supravietuiasca in salbaticie. Ar fi vrut sa le poata da un adapost pentru ca zilele urmatoare se anuntau a fi foarte reci. Urma sa ninga. 

Image

L’uomo e la donna

Image

Aerul de decembrie era moale, cald, atat de cald incat Maia inschise ochii si se gandi la un camp de margarete. Werason o trase de mana si ii zambi siret, curios.

– Maia, de ce sunt atat de multe pietre pe strada?

Maia il privi si isi aminti cum acum cinci ani il gasise bolnav, pe pamantul uscat care servea drept podea in coliba parintilor lui. Prin acoperisul din frunze de banan soarele ardea. Mirosul de praf, de pamant uscat, de carbuni fumegand se impregnase in patura aspra in care era infasurat.

– Copile, strada e pavata cu pietre. Orasele medievale au strazi pavate cu pietre si fiecare piatra ascunde cate o poveste, ceea ce inseamna ca noi acum pasim pe…povesti. Stai, nu te misca, auzi? Auzi vocile de sub pietre? Ii zambi strengareste.

Werason o privi oarecum incurcat. Se opri si se uita la piatra pe care tocmai pasise si asculta cu atentie. Cateodata, in somn, auzea o voce de femeie care il striga. O vedea vag, in departare. Avea pielea neagra si purta o rochie lunga, galben cu albastru. Plangea. Ii striga ceva intr-o limba pe care el nu o intelegea. Era desculta.

– Povesti? Ce fel de povesti? Maia, tu mereu nascocesti povesti.

– Nu le nascocesc, povestile sunt adevarate. De cele mai multe ori, Maia spuse zambind si il imbratisa. Uite cum facem: te invit la o cana de cacao fierbinte si iti spun povestea pietrei pe care stai acum.

Werason ii zambi si ii simti parfumul cald in timp ce o imbratisa. Maia mirosea mereu a mere coapte. Seara, in timp ce citea, era foarte serioasa. Se aseza delicat pe canapeaua de langa semineu, isi punea paharul de vin pe masuta de stejar si apoi il intreba daca si-a baut laptele cu miere. Ii zambea mereu cu atata dragoste. Ii placeau foarte mult povestile, ochii ii straluceau atunci cand le spunea sau le scria. Cateodata o simtea foarte trista. Mai ales atunci cand nu scria.

Cafeneaua se afla la intersectia a doua strazi inguste, pietonale. Strada Artistilor se intersecta cu cea a Mestesugarilor. Un atelier de sculptura se invecina cu atelierul pantofarului. Cafeneaua parea un fel de compromis, un teritoriu unde contele ar fi putut sta la masa cu fierarul. Sau unde fata fierarului l-ar fi intalnit pentru prima data pe fiul contelui. De o parte si de alta a strazii inguste atarnau doua picturi medievale: in partea dreapta portretul unui nobil imbracat intr-o mantie rosie – l’uomo. In partea stanga portretul unei domnite purtand un colier de perle – la donna. L’uomo si la donna erau pictati din profil si pareau sa se priveasca ganditor unul pe altul. Expresia fetei lor nu trada nicio emotie. Maia se uita cateva secunde la ei si isi aminti de Razvan.

Usa cafenelei se deschise cu un sunet de clopotel vesel. Mirosul de cafea si de paine coapta aducea cu sine o stare de moleseala. Maia alese o masa de doua persoane, langa geam si il ajuta pe Werason sa isi dea jos haina de iarna. Comanda doua cani de cacao fierbinte.

– Povestea pietrei pe care stateai tu e povestea unui baietel care, intamplator, are exact varsta ta. Numele lui e Kuifje. Vrei sa o auzi?

Werson dadu din cap aprobator. In ochii mari negri ii stralucea o lumina pe care Maia o mai vazuse de cateva ori.

– Bine. A fost o data ca niciodata un baietel fara trecut. Se trezise intr-o dupa-amiaza de vara fierbinte intr-un lan de secara si nu isi amintea nimic. Nici cine era, nici de unde venea, nici daca apartinea cuiva. Parca asa era sa fie, sa se trezeasca ca dintr-un somn adanc in lanul de secara. Nu simti nevoia sa se intrebe cine era. Simti mai degraba nevoia sa plece la drum. Se ridica incet si se uita in departare in speranta de a gasi o poteca. O poteca era tot ce ii lipsea. In momentul in care zari poteca, o pasare gri zbura atat de aproape de el incat se vazu nevoit sa faca un pas inapoi. Pasarea scoase un sunet tipator. Kuifje. Kuifje. Kuifje. Baietelul avea senzatia ca cineva il striga pe nume. Pasarea il inconjura de cateva ori apoi isi continua zborul. Kuifje, repeta baietelul in gand. As putea sa ma numesc Kuifje. Pleca la drum in timp ce soarele de vara inca …

– Maia, o intrerupse Werason.

– Da?

– Ce inseamna trecut? Kuifje e un baiatel fara trecut, asa ai spus.

Maia il privi si ii zambi bland.

– Trecutul e ceea ce s-a sfarsit. Ceea ce a fost si nu se mai intoarce. Trecutul e un dulap cu mii de sertare, toate inchise. In fiecare dintre sertare se odihneste un moment pe care cineva l-a trait. Azi-dimineata, cand ne-am trezit, am luat micul dejun impreuna. Nu?

– Da, raspunse Werason oarecum incurcat. Am mancat clatite cu ciocolata.

– Da, asa e. Dimineata de astazi e trecut. Pentru ca a fost si s-a sfarsit. La fel ca toate momentele pe care le-am trait acum o ora, o zi, un an, zece ani. Intelegi?

– Cred ca da, raspunse Werason in timp ce o privi ganditor. Maia, trecutul poate sa iti apara in vis? Adica sa visezi un moment de care nu iti amintesti foarte bine dar care …a fost?

– Da, cred ca da. Vietile noastre cuprind mii si mii de momente, atat de multe incat unele trebuie uitate. Trebuie puse in sertarele dulapului si lasate acolo sa se odihneasca.

– Maia, eu am un trecut? intreba Werason in timp ce o privi in ochi.

Maia isi simti inima batand cu putere.

– Sigur ca da, fiecare dintre noi are un trecut.

– In afara de Kuifje, o corecta Werason. Maia, as vrea sa merg acasa acum. Vrei sa imi spui povestea alta data?

– Sigur, ii raspunse Maia.

Werason se gandi cat de mult o iubea. Apoi se gandi la femeia cu pielea ca a lui, desculta. Poate ca ea era trecutul lui. Trecutul pe care il visase.

Seara de decembrie se lasa incet peste oras. Pe nesimtite. Werason dormea in camera lui. Ursuletului de plus pe care il primise de la Razvan ii daduse numele Panda. Maia deschise cartea si incerca sa citeasca. Se uita absenta la flacarile focului din semineu si se gandi la copilaria ei. La catelusul de plus pe care il primise cadou de la tatal ei. Patrocle. Sunetul soneriei o sperie.

Razvan intra zgomotos pe usa asa cum facea de fiecare data. O imbratisa si o saruta lung pe gat. Maia ii zambi si se lasa imbratisata.

– Unde e Micul W? intreba vesel.

– Doarme. Impreuna cu Panda.

Razvan rase si o prinse de mana.

– Mi-ai lipsit.

Maia nu spuse nimic. Se aseza pe pervazul geamului si privi luminitele de pe strada. Ii era dor de zapada. Razvan se apropie de ea si o imbratisa, apoi ii deschise usor cei trei nasturi care ii inchideau bluza la spate. Ii dezgoli umarul. Se apleca si ii saruta umarul. O data, de doua ori, poate de trei ori. Maia inchise ochii. Razvan o intoarse cu fata spre el si o saruta pe frunte, apoi pe ochi.

– Esti minunata, ii sopti. As vrea sa fii a mea. Dar tu nu apartii nimanui, poate nici macar tie.

Maia nu deschise ochii. Se gandi la campul de margarete.

Image

Shay Morrison si brandusa mov (Capitolul 3)

Branduse

Shay. Isi pronunta propriul nume in gand. Il pronunta in mai multe feluri. Mama ei ii povestise ca alegerea numelui ii apartinea tatalui. In ziua in care Shay se nascuse, tatal ii spuse din senin mamei:

– O vom numi Shay. Shay Morrison.

– Shay? se mira mama. Nu am mai auzit niciodata numele asta. Nu spun ca nu e frumos dar nu e de aici, din orasul de munte.

– Nici ea nu e de aici, desi s-a nascut aici.

Shay adauga ultima replica conversatiei care se desfasurase de sute de ori in mintea ei. Ii placea sa isi imagineze cum tatal si mama ei vorbeau. Asta pentru ca nu si-i amintea purtand vreodata o conversatie. Isi amintea cuvinte grele dar niciodata o conversatie obisnuita. Cum a fost ziua de azi? Te simti obosita? Sa nu uitam ca maine seara suntem invitati la cina. Tatal ei fusese inginer de prelucrare a lemnului. Lemnul avea o semnificatie deosebita in orasul de munte. Era un fel de identitate a orasului. Primavara, orasul mirosea a iarba proaspata si a rasina. Vara mirosul de lemn uscat si de cetina se amesteca cu cel de fan cosit dimineata inainte de rasaritul soarelui. Toamna mirosea a frunze moarte si a lemn udat de ploile reci. Iarna… nimic nu era la fel de magic ca iarna – mirosul de lemn ars iti intra in piele si in par.

Zapada scartaie sub pasii oamenilor atunci cand e ger. Cred ca locuitorii din Malawi nu stiu asta.

Shay se plimba linistita prin multimea de oameni. Se adunasera cu totii in centrul orasului, in piata principala. Cladirea primariei isi arunca umbra amenintator peste ei. Festivalul Portii de Vis avea loc o data la douazeci de ani. Shay isi amintea vag primul festival la care participase, pe atunci avea zece ani. Tatal ei murise de doua luni si Shay isi amintea cum o implorase pe mama ei sa o duca la festival.

– Shay, ii spuse mama, nu pot. Acum nu e momentul sa iesim in public. Se vor uita la noi cu ochi rai, ne vor judeca, ne vor condamna. Daca vrei, du-te singura, tu esti copil.

Copiii din Malawi impletesc cosuri de paie sub baobab. Praful e fierbinte acolo.

Nu, ea nu mai era copil. Si intelegea perfect ce insemnau cuvintele rusine, judecata, condamnare. Colegii ei de clasa inca nu invatasera cuvintele acestea. Pe mama ei nu si-o amintea participand vreodata la vreun eveniment. Desi trecusera douazeci de ani. Shay se intreba mereu daca mama ei stie sa danseze. Primul festival fusese trist – mirosul de lemn sculptat ii amintea de tatal ei, iar toti oamenii printre care isi facea loc pareau foarte inalti. Cu totii o faceau sa se simta scunda.

Serile de martie inca miros a zapada. Brandusele mov cresc lenes din zapada, sfidand frigul. Shay culesese cateva in dimineata zilei Festivalului. Urcase un deal imbracata intr-o haina gri, groasa. Se jucase cu razele soarelui care se chinuia sa rasara. Aburii care ieseau din pamant o faceau sa creada ca totul nu e decat o poveste – ea, orasul de munte, tatal ei, mesterul papusar, jumatatea de suflet. Atingea zapada in timp ce rupea brandusele. Incerca sa le rupa cat mai din radacina, ca sa le poata pune intr-o vaza joasa. O vaza din ceramica verde ca ochii ei. Niciodata nu se intrebase de ce are ochi smaltuiti de ceramica. Nici buzele roz din ceramica nu o deranjau. Erau reci. Atat doar.

Buzele copiilor din Malawi sunt uscate de sete de apa dulce.

M-am nascut aici dar nu sunt de aici, ii marturisi Shay unei branduse fara sa o rupa. Nu, inca nu stiu de unde sunt. Simt doar ca nu apartin niciunui loc. Ma simt in siguranta aici, Branduso, dar intr-o zi va trebuie sa plec. Odata-si-odata va trebuie sa incep cautarea. Marea cautare. Timp de cateva luni i-am scris unui maestru papusar. Citisem despre el intr-o carte in biblioteca municipala. Era laudat pentru destoinicia de a intregi suflete. Se spunea despre el ca a descoperit un aliaj miraculos. Vezi tu, eu am ochi, buze si suflet din ceramica. Iar sufletul meu e doar pe jumatate terminat. Nu inteleg de ce. Nu seman nimanui, nici mamei, nici tatei. Tata a murit, Branduso. Demult. L-am vizitat pe papusar. Am coborat din munte si am ajuns in campie. In campie cerul se vede mai bine, pare mai mare, nu mai e ingradit de munti. Dar cerul de munte e mai albastru, mai clar. L-am gasit in magazinul lui. Jumatatea de suflet m-a durut cumplit cand l-am vazut. M-a durut tristetea lui. Singuratatea lui. Goliciunea lui. Nu i-am spus ca l-am simtit. Nu am vrut sa il sperii spunandu-i ca eu stiu, fara sa vreau, ce simt altii. Branduso, tie ti-e frig acum si ti-e dor de soarele de ieri. Apoi l-am lasat sa ma sarute. Nu am premeditat nimic. Dar m-am gandit ca poate il va ajuta sarutul meu. Doar ca golul nu a disparut dupa sarut. Nici al meu, nici al lui. Intr-o dimineata, in timp ce el dormea incruntat, am plecat. M-am gandit ca nu avea rost sa il mai retin. Eu nu cred in suflet plin desi tanjesc dupa unul.

Sub baobab, pe o rogojina roasa de timp, un copil zace bolnav. Shay il tine de mana, neputincioasa. Incearca sa nu planga.

Multimea de oameni era vesela. Oamenii din orasul de munte nu sunt veseli decat atunci cand se organizeaza vreo festivitate in oras. Si atunci cand ninge pentru prima data in an. In rest sunt … preocupati. Viata in munte nu e usoara. Izolarea, dorinta de departe, lipsa de curaj, comunitatea restransa ii face foarte seriosi. Severi cu ei insisi.

Shay isi prinse brandusa in par. Dupa ce conversa cu ea, o rupse si o pastrase in buzunar pana acasa. Seara, cand se hotari sa mearga in piata centrala, isi impleti parul si isi agata brandusa in par. Ca sa nu se simta singura. Oamenii de munte asteptau cu totii momentul aprinderii focului. Sute de crengi de brazi si chiar trunchiuri de brazi tineri fusesera cladite in forma de triunghi. Fata cea mai frumoasa din oras urma sa aprinda focul. Oamenii vorbeau in soapta despre ea. Mièle, fata cu ochii negri de carbune. Shay nu o cunostea.

In timp ce Shay se strecura prin multime, barbatii intorceau capul dupa ea. O singuratica, pareau sa spuna. Inaccesibila. Nu e fata inginerului care s-a …? Ba da! S-a facut frumoasa. A fost plecata un timp dar s-a intors. Maica-sa nu s-a recasatorit niciodata. Poate s-a intors pentru maica-sa. Sa aiba grija de ea. Am auzit ca a studiat in tari straine, ca a calatorit peste hotare.

Shay se simtea privita. Nu de barbatii care se uitau curios la ea. De ochi cunoscuti, blanzi. Isi intoarse brusc capul ca sa cerceteze imprejurimile. Din cauza miscarii bruste, brandusa ii cazu din par in mormanul de crengi de brazi. In momentul acela, Mièle, cu o privire triumfatoare in ochii negri, aprinse crengile de brad. Lumea aplauda si chiuia fericita. Shay isi privea brandusa a carei petale luasera foc pe margini. Se apleca sa o ridice si atunci simtit din nou durerea din sufletul pe jumatate. Golul. Il recunoscu.

Copilul bolnav o priveste in ochii verzi de ceramica. Ii zambeste si apoi inchide incet ochii.

Umbra

Image

Umbra e dorinta ascunsa de a te regasi in ochii altcuiva.

Umbra e minciuna ca iti poti potoli setea in oceanul altcuiva.

Umbra e nevoia de a fi insotit.

De cine vrei tu.

Alcor si Mizar sunt doua stele care se urmaresc in univers. Calatoresc impreuna. Arabii le-au vazut (probabil primii) cu ochiul liber din desert. M-am gandit ca cerul se vede cel mai bine din desert. Stand intins pe nisip, te lasi rasfatat de cerul indepartat si de nisipul fierbinte care iti aminteste ca lumea e perisabila. Intins pe nisip, esti la jumatatea distantei dintre infinit si pieritor. Un punct fix intre vesnic si efemer. Mizar, nume de origine araba, inseamna “brau”, iar Alcor inseamna “cea uitata” sau “cea neglijata”. Cele doua stele calatoresc la o distanta de 1,1 ani lumina una de cealalta. Un an lumina e echivalentul a zece trilioane de kilometri. Un trilion e echivalentul a o mie de miliarde. Din desert cele doua stele pot fi observate cu ochiul liber. Distanta dintre ele pare a fi de un lat de palma. Privim prin ochi care distorsioneaza realitatea.

Alcor: Ce dimineata albastra-roz! De mult nu m-am mai trezit atat de odihnita. Sunt singura stea care emana lumina roz-albastruie calda, atat de calda. Azi-noapte, in somn, in timp ce pluteam, am simtit cum ma privea. Nu am visat. Am simtit. Se uita la mine cum dormeam. Pleoapele imi erau atat de grele de somn si pace incat nu am indraznit sa le deschid. Mi-a fost frica sa nu il alung. Nu se apropie niciodata cand sunt treaza. Dar stiu ca ma urmareste. L-am creat ca sa nu fiu singura. L-am creat ca sa imi semene.

Mizar: Ce dimineata gri-verzuie! Nu imi amintesc cand m-am nascut. Stelele mi-au povestit ca orice stea stie cand s-a nascut si cand va muri. Asta e singura diferenta dintre noi si pamanteni. Ei nu aleg sa se nasca si nici sa moara. Am incercat de multe ori sa inteleg. Eu de ce nu stiu? Stiu doar un singur lucru. Ca trebuie sa urmaresc lumina roz-albastruie care parca imi apartine dar pe care nu reusesc sa o ating. Azi-noapte am incercat sa ma apropii. In zadar. Pe masura ce eu incercam sa deslusesc ceva din lumina ei, ea se indeparta. Devenea din ce in ce mai fada. I-am dat un nume, ca sa imi apartina. Alcor, cea uitata. Eu sunt singurul care o vede. Am intrebat celelalte stele, cele care stiu cand s-au nascut si cand vor muri. In ochii lor, ea nu exista. Nici o alta stea nu a vazut-o niciodata.

Alcor: I-am dat un nume atunci cand l-am creat. Mizar. L-am creat ca sa ma imbratiseze asa cum un brau imbratiseaza talia unei iele. Ielele sunt singura forma in care noi, stelele, putem sa ne intrupam si sa ne bucuram de minunatia Pamantului. Universul-tata ne permite sa luam forma unei femei frumoase, sa purtam rochii lungi de in curat si sa ne imbaiem in rauri necurgatoare. Lumina pe care stelele o emana e orbitoare pentru pamanteni. Pret de cateva ceasuri ne e permis sa transformam lumina in frumusete feminina. Dar frumusetea, in realitate lumina de stea, e si ea orbitoare. Ochii care ne vad orbesc. Pamantenii ne considera creaturi malefice pentru ca cei care se uita la noi se ratacesc de ei insisi. Ei cred ca jocul nostru e creat ca sa ii ademenim pe ei. Jocul nostru nu e decat setea ucigatoare de a fi pe Pamant. De a pasi pe iarba rece si uda. De a mirosi noaptea. De a ne atinge propria piele. De a ne putea vorbi. De a canta. De a simti. Setea ucigatoare de a simti.

Pe el, pe Mizar, l-am creat ca sa … simt in cer. Aveam nevoie de un motiv pentru a straluci. Lumina roz-albastruie devenise gri. Pamantenii aproape ca nu o mai distingeau. Creasera mituri despre disparitia mea. O puneau pe seama universului-tata care m-ar fi pedepsit pentru indrazneala de a straluci altfel decat celelalte stele. Roz-albastrui. Eu asa m-am nascut. Si, ca sa nu mor, mi-am faurit o oglinda. Careia i-am dat un nume si lumina mea.

Mizar: Desi nu o cunosc, am inteles-o de la inceput. Avem aceeasi culoare. Doar noi doi. In tot universul. De multe ori am simtit ca nu e decat un produs al imaginatiei mele. Poate ca eu am creat-o. Din dorinta de a apartine cuiva. Din dorinta de a crea un inceput. Eu, cel fara de inceput. Doar ca nu m-am priceput sa calculez distanta. Oricat incerc sa ma apropii, e in zadar. Ii simt caldura, rasuflarea, ma trezesc in lumina ei, cateodata o simt cum ma priveste. Dar nu o pot atinge. Odata am alergat dupa ea. Am alergat pana cand tot aerul universului nu mi-a fost de ajuns sa imi trag rasuflarea. Am alergat pana mi-au dat lacrimile de neputinta. In van. Am renuntat. Acum o urmaresc in univers. Oriunde merge ea, sunt si eu. O stea batrana mi-a povestit despre iele. Cu permisiunea universului-tata, as putea sa primesc un trup pamantesc. Pret de cateva ceasuri. Doar asa as putea sa o intalnesc. Sa o simt. Dar cum sa ii dau intalnire pe pamant cand nici macar nu stiu cum sa ma apropii de ea? Poate ea nici macar nu exista. Poate ea sunt … eu, propria-mi creatie. Oare cum?!

Seara de vara. Desert. Pamantesc. Alcor inchide ochii ca sa simta mai bine nisipul de sub talpi. Oare pamantenii stiu sa se bucure de ce ating? Caldura fiecarui graunte de nisip o simtea in inima. Prin rochia alba se distinge, subtil, lumina roz-albastruie.

Alcor: Nimic mai balnd decat caldura pe sfarsite a unei zile de vara. E noapte aproape. Primele stele au rasarit deja. In departare se aud voci de beduini care vorbesc in jurul folcului. Isi spun povesti pe care le-au auzit de la batrani. Povestile lor sunt blande si pline de invataturi. Ce frumosi sunt oamenii! Dar ce ciudat… Mizar ar trebui si el sa straluceasca. De fiecare data cand ma plimb pe pamant ma uit la el. Lumina roz-albastruie e usor de deslusit din desert.

Seara de vara. Campie verde care miroase a ud. Mizar inchide ochii pentru a simti iarba pe care calca. Ce minune! Oare pamantenii stiu sa se bucure de ce ating?

De ce nu creste iarba in desert?

Umbra e iarba pe care o sadesti in desertul tau pentru a simti.

Umbra e distanta de 1,1 ani lumina care ne desparte de cei pe care i-am creat pentru a fi insotiti.

Sah mat

Cazinou

 

Tacerea e furtuna din tine pe care nu o imparti cu nimeni. Tacerea e felul in care te pedepsesti pentru slabiciunea de a nu fi indraznit. Tacerea e regretul ca esti singur pe lume. Tacerea e amagirea ca te vei vindeca lasand timpul sa spele ranile nevindecabile. Tacerea e marea in care te arunci pentru a te ineca. Tacerea e desertul pe care te hotarasti sa il strabati descult.

“Iarba, usor umeda, sau rece, ma racorea in seara lunii mele pline. Vantul adia usor, iar lumina lunii inca nu se saturase sa se joace cu frunzele de catalpa ce margineau locul nostru secret. Acolo, tu si eu, impreuna, am cladit primele statui ale perfectiunii. Prima, putin la dreapta, usor aplecata si cu trunchiul rotit usor, ca la aruncarea prin invartire a unei bile metalice, ilustra mintea-olimpiadica. Imbracata intr-o mantie matematica, logica…”

Am inchis cartea pe care o citeam intinsa pe jos, pe tabla de sah. Tabla de sah era locul unde ma refugiam de fiecare data cand vroiam sa fiu tacuta. Tabla de sah era parasita. La fel ca si cazinoul in care se afla. Iarba crestea printre dalele mari de beton alb-negru. Albul era cenusiu-murdar si negrul era decolorat de soarele care patrundea prin ferestrele mari.

Nicaieri in lume nu existau partide de sah umane. Bunica imi povestise ca oameni din toate colturile tarii veneau in zilele de sarbatoare sa asiste la partidele de sah umane. Costumele special croite pentru rege si regina erau de o frumusete uluitoare. Croitorul orasului le cususe de mana si folosise cele mai scumpe stofe si fir de aur si argint. Mantia regelui atarna grea de bogatia pietrelor pretioase cusute in stofa. Verdele rochiei reginei fusese adus din India unde un fauritor de materiale textile inventase culori cum nimeni nu mai vazuse. Pionii, turele, nebunii, caii, totul era bine gandit pana la ultmele detalii. Pionii albi erau barbati tineri, nu mai batrani de treizeci si cinci de ani, blonzi cu ochii verzi sau albastri. Erau toti de aceeasi statura. Pionii negri aveau tenul inchis la culoare, parul negru-castaniu si privirea pierduta. Spectatorii ii gaseau sumbri. Nu pentru ca erau negri. Cele doua ture erau batrane. Doua femei resemnate, deloc atragatoare. Imbracate intr-un gri-cenusiu cu guler inalt, patrat. Nebunii erau salbatici, radeau ascutit si erau imbracati in costume de culori tipatoare. Se miscau in diagonala cu sete de viata si de fiecare data priveau spectatorii de pe margini in ochi. Caii paseau sacadat, sigur.

Jocul incetase cu multi ani in urma. Nimeni nu mai stia exact cand si de ce. Oamenii distrug tot ce creeaza, mi-a spus bunica resemnata. Nu numai jocul fusese abandonat. Cazinoul fusese si el parasit. Apa patrunsese in subsol si peretii impunatori se scorojisera. Sala de concerte era gri si peretii surpati. Pardoseala-tabla de sah nu mai servea jocului de sah uman. Imi servea doar mie. In serile de vara ma intindeam pe ea si citeam. Era calda, razele de soare patrunsesera prin ferestrele uriase si mangaiasera dalele sortite uitarii. Nu imi era teama sa fiu singura. Nici tacuta. Eram un pion solitar si mut. Sau o regina care incetase sa mai fie rasfatata.

Am redeschis cartea.

“…nestingherita de tipetele de disperare ale umanitatii. Un chip masculin, cu trasaturi perfecte, severe, necrutatoare. Intruchipare a echilibrului. A doua, la stanga, cu spatele drept si privirea atintita asupra statuii masculine, ilustra mintea-suflet. Un chip feminin, bland, usor melancolic si misterios dar hotarat.”

Un porumbel gri-albastru zbura prin ferestrele uriase si risipi tacerea in mijlocul careia eu contemplam statuile perfectiunii. Cand eram copil veneam aici impreuna cu fetita de la parter. Ne strecuram printr-o deschizatura in gard si inaintam ca niste cercetatori savanti printre tufele de maracini. Descoperisem drumul spre sala de concerte si nimic nu ne speria. Mirosul de apa statuta si jumatatile de caramizi apartineau cladirii cazinoului. Odata gasisem un porumbel mort. Era cazut pe tabla de sah, cu aripile putin deschise. M-am intrebat daca zburase in cazinou pentru a muri pe tabla de sah. La fel cum eu veneam aici pentru a ma intinde pe tabla de sah si a tacea.

“El, perfect prin echilibrul pe care il atinse prin mintea-olimpiadica. Ea, perfecta prin nelinistea si incapacitatea de a se ierta. El, perfect prin capacitatea de a rationaliza si de a darui balans. Impacat cu sine. Iubind animalele si oferindu-le adapost. Ea, perfecta prin dorinta de a salva si de a-l salva. El, perfect prin dragostea pe care i-o purta mamei lui. Ea, perfecta prin dragostea pe care o purta copiilor carora nu indraznea sa le dea nastere.”

In ultima vreme plutisem prin viata. Aproape ca imi crescusera aripi de la atata lipsa de pamant sub picioare. Nu stiu sa joc sah. Cred ca sunt insuficient de inteligenta si de competitiva ca sa joc sah. Si nu mi-am dorit niciodata sa atac regele. Dar ma fascineaza faptul ca regele nu e niciodata cu adevarat capturat. Jocul se termina in momentul in care regele nu gaseste nicio posibilitate de a elimina atacul dar el nu e atacat niciodata.

“Imperfecti impreuna. Luna parasise locul secret si frunzele de catalpa se simteau rasfatate. Nu, nu te-am iubit, statuie a perfectiunii. Am iubit ideea de a te iubi.”

Tabla de sah era luminata intr-un colt de luna. Se facuse tarziu si eu inca nu plecasem. M-am gandit la fetita de la parter si la porumbelul mort. Si la regele care nu e capturat cu adevarat. Umbra copacului de catalpa tremura in coltul luminat de luna. Florile alb-galbui nu se vedeau noaptea. Le vazusem in timpul zilei, erau putin arse de soare.

Tacerea e povestea fara sfarsit. Tacerea e regele incoltit dar nu ucis. Tacerea e dor pe care il ascunzi.

Sah mat.

 

Versul meu

Desert

„O me! O life!… of the questions of these recurring; of the endless trains of the faithless… of cities filled with the foolish; what good amid these, O me, O life?” Answer. That you are here – that life exists, and identity; that the powerful play goes on and you may contribute a verse. What will your verse be?” (Dead Poets Society, 1989)

Am cazut in genunchi. Dureros. Mi-am zdorbit genunchii de asfaltul zgrunturos. Mi-am simtit carnea sfasiata de asperitatile asfaltului si durerea m-a fulgerat in tample. Am inchis ochii si m-am prabusit. Ca un brad pe care il tai din radacina si trosneste puternic in timp ce cade. Propriul meu trosnet m-a asurzit si mi-am acoperit urechile cu palmele. Ochii inchisi mi i-am simtit grei de epuizare si am preferat sa nu ii mai deschid. La ce bun sa vezi cand nu mai simti? Durerea a pus stapanire pe mine si m-a infasurat intr-o bucata de panza alba, scortoasa. Mirosul asfaltului se confundase cu mirosul meu. Miroseam a bitum, a ploaie uscata si a urme de papuci anonimi. In cadere imi ranisem tampla. Simteam cum sangele imi curgea fierbinte pe obraz si isi facea loc printre lacrimi. In barbie sangele si lacrimile se uneau intr-un lichid de o culoare pala, un sange decolorat, sarat si murdar.

Fata persana, imi povestesti despre desertul din tara in care ai dormit in curtea moscheei. Imi povestesti ca ai fost in desert si eu te intreb, sincer dar in acelasi timp miseleste, unde incepe desertul? De fapt, de unde stii ca incepe desertul? Exista o delimitare vizibila intre desert si ne-desert? Un indicator cu un simbol pe care il gasesti intr-o carte cu reguli de circulatie? Esti usor amuzata si imi explici bland ca muntii se transforma in dealuri, ca piatra se transforma in bulgari de pamant, ca bulgarii de pamant se prefac in nisip si acolo incepe desertul. Nu, nu exista semne de circulatie care sa indice asta. Fata persana, in desertul tau cresc flori. Pentru ca tu esti atat de blanda cu mine si cu tine. Pentru ca te opresti cand trebuie sa te bucuri de un mic dejun proaspat sau de un pranz servit in arsita dupa-amiezii. Pentru ca asculti si vorbesti raspicat si clar. Pentru ca emani optimism si bucurie de a trai. Pentru ca ai venit sa ma vezi.

Desertul incepe acolo unde ploaia se usuca. Acolo unde sufletul se stinge si se departeaza de corp. Acolo unde totul incepe sau se termina. In tine. Desertul il simti in piept.

Desertul meu e alb. Odata era verde si cresteau brazi in el. Apoi brazii s-au transformat in pasuni intinse si verzi, secerate de canale de drenaj. Acum e alb. Monoton si gol. Albul nu e linistitor, nu e decat prevestitor de vid. In desert o banca din fier forjat. Oare cum a ajuns acolo? De parca cineva ar fi lasat-o pentru ca eu sa ma odihnesc stand pe ea. Am atins-o cu mana, era calda. Fierul fusese incalzit de soarele arzator. Imi era sete. Nu puteam sa ma hotarasc daca sa ma asez pe banca. A sta pe o banca inseamna asteptare. Eu nu asteptam nimic.

Fata persana, tu mi-ai spus sa incetinesc. Sa ma asez pe o banca si sa vorbesc cu mine. M-am gandit ca tu ai pus banca in desert. Desertul eu il creasem. M-am hotarat sa ma asez. Nu aveam nimic de facut. Am inceput sa ma joc cu picioarele in nisipul cald. Am realizat ca nu aveam papuci. Imi placusera mereu papucii, m-am gandit. Dar cred ca ii ratacisem pe drum. Sau poate ei ma ratacisera pe mine. Papucii si femeile lor. Am zambit trist. Articolul respectiv il scrisesem in coltul wireless al hotelului de pe insula vulcanica. Atunci traiam. Ma plimbam seara intre ocean si uscat si cream. Cream ocean si uscat. Si povesti. Eram odihnita. Radeam.

Stand pe banca m-am uitat la mainile care scrisesera povesti. Nu le mai recunosteam ca fiind ale mele. Mi se pareau prea mici. Odata mi se pareau frumoase, ma minteam ca seamana cu cele ale tatei desi nu imi amintesc mainile tatei. Nici chipul lui nu mi-l amintesc. Nici vocea. Nici mersul. Doar … prezenta. Un fel de prezenta vaga. Imi amintesc ca odata am dansat impreuna. Mi-as dori sa dansez din nou cu el. Poate pentru ca l-am iertat. Pe jumatate. Sau chiar de tot dar nu am avut timp sa ma gandesc la asta.

Ma simteam din ce in ce mai linistita. Timpul are o alta dimensiune in desert. Chiar si in unul creat de tine. E incet. Blajin. Iertator. Iti apartine. Starea de inutilitate se transformase pe nesimtite intr-o amorteala placuta. Pana si banca parea utila. Desertul prinsese culoare. Un verde-galbui pal. Rochia alba de bumbac pe care o purtam imi acoperea genunchii. Timp de cateva secunde mi-am dezgolit genunchii ca sa ma uit la ranile provocate de cazatura pe asfalt. Sangele inchegat disparuse. Genunchii imi erau curati si putin arsi de soare. Rotunzi si vindecati.

Silueta am distins-o in timp ce contemplam dunele de nisip. Inima a inceput sa imi bata cu putere. Credeam ca sunt singura in desertul meu. Cine ar fi putut sa il descopere? Si cum? Dar pe masura ce se apropia devenea … cunoscuta. Linistitoare. M-am gandit la fata persana. Ea venea mereu sa ma vada. Dar mersul, statura, felul in care isi trecea mereu mana prin par… nu, nu putea fi fata persana. M-am hotarat sa astept si sa nu ma ingrijorez. Am asteptat timp de … e greu sa masori timpul cand el e blajin. Incet.

Cand silueta a ajuns langa mine mi-a zambit. Purta o rochie din bumbac care ii acoperea genunchii. Avea ochii mari si verzi. Si niste papuci din piele maro cu sireturi care imi placeau.

Pe mine ma asteptai, mi-a zis.

Pe mine ma asteptam, am repetat.

Identitate.