Arhivele lunare: Februarie 2013

Jurnal de calatorie (1)

Image

M-am reintors. Dupa saptesprezece ani. Asta inseamna, oricand mi-ar displacea, ca sunt cu saptesprezece ani mai batrana decat atunci. Sau mai matura. M-am gandit ca L. e un nume potrivit pentru un oras. Etimologia cuvantului e incerta, exista multe ipoteze dar niciuna dovedita. Ipotezele trebuie dovedite pentru a deveni certitudini. Ce lume cruda! Eu vreau sa cred ca e un nume de femeie. Eu cred ce vreau. Un oras numit dupa o femeie, nu e asta un lucru minunat? Si orasul-zapada e numit dupa o femeie. Ca si cum tot orasul nu ar fi decat reflectia unui suflet feminin. Orasul ei. L. are un aer foarte feminin. E enigmatica, energica, complexa, dura, vicleana, gri si colorata. Raul care o strabate nu e decat o artera prin care i se scurge sufletul. Sufletul unei femei nu e niciodata un factor constant. E un rau maret a caror margini nu (de)limiteaza.

O galaxie a  atras un asteroid pentru a se adapa din stralucirea lui. Si pentru a-l lasa sa se adape din nemarginirea ei. 

Din avion L. e impresionanta. E ca un colos care iti impune un respect invecinat cu adoratia. M-am surprins avand acelasi sentiment ca acum saptesprezece ani, cand eram un copil. Inca. Desi unul pervertit. Rosul-maroniu al cladirilor, raul-suflet gri care serpuieste viclean prin mijlocul orasului, constructii noi care impresioneaza prin arhitectura, viata. Din avion nu se vede viata, ea doar se banuieste. Stii ca pamantul pe care il vezi e locuit dar viata nu are … viata. Deasupra L. viata se simte. O vezi cu ochii mintii. Nu o banuiesti, o simti. Traieste.

Esti nemarginita. 

Nimic din ce am vazut acum nu vazusem in urma cu saptesprezece ani. Asta probabil pentru ca intre timp ochii mi s-au schimbat. S-au transformat in reflectii crude ale realitatii. Un fel de lac ascuns intre munti in care cerul de un albastru dureros se oglindeste in apa asa cum e el. Albastru dureros. Si, oricat ai vrea sa ii diluezi albastrul si sa il faci mai senin, mai linistitor, e imposibil. Apa in care el se reflecta nu minte. Nici ochii mei nu mai stiu sa minta. Sa priveasca mincinos. In E.H., unde mi-am rezervat o camera mica de hotel, m-am simtit acasa. Asta pentru ca E.H. e acasa pentru cateva sute de nationalitati, fiecare colorta in culoarea ei. Cred ca cea mai mare valoare a limbii secrete e faptul ca e vorbita cu o sumedenie de accente. Ca o haina pe care o imbraca cateva sute de mii de oameni si fecaruia ii sta altfel cu ea. Nici rau, nici bine, doar altfel. Multitudinea de culori nu o vazusem acum saptesprezece ani, poate atunci nici macar nu o constientizam. Lumea mea era mica si simpla. Intre timp s-a complicat.

Galaxiei i-au crescut aripi.

M-am gandit ca L., si lumea in general, nu e decat o aglomeratie coplesitoare de galaxii…

…galaxia fiind la randul ei o aglomeratie imensa de stele…

…stelele fiind la randul lor o aglomeratie feerica de energii ceresti.

Un fel de proiectie a cerului pe Pamant. Galaxii care, intamplator sau nu, se intersecteaza, se intrepatrund. Pamantul e la fel de nemarginit ca si cerul.

Galaxiile au gust dulce-amarui. Ca dulceata de cirese amare.

In cei saptesprezce ani cladirile devenisera mai putin importante decat oamenii. Muzeele te invata mai putin decat un compartiment aglomerat de metrou. Edificiile istorice iti fac inima sa bata mai monoton decat ochii unui necunoscut care te privesc in mijlocul multimii aliena(n)te. Ele impun prin gustul pamantiu al trecutului. Impresioneaza prin maretia lor care te invata ca si prezentul pe care il traiesti acum va deveni trecut. Ca se va spulbera si, odata cu el, vor disparea porturi, unelte, obiceiuri. Totul devine cenusiu. Nu trist, doar cenusiu.

Si galaxiile dispar. Poate spre a renaste in alt univers.

Am ratacit pe o strada aglomerata. Ca sa ma lovesc de oameni. Apoi am mancat intr-un restaurant cu gust de tara indepartata. Mancarea avea gust de prietenie, obiective inca neatinse si dorinta neimplinita. Dar nu dureroasa. Doar neimplinita acum.

Implinirea e…

Un fel de plaja alba pe care o strabati descult, te apleci sa culegi o scoica sidefie si te tai in ea.

Un fel de stanca abrupta pe care ai urcat-o transpirand pentru a avea o priveliste mai buna. Te apleci si cazi in gol. Si mori.

Un fel de muzica clasica pe care o asculti pentru a te linisti. Sunetul plangaret al unei viori iti patrunde toate celulele receptive din corp, te intristeaza si te face sa plangi. Si plangi.

Un fel de mare inspumata in care te arunci ca sa te racoresti. Valurile iti par prietenoase, te mangaie, te invaluie si te trag la fund. Te ineci.

Un fel de sfarsit dupa care tanjesti, care face ca trupul sa te doara de dorinta si care se sfarseste. Sfarsit.

Vrei sa stau cu tine?

51-9-4

Image

M-am trezit odihnita. Am visat ciudat dar m-am odihnit. In seara precendenta cinasem intr-un restaurant italian unde ma simt mereu bine. Galagia, agitatia chelnerilor, mirosul de mancare ma duc mereu cu gandul la frumoasa Italie. In una din excursiile mele am vizitat Italia. Italia cea plina de istorie si temperament. Italia in care magazinele sunt inchise timp de patru ore in mijlocul zilei. Italia in care maslinii se integreaza atat de bine in peisaj incat nu par decat niste copaci obisnuiti cu frunze verzi-albui. Am inchiriat anexa unei case pe un deal. De pe terasa ma uitam in fiecare dimineata in gradina de maslini. Printre copacii de maslini serpuiau soparle sirete. Ma ingrozeau. Pentru ca se miscau extrem de repede. Si pentru ca stiam ca erau reci. Desi afara era vara. Drumul care ducea spre casa era ingust. De fiecare data cand ajungeai intr-o curba total lipsita de vizibilitate, trebuia sa claxonezi pentru ca cel din sensul opus sa stie ca te apropii. M-am gandit ca si asa se pot intampla accidente.

Citeam o carte. Gabriel Garcia Marquez face parte din scriitorii care imi distrug echilibrul. Tot ce scrie el despre dragoste e atat de real incat te confunzi cu povestitorul, povestea si personajele in acelasi timp. E ca si cum ai avea o tripla identitate dar niciodata nu stii cine esti. Cumparasem cartea la o licitatie in tara surogat. O carte cumparata in scop caritabil. Ar trebui sa fac asta in fiecare zi. Ilustratia de pe coperta era o pictura de Maurice de Vlaminck, pictor francez fauvist. O betie de culori care se intrepatrundeau ametitor. Imaginea unui barbat care tine pe dupa gat o femeie cu parul si buzele rosii. Par asezati pe un scaun sub un copac la fel de ametitor-colorat. O imagine la care trebuie sa te uiti indelung ca sa te convinga. Mi s-a parut ridicola. Aglomerata. Obositoare. Dar nu urata.

Faptul ca aceasta carte m-a obsedat se datoreaza fie starii mele de spirit din Italia cea temperamentala, fie timpului care vara trece destul de greu. Nu, nu sunt innebunita dupa zilele de vara, decat dupa cele petrecute util. Toate celelalte le umplu cu carti pe care le citesc in gradina, pe plaja, pe terasa unui hotel, pe un deal pe care l-am urcat ca sa ma simt utila. Vara zilele sunt lungi, lenese, incete. Cateodata prea incete. Povestea de dragoste nu e ceea ce face ca aceasta carte sa te zdruncine. Stilul narativ bogat, realist si puterea autorului de a te integra in cartea lui sunt, intr-un limbaj lemnos de critica literara, elementele care fascineaza. Odata am scris o rubrica de critica literara pentru un ziar local din tara mama. Ma simteam atat de fericita imbinand terminologia pe care o studiasem ani de zile cu trairile mele la adresa cartii. Fiecare cuvant lemnos era flancat de trairi curate ale cititoarei. Un fel de joc pe care altii probabil nici nu l-au sesizat. Un joc al meu. Intr-un ziar local.

Un barbat asteapta cincizeci si unu de ani, noua luni si patru zile pentru a se implini. O cautare fantastica si o asteptare care depaseste limitele rabdarii umane. Florentino si Fermina care, in prag de sfarsit de viata, isi permit sa fie fericiti. De ce nu inainte de a fi gata de moarte? Poate de dragul asteptarii, m-am gandit eu. Uitandu-ma la coperta cartii, la cel care ar fi trebuit sa fie Florentino, am descoperit un barbat care statea intr-o pozitie atat de normala, de banala, incat nu pare capabil de o asteptare atat de solemna. Un barbat care isi tine iubita pe dupa gat de parca vrea sa o aline, nu sa o iubeasca cu o pasiune care a asteptat o jumatate de veac. Cat despre Fermina, si ea e la fel de comuna. Poarta o palarie semi-ridicola si imbracamintea secolului trecut. Nu i se disting ochii, doar buzele rosii. Ea pare linistita. Oarecum trufasa. Priveste in zare. Florentino priveste in pamant. Deloc invingator. Poate doar obosit de atata asteptare.

Mi-am adus aminte ca, dupa vacanta in Italia, in drum spre casa, in timp ce goneam pe autostrada, am plans. Am plans de dragul de a plange. De prea plin sufletesc. Nu din cauza povestii de dragoste cu final fericit. Pe mine povestile de dragoste nu ma incalzesc cu nimic. Mai ales cele in care dragostea se implineste. Dupa cincizeci si unu de ani, noua luni si patru zile. M-am intrebat mereu daca G.G. Marquez a avut un motiv special pentru a se opri la 51-9-4. Mi-am inchipuit ca, citita invers, e o formula matematica, o data cu o semnificatie secreta. Am plans poate de zbucium sufletesc la gandul ca fiecare dintre noi asteapta 51-9-4. Ca fiecare dintre noi se bazeaza pe o alta viata sau pe un alt Pamant. Ca fiecare dintre noi crede naiv-iluzoriu intr-o viata mai buna, mai aproape de ceea ce iti doresti cu adevarat. Cu adevarat…

Bloody Valentine’s Day! Ziua asta nu face decat sa dea dragostei un inteles superficial. Nimic mai dezgustator decat o inima din plastic rosu, atarnata deasupra fiecarui stand intr-un magazin. Nimic mai penibil decat un reminder ca iubesti. Si ca asta merita un buchet de flori sau o cutie de ciocolata prea dulce in forma de inima. Inima nici macar nu are o forma definita. In realitate e mult mai asimetrica decat toate imaginile din cartile de anatomie. Si nici macar nu e rosie. E de un vinetiu-intunecat deloc atragator.

Dragostea nu e implinire. E neimplinire. Asteptare. Zbucium sulfetesc si fizic. Cearcane care ti se deseneaza sub ochi de nesomn si dorinta neimplinita. Tristete care se confunda cu tine pana cand isi pierde intensitatea. Dragostea e frumoasa tocmai pentru ca trezeste un cocktail de sentimente dulci-amarui. Dragostea e incontrolabila, incalculabila si ideslusibila. Nu e niciodata 51-9-4. E infinita.

Eu … nu scriu povesti de dragoste. Le citesc doar pe cele scrise bine, le plang si apoi le ofer un loc in biblioteca.

Eu nu scriu povesti de dragoste. Le traiesc.

Qui si sana

Noaptea, cand nu puteam sa dorm,  ma uitam pe geam. Pustiul ma linistea pe atunci. Pentru ca era in exteriorul meu. Acum ma sperie. Ma uitam la cladirea care se inalta pe partea cealalta de strada. Eu am norocul de a ma fi nascut intr-un oras-statiune. Cladirile dintr-un oras-statiune nu servesc birourilor gri. Ele pot fi, de exemplu, o baza de tratament balneoclimateric. Cati copii au norocul de a locui in apropierea unei baze de tratament balneoclimateric? Mai ales una parasita?!

Cladirea era veche, atat de veche incat impunea. Nu pentru ca ar fi fost istoric-frumoasa, ci pentru ca era veche-neglijata. De multe ori imi inspira un sentiment de mila, arata ca un urias parasit la intersectie de drumuri. Un titan lipsit de mandrie. Albul cladirii se transformase intr-un gri murdar, iar tabla de pe acoperis ruginise de cativa ani. Din loc in loc se zarea un galben fad, la fel de gri ca albul, care odata servea ca ornament in jurul geamurilor. Cladirea avea si cateva turnuri care mi se pareau extrem de misterioase si ma duceau cu gandul la palatul unei printese din povestile nemuritoare pe care le citeam seara. Cel mai inalt turn era incununat de un steag din metal. In lumina lunii avea ceva magic. Traiam cu dorinta de a ajunge in turnul castelului si de a privi orasul de sus. Elementul cel mai interesant era insa o inscriptie in limba latina – Qui si sana. Nu m-am intrebat niciodata ce insemna dar am analizat literele in cel mai mic detaliu. Noaptea.

Image

Seara-spre-noapte e momentul meu preferat al zilei. Pentru ca totul pare sa inghete intr-o anumita pozitie. Pentru ca oamenilor nu le mai pasa de luptele pe care le duc in timpul zilei. Pentru ca totul se misca incet. Pentru ca esti singur. In orasul-zapada iubeam noptile. Acum le indragesc. Cateodata nici nu le simt pentru ca adorm obosita si ma trezesc fara sa imi amintesc cand am adormit.

Singuratate.

“Singuratatea nu e o victorie inaintea celorlalti, ci e de fapt un naufragiu personal.”

Singuratatea e, in optica mea, melancolia pe care trebuie sa o invingi pentru a putea iubi din nou. Un naufragiu (poate) care in cele din urma te duce la mal. Un naufragiu reversibil.

Singuratatea e un naufragiu reversibil.

Definitia asta ma multumeste. Pe mine ma multumesc foarte putine lucruri. In cazul meu singuratatea e o stare de spirit, niciodata una fizica. Singura nu sunt atunci cand sunt doar eu, singura sunt atunci cand vreau sa fiu doar eu. In serile copilariei si adolescentei mele, cand contemplam cladirea-titan lipsita de mandrie, voiam sa fiu doar eu. Nu voiam sa plac nimanui, nici sa apartin nimanui. Atunci stiam sa fiu singura. Cred ca inca nu invatasem sa imi plang de mila.

Singuratatea ma multumea.

Intre timp am dezvoltat dependenta de oameni. Am nevoie de ei la fel de mult cat am nevoie de mine. Izolarea nu e decat temporara si, de cele mai multe ori, prefacuta. Sau spontana. Nu am uitat sa privesc cladirea-titan noaptea atunci cand ma reintorc acasa dar nu o mai fac cu atata convingere cum o faceam atunci. Cladirea a fost intre timp renovata. Albul e alb, galbenul e strident si, in jurul textului misterios, au aparut niste frunze verzi de lauri a caror existenta nu am putut sa o deslusesc cand cladirea era lipsita de mandrie. Qui si sana. Inca nu stiu ce inseamna si, oricat am cautat, nu am descoperit intelesul acestor cuvinte. Am gasit insa o denumire de oras similara. Quisisana.

Titanul si-a recapatat maretia.

Si eu am invatat sa imi fie dor.

Singuratatea e dor ireversibil.

De tot ce a durat prea putin.

De tine.

Aici ne vindecam.