Arhivele lunare: Ianuarie 2013

Lectia

Image

Elevii noi se dezbracau zgomotos in vestiar. Patru tineri. Foarte tineri. Radeau oarecum suparator dar vesel. Asteptam asezata pe podea sa inceapa lectia de aikido.

– Esti fericita cu alegerea pe care ai facut-o? m-a intrebat senseiul.

Nu il vazusem in spatele meu. Senseiul e un barbat bland. Eu sunt egoist, mi-a spus odata. Probabi ca tu nu crezi asta dar eu sunt un om egoist. Doar ca egoismul meu nu face rau nimanui. Cateodata trebuie sa alegi. Tu sau adversarul? Doar unul supravietuieste. Alege-te pe tine, m-a rugat. Oamenilor buni li se intampla lucruri bune. Si nu uita – cand cineva patrunde in spatiul tau, fa un pas inapoi. In felul asta iti recastigi spatiul. In limba surogat, spatiul se numeste ruimte. Sunetul ui nu exista in limba mama, nu asa cum e pronuntat in limba surogat. E atat de melodic incat iti da liniste.

Ruimte. Mijn ruimte.

– Da, sunt fericita cu alegerea pe care am facut-o, i-am spus si am ras putin incurcata. Am vrut sa ii multumesc pentru ca ma ajutase sa fac alegerea dar nu am indraznit. Eu sunt timida. Timiditatea mea nu face rau nimanui.

– Oamenilor buni li se intampla lucruri bune, mi-a zambit. Adunarea! a strigat cu o voce atat de puternica, atat de diferita de cea cu care imi vorbise cu cateva secunde in urma.

S-a asezat pe podea si a inchis ochii. Ma uitam la el. Era aproape batran. Si tot in jurul lui era spatiu. Spatiul lui. Zijn ruimte. S-a inchinat fotografiei care e mereu asezata langa sabii. Niciodata nu m-am intrebat cine e cel din fotografie. Desi la inceputul si sfarsitul fiecarei lectii ne aplecam pentru a ne inchina lui. Ne asezam palmele pe podea, cu degetele putin unite. Senseiul se inchina fotografiei si noi facem la fel. Apoi ni se inchina noua si noi ne inchinam lui. Apoi ne striga cu o voce grava – Rise! Cauta-ti spatiul. Zoek je ruimte! E un moment important. Fiecare se uita in jurul lui, zambeste sub forma de salut celorlalti elevi si isi cauta spatiul. Senseiul isi ridica bratele in dreptul pieptului cu palmele spre sine si degetele aproape unite. Dar nu de tot. Spatiul lui. Noi il urmam. Exercitiile de respiratie te apropie de tine. In lupta trebuie sa fii tu insuti. Sa ramai mereu in preajma ta. Sa nu te abandonezi. Liniste in mijlocul furtunii, ne spune senseiul. Furtuna din mine incearca sa se linisteasca si pare sa ma asculte pret de cateva secunde. Inselator. Imi simt inima batand cu putere si parca as vrea sa ma uit la ea prin bumbacul gros al costumului alb. Materialul e gros dar bland, nu imi zgarie pielea. Furtuna ma ameninta. Eu imi protejez spatiul.

Elevii noi au venit pentru o lectie de proba. Inainte de a lupta e bine sa iti confirmi dorinta de a lupta. Sunt tineri. Prea tineri. Aici nimeni nu demonstreaza nimic nimanui, ne-a spus senseiul in prima lectie. Aici esti tu si spatiul tau pe care il aperi. Atat. Elevii noi se impun. In timpul exercitiilor rad obraznic. Baiatul cu ochi tulburi iese in evidenta. Pentru ca asta isi doreste. Se impune.

Senseiul ne demonstreaza o tehnica de lupta apoi ne spune la fel de grav – Cauta un adversar! Ma priveste si imi spune – Vino aici! El e adversarul tau. Baiatul cu ochi tulburi ranjeste ca o hiena care si-a zarit prada. El inca nu intelege nimic. Se lupta cu mainile si picioarele. Si se impune. Ma priveste in ochi ca sa imi caute spatiul. Ii raspund la fel. Exersam tehnica si, pentru ca o face bine, ii spun:

– Foarte bine!

– Foarte bine, ma imita si rade scurt si ascutit.

Face parte din baietii care se transforma in barbati pe care trebuie sa ii pedpsesti. E unul din barbatii care iubeste o singura data, o femeie lucioasa ii zdrobeste inima si el se hotaraste sa pedepseasca intreg regnul feminin. Tot ce urmeaza dupa ea e razbunare. Viata agitata, superficiala, zgomotoasa, mincinoasa si incoronata cu seri de singuratae si incapacitate de auto-reflectie. Da, fac parte din femeile care inca nu si-au clarificat relatia cu barbatii. Care iubesc bland si lovesc fulgerator. Usturator.

Poate nu vei reusi niciodata sa iti clarifici relatia cu barbatii, pozitia. Nu, nu am uitat.

Repetam tehnica. Il privesc oarecum dezinteresata de prestatia lui dar ii zambesc amabil. La finalul tehnicii unul dintre adversari cade si se loveste cu spatele de podea. De fiecare data cand eu atac, nu il las sa cada. Cand aproape se prabuseste, il prind de incheietura mainii si il ajut sa isi mentina echilibrul. Eu nu lupt. Il invat tehnica. Ii observ o privire sireata in ochi. Intuiesc ce va face. E istet, a invatat tehnica bine si o practica din ce in ce mai bine. Ataca. Face totul cu precizie. Ma lasa sa cad miseleste si spatele mi se loveste greu de podea. Inchid ochii de durere. Rade victorios si ma ajuta sa ma ridic. E randul meu. Atac. E mult mai puternic decat mine. Atac repede si il las sa cada. Isi pierde echilibrul dar refuza sa cada. Pentru a-si mentine echilibrul face un salt urias si e cat pe ce sa doboare fotografia careia ne inchinam la inceputul si sfarsitul lectiei. Senseiul se uita incruntat la mine. Se apropie de noi. Inca nu stiu daca urmeaza sa ma felicite sau sa ma certe.

– Spatiul meu, ii spun. Ma priveste in ochi, imi zambeste si imi intoarce spatele.

– Schimba adversarul, striga cu vocea grava. Ma inclin in fara baiatului cu ochi tulburi.

– Multumesc, ii spun.

El se inclina la randul lui si imi multumeste. Furtuna mea e linistita.

Pe D. l-am cunoscut la lectia de aikido. E partenerul meu. De fapt, suntem adversari dar, in secret, suntem parteneri. El face parte din cei batrani. Cu experienta. Batranii ii ajuta mereu pe tineri. Cei puternici ii ajuta pe cei slabi. Imi explica fiecare tehnica cu rabdare. E bland. Dar, mai presus de a fi bland, e integru. Extrem de integru. Las-ma sa cad, imi spune. Eu stiu sa cad. Odata l-am lasat sa cada si s-a lovit. M-am uitat vinovata la el. Imbatranesc, a spus el in timp ce se ridica. Da, si eu imbatranesc. Daca as fi avut timp, i-as fi explicat teoria Otiliei potrivit careia femeile nu traiesc decat doi-trei ani. Femeile, pe masura ce imbatranesc, devin tot mai frumoase, mi-a spus el. M-am facut ca nu il aud. E integru.

Senseiul i-a asezat pe cei batrani in cele patru colturi ale podelei. Le-a explicat ca fiecare dintre ei trebuie sa aleaga un elev nou pentru a-i invata o tehnica. D. l-a ales pe baiatul cu ochi tulburi. Am zambit. Apoi senseiul le-a explicat elevilor noi ca trebuie sa isi aleaga un adversar. Baiatul cu ochi tulburi s-a prefacut ca se gandeste un timp apoi si-a indreptat degetul aratator spre mine. In timp ce ma indreptam spre coltul podelei, m-am uitat la D. Parea ca stie ce face si m-am decis sa il ascult. D. a demonstrat tehnica la fel cum o face mereu, incet, clar, intelept. M-a folosit ca adversar si apoi a spus – Acum voi doi. Am exersat de cateva ori tehnica. Era dificila. Eu atacam. Baiatul cu ochi tulburi trebuia sa isi apere spatiul. Dar tehnica era destul de complicata pentru un incepator. Senseiul ni s-a alaturat si l-a intrebat mirat pe D. De ce ai ales tehnica asta? Eu stiam de ce.

– Elevii noi, in fata! a strigat senseiul. Baiatul cu ochi tulburi s-a indepartat. In coltul podelei am ramas cu D. Loveste-l in fata, mi-a soptit. Nu se asteapta la asta.

– Adversarii in fata! a strigat senseiul. M-am indepartat fara sa ma uit la D. Odata ajunsa in fata, m-am uitat pe furis la el. Era serios si privirea din ochii lui imi spunea – Noi suntem parteneri, nu adversari.

L-am atacat. In fata, asa cum ma invatase D. Nu, nu se astepta. S-a speriat si m-a trantit la pamant. Cu putere. Nu a folosit tehnica ca sa ma loveasca, si-a folosit puterea fizica. Daca lupti pentru spatiul tau, nu iti epuizezi puterea fizica. Te folosesti de energia adversarului, pe care o intorci impotriva lui. Touché, parea D. sa spuna in timp ce baiatul cu ochi tulburi incerca sa isi calmeze furtuna care il epuizase.

Furtuna mea era linistita.

In drum spre casa, ploua marunt. Doi tineri, o fata si un baiat, se intreceau pe bicicleta in ploaie.

Oceanul invizibil

Image

 

Oceanul invizibil e distanta perceptibila dintre doua puncte apropiate.  

Oceanul invizibil e realitatea neplacuta ca suntem atat de indepartati unul de altul.

Oceanul invizibil e imposibilitatea de a face compromisuri pentru ca ele nu ar imbunatati nimic.

Am mai spus ca intre Europa de vest si cea de est exista un ocean care nu e desenat pe harta. Un ocean in care, daca ii constientizezi prezenta, te afunzi pentru a pieri. A-ti parasi tara mama e, pe langa o metamorfoza muta, un act de indrazneala inconstienta. Pleci intr-o zi de iarna geroasa. Ai dormit prost intr-un hotel intr-un cartier marginas al capitalei mizere.

[Nu, nu sunt genul de om care sa vada frumusetile ascunse ale capitalei in care alienarea s-a transformat in aerul pe care il respiri. Sunt genul de om care vede tristetea si disperarea pe chipurile oamenilor din metrou. Caruia ii e mila si vrea sa ajute cand poate nici macar nu e necesar. Frumusetea o vad doar cand e reala, inuman de mirifica. Cand e prezenta. Adevarata.]

Te trezesti dimineata, prea dimineata dar atunci cand pleci pentru a nu te mai intoarce e bine sa o faci cand nu e aglomerat in trafic. Taxiul pe care l-ai comandat de cu seara te asteapta in fata hotelului. Soferul e inexplicabil de treaz la o ora atat de matinala. Dar soferii de taxi sunt un fel de strigoi care bantuie noaptea pentru a duce oameni la destinatii bizare. Odata ce te-ai urcat in taxi, soferul incepe sa vorbeasca mult si zgomotos. Tu ai vrea ca el sa taca pentru ca sa iti poti lua ramas bun de la tara mama. Dar e prea tarziu. Sau prea devreme. Nu e loc de ramas bun atunci cand pleci pentru a nu te mai intoarce. Strazile sunt albe-gri si goale. A nins in noaptea in care tu nu ai putut dormi. Drumul spre aeroport pare interminabil. Nu trist. Doar prea lung. Odata ajunsi la aeroport, soferul iti intinde o carte de vizita si promite sa te duca la destinatii bizare de fiecare data cand il suni. Nu conteaza daca e zi sau noapte, adauga el. El e strigoi care nu are nevoie de somn. Eu nu ma mai intorc, ai vrea sa ii spui dar ii multumesti amabil si ii platesti mai mult decat iti cere. Pentru efortul de a nu dormi. Apoi tot ce urmeaza e un fel de timp petrecut intr-un loc ireal. Un timp inconstient. Nu poti sa te gandesti la nimic, sentimentele sunt atat de confuze incat nu poti sa deslusesti ce simti. Te dedici cartii pe care o citesti pentru ca ai nevoie de o scuza. Cand e momentul, pleci. Pleci pentru a nu te mai intoarce. Dar … tu inca nu stii asta.

In avion inima incepe sa iti bata in ritmul normal. Nici repede si nici linistit. Viu. Te uiti la muntii inzapeziti si peisajul e atat de frumos incat uiti de tine. Peste cateva saptamani vei povesti despre muntii inzapeziti si despre sentimentul de neinsemnatate pe care ei ti-l dau. Ce e mai frumos decat o lume de munti pe care zapada se odihneste triumfatoare? Ce e mai tulburator decat sentimentul ca tot ce ti-e familiar a disparut? Metamorfoza muta a inceput… Si oceanul a prins, foarte vag, forma. Iti asumi responsabilitatea pentru decizia luata si te simti puternica. Ai ales calea primejdioasa. Confortul nu ti-a adus niciodata implinire. Orasul-zapada, orasul in care fiecare colt de strada ti-e familiar, era ca o inchisoare lipsita de gratii. Una in care ti-ar fi putut fi usor. Simplu. Lipsa obstacolelor si zilele previzibile ar fi putut fi fericite. Dar … tu nu vei sti asta niciodata.  

Orasul-zapada se indeparteaza pe nesimtite. Zile, saptamani, ani il transforma intr-un loc idilic unde te-ai format ca om. Regreti faptul ca nu poti sa ii dai nimic inapoi. Ca nu poti sa il rasplatesti pentru sufletul verde si brav pe care nu l-ai fi putut dobandi daca nu te nasteai acolo. Se intampla sa il visezi. In el traiesc oameni pe care ii iubesti fara sa le ceri nimic in schimb. Oameni care nici macar nu stiu ca ii iubesti. Si carora nu le vei spune niciodata ca distanta te doare. La ce bun? Ei te-au uitat partial. Sau isi amintesc de tine cum erai. Cum esti acum e ciudat. Oarecum neplacut. Te-ai schimbat. Ei nu s-au schimbat pentru ca orasului-zapada nu ii plac schimbarile. Metamorfoza muta o constientizezi doar atunci cand revezi orasul. La fel si oceanul.

Tii minte cand dansam si radeam impreuna? Tii minte cand ne aventuram in excursii pe munte si culegeam branduse din zapada? Tii minte cand imi spuneai ca sunt frumoasa? Tii minte cand am crezut ca te-am pierdut si am alergat dupa tine sa te regasesc? Si te-am regasit. Tii minte cand lumea noastra era atat de mica incat ne loveam coatele de peretii ei? Tii minte cand am crezut ca nicodata nu va fi altfel decat … atunci? Si asta ne facea fericiti?

Tin minte, mi-ai raspuns absent. De ce ai plecat?

Pentru ca nu mai puteam sa raman, ti-am raspuns. Pentru ca imi julisem coatele de peretii lumii noaste. Pentru ca purtam o lupta cu mine pe care tu refuzai sa o vezi. Pentru ca intre noi crestea un ocean. As fi putut alege sa plutesc pe el. Impreuna cu tine. Am ales sa plec. Ca sa vad toate marile si oceanle lumii. Nici nu m-am uitat inapoi.

Oceanul poate l-am desenat eu. Asa simt cateodata. L-am creat ca sa imi iau ramas bun, ca sa pot parasi oameni si locuri, ca sa imi pot continua drumul primejdios. Sunt pe drum. Sunt mereu pe drum. Dar strabat drumul pe care eu l-am ales.

S-a intunecat. Voi inchide lumina acum si voi scrie pe intuneric.

 

 

Eu nu scriu povesti de dragoste

Image

Se intampla ca viata sa iti daruiasca momente magice. Ele se nasc mereu din nimic. Trec repede si lasa in urma lor un infinit de nostalgie. E ca si cum viata iti arata, repede si intens, ca ar putea sa fie si altfel decat e in realitate. Te plimbi fara scop in casa. Din camera de zi in dormitor, din dormitor in alt dormitor. Traiesti un moment de gol. De … nimic. Nu e primul. Azi. Si, dintr-o data, fara niciun fel de introducere, auzi o melodie. Ratiunea incearca sa ii stabileasca provenienta. Nu iti amintesti sa fi deschis radioul sau televizorul. Melodia se aude incet. Sau suficient de tare incat sa o poti auzi desi ai senzatia ca daca te misti va inceta. Vocea parca vine din tine. E blanda si iti face bine. Apoi se opreste. A durat atat de putin. Si tu te opresti. Un infinit de nostalgie. Ca un cerc intr-o spirala…

Round like a circle in a spiral, like a wheel within a wheel
Never ending or beginning on an ever spinning reel
Like a snowball down a mountain, or a carnival balloon
Like a carousel that’s turning running rings around the moon
Like a clock whose hands are sweeping past the minutes of its face
And the world is like an apple whirling silently in space
Like the circles that you find in
the windmills of your mind!

Un scriitor japonez pe care il citesc de ceva vreme spune ca oamenii cauta in carti ceea ce nu au in viata reala. M-am gandit cateva zile la aceasta afirmatie. In ultima vreme imi acord timp de gandire. Incerc sa imi controlez impulsivitatea desi stiu ca risc sa devin mai putin fermecatoare. Cred ca devin mai prudenta din dorinta de a ma apara. De mine ma apar. Ma opresc, ma asez si apoi ma gandesc. Cateodata imi fac un ceai de fructe de padure. Am inceput sa beau ceai acum cateva luni. In trecut am sarit mereu peste pasii astia. Nu pareau necesari. Nici acum nu par. Dar am hotarat sa fiu prudenta.

M-am intrebat ce cauta cititorii mei in scrierile mele. Din moment ce cu totii suntem in cautarea a ceva. Daca i-as cunoaste, i-as intreba. Fata hoinara cu par brun, tu ce cauti si de ce? Tinere cu ochi albastri-verzui, tu de ce te ratacesti in labirintul meu? Ma intreb daca scriitorii ai caror carti au schimbat lumea au timp sa se gandeasca indelung la cititorii lor. Daca le dau nume, insusiri, ochi albastri-verzui. Daca le pasa si de labirintul altora, nu numai de al lor. Daca strabat si intunericul altora. Ca un tunel…

Like a tunnel that you follow to a tunnel of its own
Down a hollow to a cavern where the sun has never shone
Like a door that keeps revolving in a half forgotten dream
Or the ripples from a pebble someone tosses in a stream
Like a clock whose hands are sweeping past the minutes of its face
And the world is like an apple whirling silently in space
Like the circles that you find in the windmills of your mind!

O parte din cititorii mei, cei care ma cunosc, ma cauta pe mine. Cauta o fata pe care au intalnit-o in niste circumstante pe care si le amintesc vag. Iti aduci aminte de mine? Nu, mai nimic. Imi aduc aminte ca aveai ochii mari si ca nu purtai niciodata pantofi cu toc. Ne vedeam la cursurile de an. Eram doua scaune intr-un amfiteatru. Unii isi amintesc rasul meu. In viata reala rad destul de des. Pe hartie sunt mereu profunda. Imi placea mult cum radeai si m-am decis sa te fac sa razi cat mai mult ca sa ma bucur de rasul tau. Rasul meu e sincer. Zgomotos. Ca niste chei…

Keys that jingle in your pocket, words that jangle in your head
When did summer go so quickly? Was it something that you said?
Lovers walking along a shore and leave their footprints in the sand
Is the sound of distant drumming just the fingers of your hand?
Pictures hanging in a hallway and the fragment of a song
Half remembered names and faces, but to whom do they belong?
When you knew that it was over you were suddenly aware
That the autumn leaves were turning to the color of her hair!

Odata mi-am gasit linistea. Pe un munte. Singura. Atata timp cat nu dureaza mult, singuratatea nu ma deranjeaza. Imi luasem cartea de portugheza cu mine. Nimic nu ma fascineaza mai mult decat limbile necunoscute. Pentru ca sunt necunoscute. De pe munte vedeam orasul care isi facea siesta in lumina calda a dupa-amiezii de vara. Un moment de liniste deplina cand ai senzatia ca te confunzi cu iarba si cu cerul in acelasi timp. Cand simti ca nimic rau nu ti se poate intampla. Cand esti tu. Gol. Fara trecut sau dorinta de viitor. Unul din momentele mirifice urmate de un infinit de nostalgie. Un dor de cei pe care i-ai iubit si apoi i-ai parasit. Saudade.

O parte din cititorii mei cauta dragostea. Dar … eu nu scriu povesti de dragoste. Ca un cerc intr-o spirala…

Like a circle in a spiral, like a wheel within a wheel
Never ending or beginning on an ever spinning reel
As the images unwind, like the circles that you find in
The windmills of your mind!

Nu, eu nu scriu povesti de dragoste.

Keys that jingle in your pocket, words that jangle in your head
When did summer go so quickly? Was it something that you said?
Lovers walking along a shore and leave their footprints in the sand
Is the sound of distant drumming just the fingers of your hand?
Pictures hanging in a hallway and the fragment of a song
Half remembered names and faces, but to whom do they belong?
When you knew that it was over in the autumn of good-byes
For a moment you could not recall the color of his eyes!

Scriu despre tot ce nu s-a sters, despre nisip pe care marea inca nu l-a inghitit. Despre morile de vant care s-au transformat in uriasi de neinvins. Despre minunea de a simti. Ca un cerc intr-o spirala…

Like a circle in a spiral, like a wheel within a wheel
Never ending or beginning on an ever spinning reel
As the images unwind, like the circles that you find in
The windmills of your mind!

Eu nu scriu povesti de dragoste.

Acoperisul panoramic

Image

 

Hello, I’m Johnny Cash…

Vocea grava a lui Johnny Cash canta detinutilor din inchisoarea San Quentin, California. M-am tot gandit de unde iti vine ideea sa canti condamnatilor, de ce incerci sa te pui in locul lor, de ce vrei sa le alini pedeapsa.

– Masina asta face tot ce ii ceri, imi spuse E. radiind de o bucurie copilareasca.

M-am gandit ca barbatii pot fi foarte fericiti cu o masina noua. Poate la fel de fericiti cum sunt cu o femeie. Era adorabil-enervant, comentand fiecare sunet, fiecare buton luminat. M-a prins de mana si mi-a spus:

– Hai sa gonim pe autostrada…

 Mie imi place sa merg cu masina pentru ca in masina e un loc minunat de gandit. De ascultat muzica si de gandit.

Umbra se asezase pe bancheta din spate.

De multe ori am incercat sa ma leg de material. De ceea ce poate fi atins, de ceva ce are proprietati cum ar fi miros, textura, culoare. Am crezut ca, legandu-ma de ceva vizibil, ma voi vindeca de melancolia pe care ursitoarele mi-au daruit-o la nastere. Mi-am cumparat lucruri pe care am incercat sa le pretuiesc. Ma uitam de fiecare data la ele amintindu-mi ca am muncit ca sa le pot cumpara. In felul asta speram sa ma leg de … viata. In zadar. Lucrurile ma dezgusta. Desi, paradoxal, imi sunt necesare. Masina o cumparasem dintr-un singur motiv. Are acoperis panormanic. In timp ce mergi cu masina, acoperisul panoramic iti permite sa te uiti la cer. Nu e asta un motiv cat se poate de intemeiat sa iti cumperi o masina?

Incercam sa ignor umbra, desi eu o asezasem pe bancheta din spate.

– Oglinda retrovizoare prelucreaza lumina emisa de farurile masinilor pentru a nu te orbi, imi spuse E. la fel de fericit ca un copil care descopera rezerve de biscuiti in dulapul de bucatarie la care ajunge urcandu-se pe un scaun.

Eu ma uitam la cer. Johnny Cash canta impreuna cu June Carter. Because you’re mine, I’ll walk the line.

Te-ai ratacit, mi-a soptit umbra. Atat de incet de parca nu ar fi vrut sa ma trezeasca.

Am vrut sa imi intorc capul si sa o privesc dar m-am gandit ca daca nu o fac va renunta. I-am spus lui E.:

– Daca vrei, in vacanta de vara, putem sa mergem in tara mama cu masina. Ne aventuram cateva saptamani, ne oprim din cand in cand la un hotel mic intr-un orasel, cinam, dormim o noapte si plecam din nou la drum. Stii… suntem pe drum. Destinatia e pe plan secundar.

– Ne mai gandim, a spus E. Nu poti sa fii mereu pe drum. E ca si cum nu ai avea o tinta.  

Mi-am amintit ca E. e rational.

E normal sa te ratacesti, mi-a spus umbra, de data asta cu o voce cat se poate de clara. In cazul tau, era inevitabil. Dar nu trebuie sa iti fie frica.

Imi era frica. De cateva luni imi era frica sa … traiesc. Un fel de energie care se joaca in pieptul tau si care se adapa din tine. O senzatie asemanatoare cu aceea cand te trezesti dimineata foarte devreme, e frig in casa si afara ploua si nu vrei sa te dai jos din pat. O dimineata plina de pericole invizibile. Un fel de joc miselesc pe care mintea ta il joaca cu tine si stii de la inceput ca, daca vrei sa invingi, trebuie sa lovesti. Trebuie sa te aperi si, daca e nevoie, sa ucizi.

Tii minte ca odata am dansat pana dimineata? Doar tu, eu si Dansatorul, mi-a spus umbra. Tii minte ca atunci nu iti pasa de nimic, doar de dans?

Mi-am amintit ca purtam niste sandale maro pe care le cumparasem in tara in care aerul e mereu cald. Nici macar nu le simteam in picioare. Nu simteam decat energia ametitoare pe care noi o cream dansand. Cativa necunoscuti se asezasera la mesele din vecinatatea ringului de dans si ne priveau. Aveam senzatia ca ne invidiau. Nu ne vorbiseram mai deloc toata noaptea. Nu vroiam sa irosim niciun moment vorbind. Dansul ne vindeca. Pe amandoi. Am stiut amandoi cand sa ne oprim. Ne-am uitat unul la altul si Dansatorul mi-a zis:

– Te duc acasa. Iti multumesc pentru dans. Apoi mi-a sarutat mana.

Pe atunci dansam.

– Pe atunci dansai, mi-a spus umbra cu un fel de regret ascuns in voce. Acum esti atat de departe de tine. Niciodata nu ai fost atat de slaba. Dar nu trebuie sa iti fie frica, e in natura ta sa invingi.

E in natura mea sa inving, am incercat sa ma auto-conving. M-am uitat pe geam. Era noapte. Masina gonea pe autostrada si eu imi doream sa fiu pe drum. Sa calatoresc la nesfarsit impreuna cu E.

E. conducea tacut. Din cand in cand canta.

Darlin’ companion, come on and give me understandin’.
And let me be your champion: a hand to hold your pretty hand in.

Let me be your champion, repeta E. zambind. Am ras si l-am prins de mana. Am stat asa vreo cateva secunde, pana a trebuit sa schimbe viteza. Mana lui o incalzise putin pe a mea.

– Poate trebuie sa dansez din nou, i-am spus umbrei. Prin dans m-as regasi pe mine.

Invata sa te iubesti. Invata sa dansezi singura si sa nu mai regreti ce ai fi vrut sa fie si nu a fost. Invata sa te pretuiesti. Iarta. Scrie. Danseza in scris.

M-am uitat din nou la cer prin acoperisul panoramic. M-am uitat la E. si i-am zambit bland.

– Nu as vrea ca viata mea sa fie altfel decat e acum, mi-a spus el.  

M-am uitat la umbra. Se uita la cer prin acoperisul panoramic. Imi seamana, m-am gandit.

– Eu nu stiu ce vreau. Nu am stiut niciodata, i-am spus lui E. Si cred ca va trebui sa te obisnuiesti cu asta.

M-a privit intelegator. Seara a adormit in bratele mele. M-am simtit fericita.

Because you’re mine, I’ll walk the line, i-am soptit umbrei.