Arhivele lunare: Martie 2013

Copilul si durerea

Image

Copilul si durerea e un cantec compus si cantat de Vama Veche. O formatie care mereu m-a inspirat pentru ca ceea ce fac ei este veritabil. Nu sublim-artistic, ci veritabil. Cantecul meu preferat este Curva regimentului. Odata am fost la un concert VV in orasul-zapada. Era iarna si era atat de frig incat imi inghetasera genunchii. Un grup de rockeri strigau obsesiv in pauzele scurte dintre cantece Curva regimentului! Curva regimentului! Curva regimentului! Niciodata nu m-am simtit mai fericita la un concert.

As vrea sa fiu originala in alegerea titlului prezentului articol. Dar nu pot. Copilul si durerea e titlul perfect. Si cand un titlu e perfect, cel mai bine e sa nu te atingi de perfectiunea lui. Cand eram tanara si inca nu stiam cine sunt ma contraziceam cu cel pe care atunci il iubeam pe tema unui subiect care revenea in conversatiile noastre secrete – batranii sau copiii? Tu pe cine ai ajuta? Pe cine ai alege daca ar trebui sa alegi? El ar fi ales batranii si isi sustinea opinia cat se poate de structural-argumentativ. Il credeam. Si il iubeam ca o nebuna. Eu alegeam copiii. Asta probabil pentru ca eu insami eram sunt un copil caruia i s-a intezis accesul la copilarie. Un copil atat de trist incat, daca cineva s-ar tanspune (caut un cuvant mai potrivit, unul care ma duce cu gandul la Star Trek), daca cineva s-ar TELEPORTA (Yes!) in corpul meu ar fugi de mine la fel cum fugi de o tornada care se apropie amenintator si nu lasa in urma ei decat moarte.

In una din vacantele mele in Portugalia, tara unde soarele rasare din ocean de parca ar fi dormit pe fundul lui toata noaptea, am cumparat o placuta de faianta. Am gasit-o intr-un magazin de suveniruri pe o strada unde cladirile erau varuite in alb-albastru. Placuta de faianta era si ea alb-albastra si infatisa un chip de copil. Alb-albastru. Un copil in ochii caruia nu se citea decat durere. O durere atat de profunda, atat de inocenta, de curata incat am ramas inmarmurita timp de cateva secunde. Avem si alte placute de faianta, mi-a spus o vanzatoare intr-o engleza cu accent portughez. Daca asta nu va place, a adaugat. Nu! am strigat de parca as fi vrut sa ma apar si am strans placuta de faianta cu amandoua mainile. Imi place. Nu imi place dar vreau sa o cumpar. S-a uitat incurcata la mine, avea ochii negri si pielea de un maro castaniu. Turistii au voie sa fie ciudati, m-am gandit eu ulterior. Ajunsa in apartamentul unde locuiam temporar, m-am asezat grijulie pe balcon si am privit oceanul. Era atat de albastru! La fel de albastru ca placuta de faianta. Mi-am imaginat ca cineva o gasise pe fundul oceanului si o luase de acolo. Chipul copilului imi devenise atat de familiar incat fiecare trasatura, fiecare bucla de par cazuta dezordonat pe obraji, fiecare cuta de sub ochi imi apartineau. Copilul eram eu. M-am asezat la masa din bucatarie, am cautat un stilou si o coala de hartie, am scris o scrisoare pe care am asezat-o langa placuta de faianta si i le-am trimis amandoua mamei.

Copilaria mea ma urmareste la fel cum un balaur urmareste printesa care urmeaza sa mosteneasca tronul. Nu, eu nu sunt printesa. Eu sunt balaurul.

Copilul de pe placuta de faianta (de pe fundul marii) nu sunt doar eu. Suntem noi. Copiii din tara-mama ai caror parinti au facut alegeri gresite. Ai caror parinti nu s-au pretuit indeajuns incat sa lupte unul pentru altul. Ai caror parinti au inmormantat decenta si au inlocuit-o cu tipete asurzitoare si cuvinte grele pe care nu le-am uitat niciodata. Cand eram copil ma intrebam daca parintii stiu ca trebuie sa adormi in liniste, nu in insulte interminabile. Ma intrebam daca mama, sambata cand imi facea baie, vedea toate cicatricele lasate de cuvintele lor pe trupul meu. Erau atat de multe incat incepusera sa se suprapuna. Ma intrebam daca ei se iubeau. Sau daca se iubisera vreodata. Ma intrebam noaptea, cand nu puteam sa dorm, daca se tineau de mana. Sau daca se tinusera vreodata de mana. Ma intrebam cum e o masa in familie, oare asa cum vazusem la vecina mea de la parter? Ma intrebam de ce ei nu rad niciodata. De ce mama nu canta in timp ce spala rufe sau curata podeaua. Nimeni niciodata nu mi-a raspuns la intrebari. Poate si din cazua faptului ca nu le-am adresat.

Copilaria mea ma urmareste la fel cum un balaur urmareste printesa care urmeaza sa mosteneasca tronul. Nu, eu nu sunt printesa. Eu sunt balaurul.

Inteleptii spun ca speranta moare ultima. Eu, umila, spun ca durerea moare ultima. O data cu tine. Nici mai tarziu, nici mai devreme. Simultan. Ca un dans sincron care iti ia respiratia si in timpul caruia ochiul uman nu distinge decalajul de o fractiune de secunda. Un dans pe care niciun juriu din lume nu isi permite sa il descalifice pentru ca e perfect. Durerea unui copil poate fi perfecta. Se intampla ca seara sa adorm plangand. Nu pentru ca as fi putut numi un motiv care ma determina sa plang sau sa adorm facand asta. Plangeam de durere acuta. Inexplicabila de catre ratiunea mea de copil. Perfecta. Fucking perfect. Daca adormi plangand, dimineata ochii te inteapa si intregul desert s-a teleportat peste noapte in ei. Desertul din ochii unui copil e ucigator. Si permanent. Lipsit de oaze si de orizont. E perfect. Fucking perfect.

Copilaria mea ma urmareste la fel cum un balaur urmareste printesa care urmeaza sa mosteneasca tronul. Nu, eu nu sunt printesa. Eu sunt balaurul.

Balaurul doarme cateodata ore sau zile in sir. Stii ca exista, ii simti respiratia, dar te bucuri de odihna lui. Te simti oarecum liber, nu liber-liber dar indraznesti sa schitezi un zambet de speranta sau sa visezi ca, daca s-ar intampla sa devii parinte, ai fi altfel. Altfel.

Copilaria mea…

Balaurul s-a trezit.

Nu mai pot sa scriu.

Anunțuri

Moke

Image

Secolul de Aur. Da, exista o tara in lume (sau poate mai multe) care a trait un secol de aur. De prosperitate, bogatie, desfat. In tara surogat oamenii s-au bucurat in cel mai obiectiv sens al cuvantului de … bogatie. Secolul de Aur (de Gouden Eeuw) se imparte in Secolul de Aur timpuriu [1588 – 1647] si Secolul de Aur tarziu [1647 – 1702]. Mai bine de o suta de ani de prosperitate, de comert cu tari indepartate pe care poporul surogat le explora pentru a se intoarce acasa cu mirodenii mirifice si sclavi negri. Sa strabati o lume intreaga pe calea apei pentru a descoperi scortisoara mi se pare un act de curaj fantastic.

A. e, inca din Secolul de Aur, inima tarii surogat. M-am gandit de multe ori ca daca A. ar disparea de pe fata pamantului, tara surogat ar muri incet incet de tristete. Ca un iubit care, dupa moartea iubitei, se hraneste un timp din franturi de momente traite apoi … moare. A. se deosebeste de orice alt oras-capitala din lume. Prin canalele care il strabat, prin casele construite pe apa (woonboot), prin bicicletele ruginite legate de grilajul podurilor si uitate acolo, prin pavajul inmarmurit de timp al strazilor, prin barcile care se alinta in apa gri-verzuie, prin vechiul cladirilor asortat cu magazinele scumpe. Insa nimic nu e mai frumos in A. decat impresionantele pakhuizen. Un pakhuis e o casa construita nu pentru oameni, ci pentru produsele aduse din tarile indepartate unde soarele straluceste in fiecare zi. In tara surogat oamenii tanjesc dupa soare la fel cum un beduin ratacit in desert tanjeste dupa o picatura de apa. In Secolul de Aur poporul surogat a construit perle arhitecturale pe care le-a daruit mirodeniilor nemaiintalnite. M-am intrebat mereu de ce nu au construit hambare. Fiecare pakhuis primea numele tarii din care erau aduse mirificele condimente – Africa, Madagascar, Casa Spaniola etc. Nu stiu daca asta se datoreaza caselor cu o arhitectura atat de calda, dar in A. te simti acasa. A. e o lume in miniatura. In A. iti permiti sa fii tu insuti. Inca din Secolul de Aur tara surogat cunoaste conceptul de ware vryheit. Adevarata libertate. Exista un loc in lume (sau poate mai multe) unde ti se permite sa fii tu insuti. Sau unde tu iti permiti sa fii tu. In A.

In ebraica Maqom מָקוֹם inseamna loc sau oras. Mokum e un nume alternativ dat orasului-capitala. Nu il cunosc decat cei nascuti in A., cei care stiu sa simta orasul. Sau cei care se documenteaza fara vreun scop dinainte stabilit. Moke e un nume derivat din Mokum.

Moke e subiectul prezentului articol scris de o fata usor melancolica, intr-o duminica dimineata cand viata e inceata si suportabila si cand inca nu iti pasa de ziua de maine.

Avionul zbura atat de jos incat, pret de cateva secunde, am crezut ca se va prabusi. L-am privit in toata maretia lui prin acoperisul panoramic al masinii. Burta lui gri-cenusie m-a dus cu gandul la burta unui pinguin. Zgomotul motoarelor a facut masina sa tremure putin, la fel cum o senzatie neasteptata iti face intreg trupul sa tresara. L-am privit indepartandu-se si mi s-a facut dor de departe. M-am gandit la scortisoara si la provenienta ei.

Intre timp s-a inserat si mie inca nu imi pasa de ziua de maine.

Sala de concerte nu era foarte mare. Cativa oameni stateau oarecum stingheriti in picioare si asteptau. Eram obosita si imi simteam picioarele grele dar m-am alaturat celorlalti. Eu, spre deosebire de ei, asteptam o formatie pe care nu o cunosteam. Ceea ce facea asteptarea mea pasiva, deloc tensionata. Ma uitam absenta si obosita la cei din jurul meu care se aflau acolo cu un motiv. Oameni intre doua varste, barbati cu parul lung si o atitudine nonconformista, un tata cu doi fii si cercel in ureche. M-am gandit la tata si la faptul ca viata mea ar fi fost altfel daca as fi mers cu el la concerte. Macar la unul. Pe scena o sumedenie de oameni se miscau repde, testau microfoane, asezau chitarele intr-un suport a carei existenta nici nu o banuisem, isi zambeau scurt si din cand in cand aruncau cate o privire audientei de vineri seara. Diferenta dintre vineri seara si duminica dimineata e ca vineri iti pasa prea mult de … viata, de ce ai realizat in timpul saptamanii, de ce nu ai fost capabil sa realizezi, de diminetile cand te trezesti trist, de serile cand adormi istovit.

Luminile s-au stins pe nesimtite, iar scena s-a transformat intr-un lac de lumina verde-mov-albastra fosforescenta. O lumina care iti inteapa ochii si cu care, incet, te obisnuiesti. Aparitia lor pe scena m-a facut sa imi tin respiratia timp de cateva secunde. Asta pentru ca nu ma asteptam la nimic. Nici macar nu stiam cati membri are formatia, daca erau barbati sau femei. Barbati. Cinci. Toti aveau spatele drept, erau prea decent imbracati pentru o formatie rock si emanau un fel de energie care te intriga si seducea in acelasi timp. Erau extrem de seriosi si impuneau dar nu in sensul arogant. Captivau. Seduceau. Ademeneau. Fascinau.

Tu ma fascinezi.

Vocalistul. Purta papuci decenti din piele intoarsa. Maro inchis. Si canta divin. O voce care, la fel ca un avion care zboara prea jos, te face sa tremuri incontrolabil. Un tremur launtric. Deloc sexual. Mi-am inchipuit ca era gay. Nu pentru ca nu ar fi iubit femeile, ci pentru ca nu le iubea de ajuns. Le cerea prea mult. Sau cele pe care le intalnise el nu erau capabile sa ii ofere ceea ce el ravnea. Esenta. Simplitate. Nimic pretentios – o dimineata de duminica linistita, urmata de o plimbare pe plaja si de multa tacere. Un fel de comunicare interioara careia nu ii pasa de cuvinte. Era profund. Si putin trist. O tristete existentiala pe care o intalnesti des, la foarte multi oameni. Se aseza in ochi si refuza sa plece. Din ochi se scurge incet in inima si iti imbatraneste pielea. Era inca frumos, o coafura atenta dar razleata in acelasi timp. Il facea irezistibil. La fel si felul in care se uita intr-o parte in timp ce canta. Parea sa isi fi ales un punct fix in josul scenei, putin la stanga. Mi-am imaginat ca, ajuns acasa dupa concert, s-ar fi descaltat disciplinat de papucii maro inchis cu sireturi negre, si-ar fi turnat un pahar de vin alb si ar fi privit luminile orasului Mokum timp de jumatate de ora. Apoi ar fi adormit. Singur.

Canta la keyboard. Parea foarte responsabil si atent la fiecare miscare pe care o facea. Ca si cum i-ar fi fost frica sa nu greseasca. Tanar, mult mai tanar decat vocalistul, purtand o geaca de piele care stralucea, pantaloni negri si bocanci de piele neagra. Brunet, barba deasa, neagra care il facea misterios. Duminica dimineata se trezea devreme. Isi nota intr-un caiet format A4 notele pe care urma sa le transforme in muzica. Cand soarele dadea sa rasara, sotia lui cobora somnoroasa in bucatarie cu un zambet cald, putin adormit. Era atat de frumoasa cand se trezea! O iubea de atatia ani de zile. O respecta. Se indragostise acum cativa ani de o fata tanara cu ochii negri si buzele roz. Nu spusese asta nimanui. La intalnirile formatiei ajungea mereu primul. Era multumit.

Bateristul. Parea foarte tanar si mi l-am inchipuit locuind intr-un hostel pentru studenti. Mai tarziu m-am gandit ca nu era chiar atat de tanar pe cat parea si nu ar fi putut locui intr-un hostel. Blond, cu parul ravasit. Fiecare lovitura de toba se citea in fiecare muschi facial. Isi schimonosea gura. Urat. Pasiune. Iubea superficial. Cateodata nu isi amintea numele celor pe care le iubise. Simtea cateodata un gol dar il umplea cu un nou corp de femeie usuratica. Si cu muzica. Locuia intr-o casa izolata fonic. Dimineata, dupa ce facea dus, isi arunca prosopul ud pe podeau de marmura. Seara, cand se intorcea acasa, strangea in graba lucrurile aruncate nepasator. Pentru noua ea.

Chitaristul. Avea niste perciuni lungi care il transpunea oarecum in alta epoca. Parea batran, usor arogant. Isi schimba des chitara cu una noua din suportul de chitare. Ma intrebam care e diferenta dintre ele. Nu exprima nimic. Decat pasiune pentru muzica. M-am chinuit toata seara sa ii creez un profil, sa il incadrez intr-o taxonomie. Nu mi-a permis, asa ca am renuntat. La incheierea concertului si-a aruncat plectrul in public, zambind arogant. Cantase mirific.

Basistul. Un barbat de o frumusete plapanda. Purta o camasa turcoaz inchis si papuci decenti, cu sireturi. Gulerul camasii, inchis perfect in jurul gatului, ii dadea un aer de elita. Genul de barbat de care femeile melancolice se indragostesc iremediabil – bland, putin feminin, tacut. Duminica dimineata se trezea devreme ca sa pregateasca micul dejun. Isi iubea copiii si isi diviniza sotia. Ea era singurul om din lume in prezenta careia putea sa planga. Canta la chitara … in tacere. Mai mult pentru sine. Pozitia lui pe scena era vizibil mult mai in spate decat a celorlalti membri. Nu se acundea. Se proteja. Buzele i se miscau din cand in cand inganand versurile cantecelor. Apoi se oprea subit, de parca cineva l-ar fi surprins asupra unei ilegalitati. Tot ce traia era launtric. Un fel de pasiune nebuna pe care nu dorea sa o imparta. Sau nu putea. Aceeasi pasiune pe care sotia lui o simtea cand i se daruia. Doar atunci. Blond. Zambea cateodata siret, putin trist.

Felix Maginn (vocalist), Phil Tilli (chitarist), Marcin Felis (basist), Rob Klerkx (drummer), Eddy Steeneken (keyboard). MOKE. Pasiune. Muzica buna. Un fel de reflectie in muzica a orasului-capitala in care oamenii au construit case care sa gazduiasca scortisoara. Si cafeaua. Si piperul.

Moke. E seara tarzie si incepe sa imi pese de maine.

Image

Poezia fara titlu

Image

Ce s-ar intampla daca omidele ar refuza sa se transforme in fluturi? (Loesje)

Daca pasarile ar inceta sa zboare?

Daca azi ar fi altfel decat ieri?

Daca apa s-ar transforma in nori?

Cateodata incerc sa scriu poezie. Mereu am fost indragostita de proza desi am facut tot posibilul sa citesc poetii romantici englezi si francezi. I-am studiat pe Wordsworth, Blake, Coleridge, Lord Byron, Shelley, Keats. Pe cei francezi i-am uitat cu desavarsire, asta probabil din cauza lipsei de interes si a unui nivel de limba care nu imi face cinste. Din fiecare imi amintesc cate ceva, un vers sau o metafora si, doar in cazul unuia, un sentiment atat de viu incat il retraiesc de fiecare data cu aceeasi intensitate. Nimeni nu a scris mai fascinant despre neimplinire decat Keats in Oda la o urna greceasca. La fel cum nimeni nu a scris mai viu despre moarte decat Emily Dickinson. Sufletul si aptitudinile literare imi sunt mai aproape de proza. Eu sunt libera. In esenta si in scris. Poezia m-ar incatusa in rima, ritm si alte cuvinte cu R care mi-ar taia aripile. Poezia e simetrica. Eu sunt asimetrica. Poezia e ca o femeie orbitor de frumoasa care, in momentul in care o abordezi, e aroganta. Aroganta pentru ca e mult mai mult decat frumoasa. E complexa, profunda, indeslusibila si, de parca toate aceste calitati nu ar fi fost de ajuns, orbitor de frumoasa. Eu sunt … abordabila, deslusibila, nici frumoasa, nici neplacuta privirii.

Eu sunt proza.

Odata am mers la un concert de pian. Evit opera si concertele de pian pentru ca, de fiecare data cand imi calc peste inima si imi permit bucuria unuia, sfarsesc prin a ma intrista. Muzica spune mai mult decat eu as putea sa transmit vreodata prin cuvinte. Unele instrumente par a fi faurite din corzi de suflet de om. Din nervi. Dintr-o replica perfecta a tot ceea ce inseamna esenta umana. Pianul de exemplu. Cine putea sa inventeze pianul decat un italian? Bartolomeo Cristofori. O colega ma invitase la concertul de pian tinut intr-o biserica. Nimic pretentios. Si ce e mai mirific decat arta pura intr-o forma nepretentioasa?

Un ilustru pianist cantand in mijlocul unui sat din savana africana. Copii mici, murdari, care se confunda cu nisipul gri inchis in care se tarasc. Cativa copii sub pian. Lacrimi uscate pe obraji arsi de soare. Pasari colorate viu carora le-a pierit muzicalitatea la auzul pianului. Si a frumusetii umane. Copii fericiti. Altfel de fericire decat cea din timpul mesei de seara de sub baobab, cand femeile pregatesc lipii din faina de proumb. Muzica. Care le apartine. Lor.

In biserica e mereu frig. In seara de iarna a concertului de pian era placut. Cateva randuri de scaune erau asezate intr-un semicerc perfect. Oameni care se cunosc, isi dau mana, se saluta. Distant. Asteptarea pianistului. O prezenta deloc impunatoare, un tanar cu parul negru si ochii castanii. Timid. Sau poate prea tanar. Apoi … ea. O fata la fel de tanara, imbracata decent. Nu imi amintesc mai nimic din concertul de pian. Decat ca atunci cand am iesit din biserica frigul taios mi se parea placut. Eram linistita. Unul din putinele momente de liniste pe care mi le amintesc. Dar nu am uitat niciodata imaginea fetei decente intorcand paginile caietului de note.

Un dans semi-fantastic pe muzica de pian. Ma intrebam de unde stia cand sa dea pagina. Asta m-am intrebat tot timpul.

Cand am ajuns acasa, dupa ce m-am bucurat de frigul placut, am scris o poezie. Singura poezie de dragoste pe care am scris-o vreodata. Nu i-am dat nici macar un titlu. Au trecut trei ani de atunci.

Stii…daca ai fi pianist

M-as multumi sa stau langa tine

Si sa intorc paginile caietului de note.

Stii… daca ai fi arhitect

As invata sa iti citesc schitele

Si te-as ajuta sa ridici case.

Stii… daca ai fi doctor

As studia corpul uman

Si te-as ajuta sa legi rani.

Si daca ai fi aici, acum

Ti-as povesti cum te-as fi adorat,

Cum as fi intors pagina caietului de note,

Cum as fi ridicat case

Si cum te-as fi ajutat sa legi rani.

Dar tu nu stii.

Si nici nu esti.

Si nici nu ai fost.

(27 aprilie 2010)

Poezia fara nume ma face acum sa zambesc. E simpla. Deloc pretentioasa. Inspirata de o fata decenta care intorcea paginile caietului de note.

Eu sunt proza. Neimplinita. Inca.

Vincent van Gogh intrupeaza imaginea artistului neimplinit a carui opera e infinita, neispravita. Van Gogh a murit inainte de a se implini ca artist, daca exista o astfel de implinire. S-a impuscat in piept la varsta de treizeci si sapte de ani. Fratele lui, Theo van Gogh, e unul dintre putinii oameni care l-au acceptat. Vincent van Gogh ii scrie fratelui lui:

Dragă Theo,

Cu prilejul aniversării tale, îți doresc din toată inima sănătate, o viață senină. Ți-aș fi trimis cu dragă inimă, pentru o zi ca asta, tabloul cu țăranii mâncători de cartofi, dar, deși se află pe calea cea bună, nu e complet gata.

Mancatorii de cartofi e capodopera lui Vincent van Gogh. In fata tabloului, in muzeul van Gogh din A., m-am simtit trista. Fetele schimonosite de saracie ale taranilor, griul morbid al camerei, barnele de lemn, durerea neimplinirii lui van Gogh, m-au mahnit. Un fel de dezamagire ca lumea nu a stiut sa il accepte pe van Gogh. Sa ii dea libertatea de a se dezvolta si, poate, de a se implini.

Pierdut, Vincent van Gogh se intoarce temporar in casa parinteasca. Acolo, respins pana si de parintii lui, rataceste in natura si picteaza. Opere pe care nimeni nu le va pretui. Poate doar o femeie. Un fel de fata decenta care intoarce paginile caietului de note. Il iubeste, i se daruieste si apoi ii spune:

Ik wou dat ik nu kon sterven.

Nu am auzit niciodata mai multa poezie decat in aceste cuvinte.

As vrea sa pot muri acum.

Candide in cautarea unei lumi mai bune

Image

Suntem cu totii atat de complexi incat pe unii dintre noi nu ne desluseste nimeni. Suntem un mister imbracat intr-o haina ponosita. Eu cred in frumusetea omului. O frumusete orginara, nealterata pe care fiecare dintre noi o poseda dar pe care multi dintre noi nu stiu sa o dezvolte. Trei sferturi din planeta noastra, daca ar putea citi in limba mama, m-ar contrazice. Omul nu (mai) e frumos. Nu mai e mirific. Damn Adam and Eve! In ciuda faptului ca nu vreau sa contrazic un adevar propovaduit de credinta pe care o port in suflet, in optica mea, Adam si Eva sunt o scuza. Una neviabila. Pe mine nu ma convinge nimeni ca omul a decazut in momentul in care Adam si Eva au fost alungati din Eden pentru ca si-au dorit sa cunoasca. Sa fie Adam doar ispititul sau in egala masura vinovat? Feminsmul care si-a facut loc in ratiunea mea imi striga asurzitor intr-o ureche ca ispititul e la fel de culpabil ca si ispititorul. Ispititoarea. Sa fim corecti matematic. Sau genetic. Genetic?! Eu nu inteleg nimic din stiintele exacte. Alfa, in cazul meu, nici nu a trebuit sa lupte cu beta. Pierdere de timp, avand in vedere ca alfa e reprezentata in masura de nouazeci si noua la suta, iar beta inregistreaza un scor umil de zero virgula unu la suta.

Ati simtit vreodata, invizibili cititori, ca trebuie sa va luptati cu voi insiva? Eu nu am simtit niciodata ca a trebuit sa ma lupt cu oricine altcineva in afara de mine. Si, in ciuda lectiilor de aikido care ma invata sa folosesc energia adversarului pentru a-l invinge, acest adversar s-a dovedit a fi pe masura. Puterea pe care am simtit-o de partea cealalta a fost una inimaginabila. Coplesitoare. Mi-a luat respiratia si m-a ametit incat a trebuit sa inchid ochii pret de cateva secunde ca sa nu imi pierd echilibrul. Sufletesc. La sfarsitul celor catorva secunde eram deja ranita. Fusesem atacata in timp ce imi recapatam echilibrul cu ochii inchisi. Cine oare mai e atat de naiv incat sa inchida ochii in toiul luptei?

99% + 0,1% = 99,1% # 100%

Got you! Nu mint, ma joc. Pentru ca sunt jucausa.

Image

Tin sa mentionez ca am un deosebit respect pentru oamenii de stiinta, mai ales pentru cei care sunt mereu intr-o cautare obsesiva a adevarului, a intelesului lucrurilor. Am trait mereu cu sentimentul ca oamenii de stiinta cauta … o lume mai buna. A better world. Parca suna mai bine in limba secreta. Eu, umilul eu, sunt un om al trairilor. In trecerea mea prin lume, s-a intamplat sa fiu atat de exagerat de vie si sa imi doresc atat de mult sa simt incat mi-am facut rau mie insami. Nu fizic. Un rau pe care il simti in piept, un fel de preaplin, preamult, preaprofund, preacomplex, preaabundent care iti place si neplace in acelasi timp. Cum sa va explic? Pe mine lucrurile exacte, formulele beta, logica temeinica nu ma incalzesc cu nimic. Asta nu inseamna ca neg ceva universal utilizat. Eu simt. Si, in lupta cu adversarul meu, am facut de nenumarate ori greseala de a nega ce simt si de a rationa. Am ucis durerea din piept si am rationat. Si apoi am pierdut. De fiecare data. Pe urma am murit. Cate putin de fiecare data.

De ce 99,1% nu poate fi plin? Adica suficient de plin, if you know what I mean…

Eu nu sunt optimista. Sunt candida. Si, ironic sau nu, impartasesc aceeasi cautare cu oamenii de stiinta a caror logica temeinica nu imi da fiori. Niciunul. Caut o lume mai buna. Nu neaparat un Another Earth. Am ajuns la concluzia trista ca si un Another Earth poate fi (poate fi!) dezamagitor. Deziluzionant. Am fost odata la o piesa de teatru a carei titlu promitea atat de multe. Angajez un clovn. Pana si articolul nehotarat un ma intriga fara masura. De ce un si nu o? De ce unu si nu doi? Am cumparat bilete cu cateva ore inainte ca nu cumva sa nu mai gasesc locuri. Am asteptat toata ziua intinsa in iarba sa se faca seara. Era toamna. Cand m-am ridicat din iarba spatele imi era ud de parca pamantul plansese pe spatele meu. Am alergat spre casa si apoi spre teatru. Am vizionat o ora si jumatate. Nimic in lume nu m-a dezamagit mai tare decat acea piesa de teatru nefericita. Poate doar un suflet crescut din sufletul meu care a decis subit ca nu mai avem nimic sa ne spunem. Piesa de teatru m-a dezamagit atat de tare incat m-a intristat cumplit. Eu, trista, nu valorez nimic. Si atunci am decis ca si un Another Earth, in cautarea caruia ma aflam, poate fi deceptionant. Se poate ca si cautarea in sine sa fi fost dezamagitoare dar inca nu mi-am dat seama.

In cautarea mea am intalnit si alti cautatori. Unii beta, altii alfa. Nu am facut nicio distinctie intre cele doua categorii. De fiecare data m-a fascinat cautarea, nu neaparat cautatorul. Unii mi-au marturisit ca se aflau in cautarea unei lumi astrale. Un fel de aglomeratie de galaxii care se intrepatrund si care, intrepatrunzandu-se, se imbunatatesc simbiotic.

In prezenta ta, imi doresc sa fiu buna, mi-a spus odata o cautatoare. Cuvintele ei mi s-au parut induiosatoare. Am privit-o in ochi si mi-am dat seama ca, pret de cateva secunde, cautarea se oprise. Era statica. O cautare statica, nu e asta cel mai frumos oximoron in viata? Gasiseram amandoua ceva. Ne gasiseram. Apoi ne-am salutat respectuos si ne-am continuat drumul. Dar acel moment… a ramas static. E nemiscat. Neclintit. Un fel de punct de reper in care iti pui toata increderea.

In cautarea mea am intalnit oameni care m-au atins. Fizic si spiritual. Atat de frumosi incat constituiau mici lumi. Un fel de oameni-lume. Imensi. Nemarginiti in capacitatea de a darui.

Esti nemarginita, mi-a spus odata un alt cautator. Fereasca Dumnezeu cat esti de frumos, i-am raspuns si nu am mintit nicio fractiune de secunda. Cauta o lume in care el sa fie el insusi. Nu realizase ca el insusi era o mica lume. Nu i-am spus. M-am gandit ca pana la urma va afla singur. Pentru ca avea potentialul de a afla singur.

Esti o printesa, mi-a spus un al treilea cautator. Mi-am inghitit lacrimile stiind ca nu il pot avea decat pret de cateva secunde. As fi vrut sa il pastrez. Dar nu e moral sa intrerupi cautarea altcuiva. Indiferent de felul in care ea se sfarseste.

Toti acesti cautatori au fost atat de buni cu mine. Nu stiu de ce si nici nu i-am intrebat. M-am gandit ca fiecare are motivul lui si bunica ma invatase ca nu e frumos sa iscodesti. Si unele lucruri nu se spun, a accentuat ea.

Stimate cautator, orice-oriunde-oricand-oricum ai cauta, sa nu ai teama de nimic! Totul e bine in cea mai buna dintre lumile posibile.

Femeia: manual de utilizare

Amelia_Bohemian Woman

Inainte de a starni o intreaga revolutie feminista impotriva mea, tin sa mentionez ca titlul acestui articol nu e decat un artificiu de marketing, un fel de adunatura de iele a caror functie e de a-i seduce pe cei rataciti in noapte. Ielele sunt invariabile la singular, ceea ce inseamna ca acest substantiv nu are forma de singular. Sa fie asta intamplator sau nu? Asadar, marturisesc ca am ales acest titlu numai pentru a va atrage, a va seduce, evident intelectual. Nu, femeia nu poate fi utilizata. Cel mult descoperita. Dar, sa fim sinceri, cine a auzit vreodata de un manual de descoperire?

S-a scris atat de mult despre femei incat e aproape imposibil sa fii inovator. Prezentul articolu nu are scopul de a inova, ci doar umilul obiectiv de a sublinia anumite aspecte. Primul, si cel mai important, este ca femeie este egala barbatului. Perfect egala. Nu e nici mai profunda, nici mai superficiala, nici mai buna, nici mai rea, nici mai puternica, nici mai slaba, nici mai cruda, nici mai blanda. Creata sau nu din coasta de barbat, e creatia care si-a egalat creatorul. A evoluat odata cu istoria si si-a depasit conditia de underdog. Lupta femeii e, in optica mea, aceea de a de a obtine egalitatea care i se cuvine. Si tactica de lupta pe care o adopti e totul, secretul care iti asigura reusita.

Un caine tinut ani de zile in lant si subit eliberat, se va intoarce in lant pentru ca nu cunoaste o alta cale de a-si trai viata. Nu am uitat niciodata aceste cuvinte ale unui cunoscut care, in ochii mei de tanara femeie, era un fel de zeu intelept al cuvintelor. Intre timp am imbatranit iar cunoscutul a deveit cu adevarat cunoscut si in ochii lui am descoperit, alaturi de intelepciunea care a persistat… dorinta de departe. Dorinta de a fi cine e, de a fi liber de (pre)judecati. Intamplator sau nu, intelepciunea in mitologia greaca e intruchipata de o zeita, nu de un zeu. O femeie. Atena, fiica lui Zeus si a lui Metis. De la Zeus mosteneste forta, iar de la Metis mosteneste prudenta si intelepciunea. Se pare ca grecii erau convinsi ca intelepciunea se mosteneste pe linie materna. Cand zeii isi imparteau diferitele regiuni ale Greciei, Atena poarta o disputa cu Poseidon, involburatul zeu al marilor. Attica urma sa fie incredintata aceluia care va darui consiliului zeilor bunul cel mai de pret. Poseidon isi daruie calul, iar Atena daruie maslinul, care avea sa asigure prosperitatea locuitorilor. Nu vreau sa concluzionez ca femeia e inteleapta. Vreau sa subliniez ca femeia poate fi inteleapta.

Cainele in lant … o femeie inlantuita se va intoarce mereu in lant crezand ca supunerea ii va salva viata. Faptul ca fierul ruginit i-a lasat urme de nesters in jurul gatului e un drum fara intoarcere. Ce sa faci cu libertatea cand nu cunosti decat inlantuirea? Cum sa alegi o tactica de lupta cand tot ce cunosti e supravietuirea? Femeie inlantuita, nu trebuie sa faci decat un singur lucru: sa te ridici. Sa indraznesti sa te ridici. Si sa iti porti cu demnitate urmele de lant de pe gat. Sa nu le ascunzi, sa le lasi sa fie mangaiate. Nu te vor durea mai putin dar, odata mangaiate, iti vor aminti ca un gat de femeie se dezmiarda, nu se inlantuie.

Daca ti-e dor de departe, daca tanjesti dupa tine, de ce nu pleci? De ce ti-e frica? Eu am plecat fara sa ma uit inapoi. Da, am plans. Da, singura. Si nu regret nicio secunda. A-ti dori altceva inseamna a te dori pe tine insuti.

Barbatii, din iubire curata sau din dorinta de a proteja o fiinta care in esenta le e perfect egala, au tendinta de a rasfata. A rasfata inseamna a educa prost. A strica ceea ce de la natura e bun. E ca si cum ti-ai dori sa schimbi culorile curcubeului pentru ca batranul fenomen optic s-a plictisit de culorile care i-au asigurat faima. De ce rosu-oranj-galben-verde-albastru-indigo-violet? De ce nu alb-cenusiu-negru-azuriu-roz-trandafiriu? Mi-am dorit mereu ca inselatorul curcubeu sa apara noaptea si sa fie fosforescent. E oare prea mult sa iti doresti asa ceva? Nu sfidez legile naturii, imi permit sa visez mai departe de ele.

Stimati barbati, nu rasfatati femeia. Nu o alintati. Nu o stricati. Nu ii spuneti ca e mai frumoasa decat e in lumina zilei. Nu o mintiti ca poate fi curcubeu fosforescent. Nu o coplesiti cu cadouri materiale care ii vor materializa spiritul. Nimic mai urat decat o femeie indragostita de ea insasi. Femeia, fiinta cat se poate de umana, a mostenit, din coasta lui Adam sau nu, o trasatura care ii curge prin vene – vanitatea. Vanitatea, de departe pacatul meu preferat, ar spune Al Pacino in Avocatul Diavolului. Si ce avocat al diavolului mai frumos decat Charlize Theron, de departe tot ceea ce o femeie e mai bun si mai rau?! Marturisesc ca, desi sunt femeie, frumusetea ei nu ma lasa rece. E oare prea mult sa … Glumesc! Oarecum…

In adancul sufletului am fost mereu mandra de feminitatea cu care Dumnezeu m-a inzestrat. Nu am suprapretuit-o si nici nu am negat-o. Am lasat-o in forma ei pura. Nu am accentuat-o prin pantofi cu toc si ruj rosu tipator. Cand am implinit douazeci si cinci de ani, prietenele mele mi-au facut cadou o rochie verde, scurta, papuci gri cu toc inalt, o trusa de machiaj, o bratara si cercei asortati. Era timpul sa arat lumii ca sunt femeie. Mi s-a parut un cadou induiosator. Nu l-am folosit decat o data. M-am ales cu o durere cumplita de picioare si cateva priviri admirative care nu au facut decat sa ma faca sa ma simt stanjenita. Privirile nu m-au facut nici mai fericita si nici mai feminina. Doar extrem de sfioasa. Am ajuns acasa, mi-am dat jos armura si apoi m-am asezat obosita in pat. M-am gandit ca durerea de picioare e pretul pe care trebuie sa il platesti pentru cele cateva priviri care imi confirmau feminitatea. La fel si ochii care ma usturau. Si sufletul care nu se simtea el insusi. Am decis sa nu mai fac asta niciodata, nici macar de dragul prietenelor mele. Am deschis o carte pe care o aruncasem sub pat si m-am simtit eu.

Dupa cativa ani am descoperit ca stiu sa scriu. Sa daruiesc unor necunoscuti o parte din mine. O parte din eul meu feminin. Am decis sa evit durerea de picioare si sa imi exprim feminitatea prin cuvinte pe care le asez umila pe hartie si pe sufletele necunoscutilor. Mult mai confortabil decat sa fii toata noapte cu zece centimetri mai inalta decat esti in realitate! Am refuzat privirile aprobatoare si partial lascive si le-am inlocuit cu litere care se nasc din mine si pe care le asez in ordinea care imi convine.

Daca as fi barbat (cliseu pe care am incercat sa il evit inca de la inceputul acestei scrieri dar am fost invinsa) nu as iubi fizic. As iubi spiritual. As iubi o femeie care inspira, nu care place privirii. As iubi-o nu pentru ca e frumoasa, ci pentru ca e mirifica. Nu pentru ca ma satisface, ci pentru ca se auto-satisface, se implineste. Cat despre Charlize Theron … ea face exceptie de la regula.

As vrea sa ma auziti razand.

Charlize Theron

30 (Scrisoare deschisa catre cititorii mei)

Image

Eu nu sunt ciudata. Nu sunt nici buna, nici rea. Nici calda, nici rece. Nici frumoasa, nici urata. Nici amabila, nici nepoliticoasa. Nici delicata, nici vulgara. [Stiu si pot sa folosesc cuvinte indecente. In mai multe limbi chiar.] Nu sunt nici cum ma vad altii, nici cum ma consider eu. Nu sunt nici inger, nici diavol. Nici rascolita, nici impacata cu mine sau cu voi. Nici alba, nici neagra. Nici gri nu sunt. Sunt vie. Atat de vie incat dorinta de a trai, de a intelege, de a da si de a lua, imi rabufneste prin toti porii. Sunt de gheata si iau foc. Sunt fluida si ma solidific. Sunt incolora si culorile mi se intrepatrund pana nu se mai deslusesc unele de altele. Sunt insipida si am gust dulce-amarui. Sunt inodora si miros a cetina de brad, a lemn uscat si a zmeura arsa de soare. Sunt vanator si vanat. Stapana si sclava. I am alive. Fucking alive.

Precedentul paragraf nu face decat sa motiveze ce urmeaza sa scriu. Incerc sa ma explic voua, cititori imaginari, nu pentru ca as fi atat de complexa incat am nevoie de manual de instructiuni, ci pentru ca iubesc mai mult decat orice adevarul de sine si vreau sa il impart cu voi. E un fel de felie din tortul meu pe care o impart cu voi. Implinesc treizeci de ani. Peste trei luni. Ma gandesc de vreo zece ani incoace ca s-ar putea ca intr-o zi de vara chinuita de arsita sa implinesc treizeci de ani. Momentul e acum mai aproape ca niciodata. Si se apropie cu forta unei tornade. Eu am o relatie speciala cu tornadele. Pe unele le creez eu, pe altele le intalnesc in calea mea. De unele ma ascund in pivnita. Pe altele le tratez cu aroganta si ma arunc in mijlocul lor la fel cum te arunci intr-un lac incalzit de soare intr-o dupa-amiaza de primavara tarzie. Indraznesc cu umilinta in glas si suflet sa va dau un sfat:

Never fight a fucking tornado!

Nu e asta un sfat demn de o scriitoare cu suflet delicat de lebeda-pui care inca nu cunoaste lumea si a caror pene inca sunt puf gri-albui? Rad. Nimic mai jalnic decat vederea unui pui de lebada. Puii de lebada sunt un fel de creaturi intre lebede maiestuoase si gaste neindemanatice. Nu au gatul suficient de lung ca sa priveasca in zare, nu au penele suficient de puternice ca sa zboare, nu sunt inca albe, ci mai degraba gri-cenusii. Un fel de rusine incipienta pentru rasa lor. Dar sunt inca inocente si plutesc lipsite de aroganta, trasaturi pe care le vor pierde o data cu aparitia penelor.

Sunt deci vie. Mai vie nici ca se putea. Si implinesc treizeci de ani, eveniment pentru care ma pregatesc de pe vremea cand nu aveam nici cincisprezece. Mi-e frica sa marturisesc ce sentimente ma incearca. Asta pentru s-ar putea sa credeti ca sunt paranoica sau rasfatata. Cele doua trasaturi se egaleaza in gravitate. Nu voi marturisi decat ca nu vad nimic bun in faptul ca imbatranim. Cliseul potrivit caruia batranetea aduce intelepciune mi-a displacut de prima data cand l-am auzit. Vi se pare ca nu sunt destul de inteleapta in ciuda faptului ca nu am nici macar treizeci de ani? Rad. Azi am ras si plans la fel de mult. Ca un fel de pepene rosu pe care il tai in doua intr-o zi de vara cand ti-e foarte sete si cele doua jumatati sunte perfect egale in ochii tai. In ochii tai. Si nu te poti hotari cu care sa incepi pentru ca ele sunt egale.

Cu scopul de a usura existenta celor care ma cunosc, nu imi doresc cadouri. Nu imi puteti darui nimic din ceea ce eu mi-as dori. Sunt inca lebada-pui inocenta care nu cunoaste aroganta pe care penele albe o aduc cu sine. Tot ce mi-a trebuit, am primit deja de la voi. Cateodata am luat fara sa cer voie. Alta data am primit fara sa cer. S-a intamplat si sa cer cu jind si sa nu primesc. Dar am inteles. Tot ce am meritat, mi-ati oferit. Si va multumesc. Dar, pentru ca tot implinesc o varsta respectabila, va ofer posibilitatea unui compromis.

“Do you dare to stay out? Do you dare to go in?

How much can you lose? How much can you win?

And IF you go in, should you turn left or right…

or right-and-three-quarters? Or, maybe, not quite?

Or go around back and sneak in from behind?

Simple it’s not, I’m afraid you will find,

for a mind-maker-upper to make up his mind.”

Dr. Seuss a scris pentru fiecare eveniment din viata mea. La fel de bine si de potrivit pentru fiecare. Intrebarea mea nu e Indraznesti sa accepti oferta mea? Intrebarea mea e Indraznesti sa refuzi?

O astfel de intrebare cere timp de gandire pe care vi-l ofer acum.

Timp de gandire.

O lebada-pui se plimba cu lebada-mama pe un lac albastru-verzui intr-o zi linistita de vara-spre-toamna. Lebada-mama fluiera un cantec de leagan pe care acum cateva saptamani il cantase puilor ei. Lebada-pui se uita incurcata la mama-lebada si gandi – Ce melodie deranjanta! Parca mi-o amintesc de undeva. Sa fi fost? Nu, nu se poate! Sa fie? Nu, e prea enervanta! Oare e melodia care am auzit-o la radio? Sau noul rap al lui Swan-G? Razele de soare le mangaiau gratios spatele si lebada-mama cu lebada-pui pluteau in armonie pe cantecul de leagan/ noul rap al lui Swan-G.

Rad.

S-a intamplat cumva sa ratati timpul de gandire din cauza unei povesti ridicole? Incredibil! Ce ghinion! Departe de mine intenta de a va seduce mincinos.

Time’s up!

Compromisul pe care nu mai puteti decat sa il acceptati suna cam asa: Nu imi cumparati un parfum prea dulce pentru gustul meu, nu imi impletiti un pulover pe care nu il voi purta niciodata pentru ca sunt alergica la lana, nu imi daruiti un bon valoric pe care il voi arunca din greseala impreuna cu un vraf de hartii scrise. Nu ma rasfatati. Lasati-ma pe mine sa imi aleg cadoul. Lasati-ma pe mine sa va cer ce vreau. Eu stiu mai bine decat voi de ce am nevoie. Pentru ca am invatat sa ma cunosc. Nu, nu sunt ciudata. Sunt doar ingrozitor de vie.

Cu parere de rau, va anunt ca nu voi sunteti norocosii din capul listei. Mama a acceptat deja provocarea. Nu a avut suficienta putere incat sa o refuze. I-am spus: Iti dau timp de gandire dar am impresia ca s-a lasat captivata de povestea lebedei-pui care plutea pe lac impreuna cu lebada-mama intr-o zi linistita de vara-spre-toamna. Lebada-mama fluiera… Ma opresc. Ca sa rad.

Asadar, lista a fost deschisa si eu am facut prima alegere.

1. Mama – Femeie draga si partial straina, te rog sa intocmesti o lista. Da, cadoul meu va fi o lista scrisa de tine. De mana. O lista care va contine unul, zece, o suta, o mie, zece mii de lucruri. Materiale? Vezi ca nu ma cunosti? Nu, nu materiale. Unul, zece, o suta, o mie sau zece mii de lucruri pe care vrei sa le facem impreuna. Impreuna. Da, adica tu si eu. Noi doua. Cum suna asta? Minunat, nu? Lucruri pe care nu le-am facut niciodata impreuna desi amandoua am tanjit dupa ele. Nu am avut curaj. Dar totul se schimba din momentul in care implinesti treizeci de ani, nu?

2.

3.

4.

Lista ramane deschisa. Voua. Celor care ma cunoasteti. Care ma iubiti sau ma dispretuiti. Celor care ma placeti. Sau celor carora va sunt indiferenta. Nu trebuie decat sa dati si eu va voi cere.

Stiti unde sa ma gasiti. Si daca nu stiti, ar trebui sa incepeti sa ma cautati. Indata implinesc treizeci de ani.

Serios!

Adam si Eden

Image

Adam o pierduse pe Eva.

Aerul de primavara adia usor. Adam inchise ochii si adulmeca aerul virgin de inceput de viata. Nu mai mirosea a pace. Si nici a trandafiri salbatici. Deschise ochii cu grija si vederea i se lovi de un gri dureros. Copaci gri, pasari gri, mici si lipsite de glas, iarba gri-verzuie inca moarta, o alee de nisip gri-galbui. Totul avea un aer inca mort, un aer pe care el nu il respirase niciodata. Sau poate ca il respirase dar nu il asociase niciodata cu moartea. Cu golul din cer. Cerul nu fusese nicicand gri. Lipsa umplea acum fiecare colt de … nu, nu de Rai. De Pamant.

Eva il pierduse pe Adam. Dar se descoperise pe sine.

Aroma marului o simtea inca in gat. Era trandafirie. La fel ca trandafirii salbatici despre care Adam ii vorbise de nenumarate ori. Da, si ea ii remarcase pe cand erau in Rai, dar nu ii pretuia intr-atat incat sa vorbeasca o jumatate de noapte despre ei. Adam parea, pe atunci, sa inteleaga mai multe decat ea. Pentru ea, trandafirii erau niste plante frumos mirositoare, de un roz jucaus, a caror petale le mesteca din cand in cand sau se imbaia in ele. Ii faceau pielea rozalie si putin aromata. Nu exista poezie in trandafiri pe vremea cand Raiul era al lor.

Acum insa… aroma marului i se scurgea in sange. O simtea raspandindu-i-se in tot corpul. Isi simtea corpul altfel. Era altfel. Ea, Eva, semana din ce in ce mai mult cu Adam. Tufele de trandafiri salbatici de exemplu. Dumnezeule, ce minunatie a naturii! Adam pretindea ca minunile se nasc din Dumnezeu. Dar Dumnezeu locuieste in Rai. Si aici e pe Pamant si trandafirii par chiar mai maiestuosi decat in Rai. Adam nici macar nu stie ca minunile exista pe Pamant. Iarba ii parea de un verde crud. Verde crud. Niciodata nu intelesese expresia asta pe care Adam, in intelepciunea lui oratorica, o mentionase de sute de ori. Verdele e verde, ii spusese ea nu demult. Femeie blajina, ii raspunse el putin dezamgit, verdele e crud, e virgin, e copilaros, nu e doar verde. Ea il aprobase atunci. Nu pentru ca nu ar fi vrut sa il contrazica, ci pentru ca nu stia cum.

Eva nu mai era coasta de barbat. Era ramura de pom al cunoasterii.

Adam inchise din nou ochii si incerca sa doarma intins pe iarba jilava, sub un pin. Ce copac neprietenos, gandi el. Si verdele ierbii e … verde. Isi simti sufletul greu. Un fel de plumb care ii atarna in mijlocul pieptului. Nu il mai simtise niciodata. Picioarele si le simti la fel de grele si obosite. Isi aminti cum intr-o noapte calda de vara tarzie, ii explicase Evei cum functioneaza corpul uman. Nu, ea nu era perfecta. Era nestiutoare si faptul ca el era stiutor il considerase mereu un drept. El fusese primul. Isi plimbase degetele putin aspre pe pielea ei, acoperindu-i fiecare parte a corpului si explicandu-i ca pielea nu e dect un acoperis, la fel de important ca interiorul. Dar interiorul, acolo se producea tot. Adam, ii raspunse ea intrigata, vrei sa spui ca sub pielea noastra se afla altcineva? El rase si o saruta usor pe frunte. Era amuzanta. Nu, ii explica el rabdator. Corpul nostru, in exterior si interior, suntem noi. Nu exista nicio alta persoana in interiorul nostru. Doar Dumnezeu. Dar El e spirit. Eva paru sa inteleaga atunci pentru ca nu ii mai adresa nicio intrebare.

Eva prefera sa taca. Vocea dinlauntrul ei ii spusese sa taca. Taci

Eva isi privi plina de admiratie mainile, intinsa pe iarba cruda sub stejarul batran. Ce minune, zece degete din oase, carne si sange care se termina in unghii. Nu acordase niciodata atentie corpului in care traia. Il ingrijea, il imbaia in apa calduta si petale de trandafir salbatic dar nu intelesese niciodata cat e de pretios. Inghiti in gol si aroma marului ii napadi gura. Anumite senzatii ii erau total necunoscute. Caldura din suflet la vederea trandafirilor salbatici, puterea din picioare, forta cu care isi facea din mani pumni, stabilitatea din corp si … suflet. Oare unde ii fusese sufletul pana acum? Adam vorbea mereu despre suflet, despre spirit. Pentru ea nu erau decat cuvinte cu inteles vag. Ea era marginita de … ea insasi. Sufletul salasluia probabil doar in barbat.

Adam isi privi bratele. Ce piele aspra si usor maronie! Ce lume fada si lipsita de … Rai. Ce suflet greu de purtat in corp! Ce gol in cer!

Adam nu a pierdut-o pe Eva.

Adam a pierdut Edenul.

De ce iubim cartile? (articol publicat in Monitorul de Dorna, ianuarie 2008)

Image

 

De ce iubim cartile?

Sâmbătă, 26 Ianuarie 2008

„Viaţa pe un peron”

Voit sau nu, etichetăm absolut orice ne iese în cale. Dintr-un impuls cu care parcă ne-am născut, clasificăm tot: locuri, fluturi, oameni. Se pare că Descartes s-a înşelat amarnic atunci când, cu o voce profetică, a spus „Gândesc, deci exist”. Nicidecum! „Etichetez, deci exist” ar fi făcut mult mai multă senzaţie. Şi dacă tot suntem adevăraţi maeştri ai etchetării şi încadrării în taxonomii plictisitoare, de ce ar avea cărţile un regim aparte? Cu părere de rău, vom eticheta şi cartea care face subiectul prezentului articol literar.

„Viaţa pe un peron” a fost scrisă de Octavian Paler, un om căruia îi atribuim fără reţinere titlul de filosof contemporan, oricât de oximoronică ar părea această sintagmă şi oricât de pretenţios ar părea cuvântul „oximoronică”. Octavian Paler a fost poate printre puţinii oameni care au desluşit ceva din existenţa lor, sau, în cazul în care ne înşelăm asupra acestui aspect, unul dintre (puţinii) scriitorii desăvârşiţi ai secolului nostru. 

Cartea lui Octavian Paler este Simbol, simbol sub toate aspectele pe care critica literară le-a atribuit vreodată acestui concept, şi el bine încadrat într-o clasificare şi frumos etichetat. Sub vălul unei intrigi misterioase, la adăpostul unor evenimente pe cât de bizare, pe atât de omeneşti, cartea se ţese încet încet ca o lecţie ascunsă în spatele unui monolog care, departe de a ne descrie un om (aşa cum mişeleşte o pretinde), ne descrie omenirea. 

Personajul principal, o altă etichetă consacrată, este un „EU”, (identitate asupra căreia cititorul îşi pune nenumărate semne de întrebare), un bărbat care se trezeşte în urma unei întâmplări extrem de bizare pe peronul unei gări alături de o femeie. Decorul întregului roman îl constituie această gară în care timpul s-a oprit în loc, în care nu există angajaţi sau călători, în care până şi foile de drum indică staţia de plecare dar niciodata cea de destinaţie. O gară părăsită aşadar în care tot ce poţi să faci este să…aştepţi un tren. Un tren care poate veni sau, la fel de bine, care nu va sosi niciodată.

Niciodată nu s-a scris în literatură nimic mai frumos despre aşteptare. La Octavian Paler aşteptarea ia proporţii cosmice pentru că „atunci când alergi îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiaşteptând, trebuie să mori.” Aşadar, un călător care vine de nicăieri şi aşteaptă un tren despre care nu ştie nimic pentru a se îndrepta spre nicăieri. Acesta este „personajul principal” al relatării, aceştia suntem noi în trecerea noastră. Da, noi, autorii şi cititorii acestui articol, noi, oamenii. 

Mai profetic decât Descartes, Paler înţelege, poate spre deosebire de mulţi dintre noi că „viată însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte..un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren…eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră…altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar…alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren…Şi fiecare uită, poate, un singur lucru…că treburile astea nu duc nicăieri…” ci, pur şi simplu, „ne lasă să ne instalăm în starea de tranzit şi s-o trăim căt mai liniştit, ştiind că ea e totul.” 
În urma acestui paragraf cartea poate părea extrem de pesimistă şi ,de aceea, recomandăm încă o dată cititorilor să nu se încreadă în autorii acestui articol care, şi ei, în aşteptarea trenului, pot deforma realitatea dupa bunul lor plac. Cartea este poate cel mai optimist mesaj care a fost transmis vreodată şi aceasta pentru că aşteptarea la Paler nu a fost niciodata pasiva, ci pe cât de activă posibil. Dacă tot ne-am trezit pe peronul propriei noastre gări, în aşteptarea propriului nostru tren, de ce am irosi aşteptarea? O putem folosi pentru a descifra o hieroglifă, propria noastră hieroglifă. Dar „ca să dezlegi hieroglife trebuie să renunţi la o parte din viaţă. Şi trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi?”

Jumătate sfinţi, jumătate şobolani, jumătate fiare, jumătate Dumnezeu, născocim o gară şi un tren, născocim o aşteptare şi un motiv al aşteptării pentru a muri suportabil. Alegem trenul sau alegem peronul, alegem prezentul sau trecutul, minciuna sau adevărul, suntem propria noastră călătorie şi nimic mai mult. Departe de a ne cuibări confortabil într-un vagon de tren, lăsăm ca frica să se cuibărească în noi. „Aşteptarea e călătoria noastră, modul nostru de a călători”, singurul pe care îl avem. Călătorim între deşert şi mare şi totuşi trebuie să mulţumim că ne-am născut în lume şi nu în pustiu pentru că „[…]cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate”. 

Aşteptarea la Paler nu e decât un alt cuvănt pentru viaţă, o etichetă puţin ieşită din comun. Aştepatrea e lupta pe care o ducem fiecare dintre noi în lume, o luptă fără învinşi sau învingători, o luptă care nu poate avea decât o singură victorie…aceea de a ramâne OM.

 

Cristina Tanasa 

P.O.W.

Image

-Be honest and unmerciful, i-am spus obraznica.

M-a privit oarecum incurcat si timid. Mi-am dorit atunci mai mult decat oricand altcandva sa il vindec. Mi-am lins buzele cum o fac de fiecare data cand gandesc mai mult decat spun. E un tic pe care l-am dezvoltat si pe care il aplic involuntar ori de cate ori e nevoie. E un fel de mod de aparare, de a focaliza atentia asupra unui alt lucru tocmai pentru ca ai nevoie de cateva secunde pentru tine. Nu functioneaza decat in cazul barbatilor.

-De ce ai construit zidul intre tine si ceilalti? Spune-mi, de ce iti e frica?

-Am considerat ca asa trebuie sa fie, mi-a raspuns putin intristat.

-Te doare in piept? l-am provocat cu aceeasi privire obraznica. De ce iti e frica?

-Nu mi-e frica. Mi-e …

-Frica…(obraznic)

-… frica ca nu pot. Ca nu voi reusi. Ca ma vor invinge. Neputinta. Ai simtit asta vreodata, fata cu ochi gri-verzui? Ai simtit vreodata neputinta?

-Neputinta? Te referi la durerea aia surda din piept care ti se strecoara in fiecare celula din suflet si iti comanda sa nu indraznesti, sa nu te deschizi, sa nu le arati cine esti, sa te aperi de ei, sa nu spui adevarul despre tine, sa iti fie teama ca te vor judeca, sa nu indraznesti sa ii privesti in ochi? Nu! Nu am simtit-o niciodata. Am zambit din nou obraznic.

Vreau sa mentionez ca nu am implinit nici treizeci de ani. Am ochii gri-verzui si o forta inexplicabila care ma face sa ma revolt impotriva a tot ceea ce nu e corect, a tot ceea ce strica echilibrul, ce e deplasat din pozitia originala. Ma revolt cu puterea unui uragan si ma linistesc doar in momentul in care am reorganizat tot ce era neoranduit, ravasit, rascolit.

-Eu te ascult, mi-a spus.

-I didn’t invent the rainy day, man! I just know the best umbrella, i-am raspuns siret si mi-am lins din nou buzele de parca tocmai inghitisem o bucatica din prada vanata. Auzisem replica intr-un film.

Ardeam din nou ca un foc care se considera inepuizabil, fara sa se gandeasca nicio secunda ca lemnele sunt pe terminate. Un foc care le tine cald altora si rece mie.

-Tu stii care e cel mai greu lucru din lume?

-Nu, mi-a raspuns in soapta, aproape deznadajduit.

Sigur ca stia.

-Cel mai greu lucru din lume e sa iubesti un om toata viata. Tu crezi ca cineva te va iubi toata viata daca nu ii dai motive sa faca asta? Atata timp cat stai in spatele zidului, cat te aperi de ei, nimeni nu te va vedea. Nici macar cea care te iubeste. Care si-a luat angajamentul sa te insoteasca. Nimeni nu are ochi care stiu sa priveasca printr-un zid in spatele caruia te afli TU. Vor exista cativa, nu multi, care se vor uita curios. Poate din lipsa de ceva mai bun, din interes mediocru sau din vaga dorinta de a ajuta. Stii ce vor vedea?

-Zidul…

-Da. Zidul. Lasa-i sa te vada asa cum ma lasi pe mine sa te vad. Nu te mai pedepsi pentru ceea ce nu stii. Pretuieste ce stii. Imparte ceea ce stii cu altii. Iubeste lupta. Daca tot trebuie sa o porti. Cauta. Cauta-te. Caut-o. Iubeste-te! Tu esti al tau si a celor care vor sa te aiba. Nu plange. Decat de frumusete. In orice lupta trebuie sa lovesti. Viata nu e o sala de sport in care ii multumesti adversarului pentru ca ti-a permis sa te lupti cu el. Loveste in cei care cer sa fie loviti. Ai grija unde lovesti. Ranile lor se pot transforma in ranile tale. Nevindecabile. Fii corect! Iubeste adevarul mai mult decat viata. Iubeste lupta nu pentru ca invingi, ci pentru ca prin ea te dezvolti. Nu uita, la urma urmei, nimeni nu casiga nimic. In cel mai bun caz, supravietuiesti.

A incercat sa ma prinda de mana. Mi-am lins din nou buzele. Aveam nevoie de timp de gandire.

-Nu fi bland. Decat atunci cand nu te vede nimeni. Nu ma atinge. Atingerea asta te poate costa viata.

-Mi-e frica sa nu ranesc…

-Da? Nu ti-e frica sa nu fii ranit? Nu ti-e frica ca s-ar putea sa ma arunc asupra ta acum si sa incerc sa iti scot ochii pentru a-mi imbunatati propria vedere? Nu ti-e frica ca o sa iti transform lumina din ochi in propria-mi lumina? Si ca o sa te las in intuneric?

-Tu nu stii sa ataci…

-Oricine stie. Nu uita asta. Cu totii se vor repezi la tine in momentul in care vei indrazni sa iesi din spatele zidului. In momentul in care vei gasi puterea sa marturisesti ca esti slab si puternic, rece si cald, alb si negru. Dar ce e mai valoros decat sa stii sa spui adevarul, indiferent de consecinte? Ce e mai valoros decat sa stii sa te iubesti pe tine pentru a-ti aduce tie si altora fericire? Danseaza pentru tine si lasa-i pe altii sa te priveasca. Lasa-i sa se bucure de tine si de energia fantastica care se naste in tine si se proiecteaza asupra lor! Permite-ti dansul.

What is important in this life is not to be strong, but to feel strong. Si asta o auzisem intr-un film.

-Stii care e cel mai greu lucru din lume?

-Da, mi-a raspuns cuminte. Sa iubesti un om toata viata. Mi-a zambit ca un elev care si-a invatat bine lectia.

-Nu. Te-am mintit. Sau m-am razgandit. Cel mai greu lucru e sa fii fericit. Sa iti permiti sa fii fericit. Ti-ai construit cu mainile goale un pat tare pe care consideri ca e bine sa dormi. Cu cat e mai tare, cu atat demonstezi mai bine ca stii sa te sacrifici, ca o faci pentru altii si nu pentru tine. Te trezesti in fiecare dimineata cu o durere insuportabila de spate si cu inima din ce in ce mai mica.

Isi duse mana incet la spate si si-l masa usor.

I-am zambit de data asta bland.

-De unde stii atat de multe lucruri? m-a intrebat cu admiratie in voce.

-Am aproape treizeci de ani! i-am raspuns obraznica. Tu crezi ca ma uit prea mult la filme?!

And it’s cold and it’s hard

Cause there’s nowhere to run

When you’ve caged yourself

By holding your tongue.

(P.O.W, Alicia Keys)