Arhivele lunare: Aprilie 2013

Bestia din stomac [Ultimul capitol]

Image

Ma jucam cu luna in timp ce mergeam spre casa. Atunci cand mergi cu bicicleta e usor sa te joci cu luna care rasare si apoi se ascunde dupa case. La fel de usor e sa te joci cu oamenii pe langa care treci, pietonii sau cei din masina. Sa privesti un om pe care nu il cunosti in ochi e un lucru mirific. Ti-e frica si in acelasi timp trebuie sa o faci. Trebuie pentru ca simti ca faci ceva nepermis. Prohibit.

Mancasem cu prietenele mele.

M-am gandit la tara-razboi. B. ma preocupa de cateva saptamani. Ramasesera cateva lucruri neelucidate. O noapte in care luna straluceste fara rusine e momentul perfect sa elucidezi ecuatii sufletesti.

– Mevrouw, ce se aude? E ca un bazait…

– E vineri dupa-amiaza si oamenii s-au adunat in moschee. Iar voi le auziti cantecul spre Allah.

– Samantha, deschide repede geamul!

– Dumneavoastra intelegeti ce canta?

– Nu. Cantecele si rugaciunile spre Allah sunt in limba araba, nu in limba tarii-razboi. Coranul, Biblia musulmanilor, e scrisa in araba, iar musulmanii invata intregul Coran pe de rost intr-o limba pe care nu o vorbesc si in mare masura nici nu o inteleg.

– Adica se roaga intr-o limba pe care nu o vorbesc?

– Da.

Cele sase studente blonde, murdare pe maini si haine de var, s-au uitat la mine oarecum neincrezatoare. In departare se zarea minaretul moscheei, albastru cu verde. Am inchis ochii timp de cateva secunde ca sa aud mai bine ruga spre Dumnezeul lor. Al nostru.

Dupa-amiaza de duminica se apropia. La ora trei urma sa fie inaugurarea scolii renovate de studentii din tara surogat. Copiii din tara-razboi venisera la scoala duminica ca sa se minuneze de animalele desenate pe perete, de culorile vii si de atmosfera oarecum diferita din scoala. O parte din locuitorii satului asteptau nerabdatori in curtea scolii. Erau imbracati cu hainele de duminica, detaliu atat de evident mie si imperceptibil studentilor si colegilor mei din tara-surogat, in care hainele de duminica nu exista. Ele sunt purtate in fiecare zi. Directoarea scolii ne-a anuntat ca elevii pregatisera o serbare. Asezasera scaune in aula scolii pentru noi. Pentru straini. Ce a urmat a fost dureros. Dureros de induiosator. Un grup de copii smeriti, emotionati si respectuosi au recitat poezii cu o intonatie care imi facea rau. Aceeasi intonatie pe care si eu o folosisem de nenumarate ori la serbarile scolare organizate in sala geroasa a Casei de Cultura din orasul-zapada. Poeziile erau exclusiv in limba tarii-razboi si aveau ca subiect ori limba ca o comoara, ori tara ca o comoara. Sau orice altceva ca o comoara. Mi-am amintit-o pe mama care se aseza mereu in partea stanga a salii, la mijlocul ei, suficient de aproape cat sa o vad, suficient de departe cat sa nu o simt. Plangea. De fiecare data. Detestam plansul ei de sfarsit de an scolar. La fel cum detestam orice era ca o comoara.

Dupa inca o serie de comori recitate sau cantate, serbarea a luat sfarsit cu un cantec in limba secreta. Studentii au aplaudat frenetic prestatia din care nu intelesesera niciun cuvant si au alergat spre soare. Soarele stralucea in curtea scolii. Si in inimile lor. Un sentiment ciudat, ne-mai-simtit, placut si care te facea slab. Temporar.

Misiune incheiata. Optzeci de copii aveau sa se bucure de personaje Disney, de animale din savana, de la Polul Nord si din jungla. Ultima zi. Excurise in orasul-capitala. Bine-meritata.

Inainte sa ajungem in orasul capitala am urcat in munte, acolo unde in o mie noua sute optzeci si patru se tinusera Jocurile olimpice de sporturi de iarna. Pista de sarituri cu schiurile era, la fel ca si hotelul si intregul complex turistic, moarta. O pata cenusie invadata de branduse mov. Niste scari pe jumatate macinate de trecerea neiertatoare a timpului duceau la cele doua piste. Le-am urcat linistita, impreuna cu cateva grupuri de studenti. Calcam cu grija, ocolind brandusele. Din pacate nu pot sa spun acelasi lucru si despre studenti care pareau sa nu fi observat mirificele flori, crescute pe pista de schi. Odata ajunsa in varf, m-am asezat in iarba. Am stat asa vreo zece minute si, oricat am incercat, nu am putut sa ma gandesc la nimic. Decat la branduse. Am decis sa ma multumesc cu atat.

Studentii se ingramadeau sa faca poze pe podiumul gri, renovat in urma cu cativa ani. Locul intai era cel mai dorit. Asa e si in viata. Rob, ghidul nostru, ne-a rugat sa facem liniste.

– Suntem aici intr-un loc istoric. Nu numai datorita Jocurilor olimpice de sporturi de iarna. La zece ani dupa ce sportivi internationali si-au castigat locul pe podiumul din dreapta mea, acelasi podium a fost folosit ca esafod.

Cativa studenti incremenisera pe podiumul-esafod cu camera de fotografiat suspendata in aer.

– Prizonierii de razboi erau asezati pe locul intai si impuscati in cap. Unul dupa altul. Sute.

M-am uitat pierduta la un palc de branduse mov care tremurau in vant. Mi-a venit sa plang dar nu am putut. Nu am indraznit. Incepuse sa ma doara capul.

La cateva sute de metri autocarul s-a oprit din nou. De data asta in dreptul hotelului olimpic. Din care nu mai ramasesera decat peretii. Gri. Un gri mortuar.

– In timpul razboiului, a inceput Rob, o suta optzeci si opt de prizonieri de razboi au fost inchisi in hotel dupa care hotelul a fost aruncat in aer. Locul in care ne aflam este, in esenta, un crematoriu.

Un crematoriu, mi-am repetat in gand. Un crematoriu. Durerea de cap devenise insuportabila. Si se prelungise in suflet. Avea sa ramana un timp acolo. Inca nu m-a parasit.

In timp ce ne indreptam spre orasul-capitala, drumul serpuia printre munti. Din zece in zece metri copacii erau impodobiti cu o placuta rosie pe care era desenata un cap de mort. Mine. Intregi parcele de pamant erau imprejmuite cu o banda galbena, similara celei pe care o vezi in crime series americane. Un fel de teritoriu interzis.

– Cautatorii de mine lucreaza zi si noapte, ne-a spus Rob la microfonul autocarului. Fiecare centimetru de pamant e cercetat, iar minele existente sunt dezamorsate. In fiecare zi. Astazi.

Cautatorii de mine. Atunci am stiut. Am stiut ca voi scrie o carte.

In S., orasul-capitala, soarele stralucea puternic. Porumbeii zburau obraznic printre oameni si tramvaie. M-am simtit ca in orasul-capitala din tara-mama. Autocarul a oprit la intrarea in oras. Rob ne-a aratat o pata alb-gri care se intindea pe o colina suficient de indepartata incat sa nu deslusesti ca era un cimitir.

– Razboiul a facut aproximativ douasprezece mii de victime. Patru mii sunt inmormantate in cimitirul din zare. Mormintele albe, vizibil majoritare, apartin musulmanilor. Pata gri din mijloc reprezinta mormintele ortodocsilor.

Cimitirul arata ca un ochi. Unul imens. Infricosator. Pata gri nu era decat un iris stins. M-am gandit la ochii unui batran din care se stinsese viata. In centrul cimitirului am zarit, printre lacrimi, un palc de copaci infloriti. Mov. Crescuti din moarte. Din cadavre de barbati, femei si copii ucisi. Oameni. Patru mii.

In orasul capitala am ratacit printre cladiri moderne, moschei si magazine mici care vindeau narghilele si magneti pentru frigider. Am cumparat cateva vederi si o pereche de cercei.

In autocar, in drum spre ultima noapte petrecuta in motelul din tara-zaboi, am ascultat muzica. Tacerea ma obosea cumplit. Ma inspaimanta. Refrenul unui cantec in limba surogat parea sa se repete la nesfarsit.

De wereld slaat dicht…

Acasa.

Ajunsesem in fata casei si luna disparuse dupa acoperisuri.

Bestia din stomac [Capitolul 2]

Image

Eu nu voi fi niciodata ca ei. Eu sunt de aici. Si parca si de acolo.

– Tu stii cati ani am? am intrebat-o pe Nina. Primisem, inainte de a pleca din tara surogat, un mail despre ea. Interpretul vostru se numeste Nina si e o pittige tante. Asta insemana in limba surogat ca o femeie e puternica, independenta, severa, artagoasa, integra. Tot ce o femeie ar trebui sa fie (if you ask me).

S-a uitat cu drag la mine dar in acelasi timp cu severitate.

– Cati ani ai? Vreo treizeci. S-a uitat in ochii mei de parca acolo putea sa isi confirme daca raspunsese corect.

– Da, am spus eu oarecum dezamagita ca in ultima vreme cam toata lumea imi ghicea varsta reala.

Tridesete, a spus ea in limba ei. Stai sa iti arat ceva.

Mi-a aratat un videoclip pe Youtube. O femeie vizibil mai batrana de treizeci de ani, cu corpul si buzele pline. Pline de un fel de feminitate pe care eu personal nu o agreez. Dar cine sunt eu sa imi dau cu parerea despre femei? Daca as face-o, publicul feminin al prezentului blog s-ar injumatati.

– A fost actrita porno, mi-a spus Nina. Dar imi place de ea.

Nina e musulmana. Petrecerea de dupa Ramadan se numeste, in limba ei, bairam. Nina isi iubeste mai mult decat orice familia, profesia (e invatatoare) si tara. Nu stiu daca asta e ordinea corecta. Nu e casatorita dar nu pare singura. E vesela, dura, ii plac barbatii, muzica din tara-razboi si oamenii. Nu se plange niciodata de nimic pentru ca e fericita. E implicata in viata politica a tarii-razboi si apare des la televizor. Esti dependent de un partid politic, mi-a spus impacata, altfel nu faci nimic. Cred ca am inteles ce a vrut sa spuna. Ne-am despartit imbratisandu-ne. Ne vom revedea, mi-a spus. Simt asta. Si eu simteam la fel. Fara pretentii sau promisiuni.

Oameni pe care nu ii uiti niciodata.

Tinerii pe care eu ii educ, sau mai concret si mai adevarat, ii invat limba secreta, ma numesc mevrouw. Mevrouw inseamna, in limba surogat, doamna.

– Mevrouw, oamenii de aici nu fac niciodata curatenie? Fac. Cand pot si ei. Mevrouw, sunt elefanti aici in padure? Da, au fost semnalati cativa toamna trecuta. Mevrouw, oamenii de aici mananca cu cutit si furculita? Doar cand nu mananca cu lingura. Mevrouw, ce e turnul acela de iarba? O capita de fan. Mevrouw, cum se spune la buburuza in limba secreta? Lady bird. Mevrouw, putem sa va spunem de acum lady bird? Sigur. Imi cumparasem in S. cercei in forma de buburuze albastre, ca sa ii inlocuiesc pe cei rosii pe care ii purtam de vreun an. Lieveheersbeestje. Limba surogat e cateodata ca un dus rece.

Cine a mai auzit vreodata de buburuze albastre?

– Ce bine ne e noua acasa, l-am auzit pe B. spunand in timp ce facea dus cu apa rece. Ma spalam pe dinti si m-am uitat spontan in oglinda. Aveam cearcane grele sub ochi. B. iubeste cainii vagabonzi. Poate si pentru ca pana a ajunge in tara-razboi nu fusese constient de existenta lor. In varf de munte, acolo unde se tinusera Jocurile olimpice de sporturi de iarna din 1984, B. a mangaiat un caine care ratacea jucaus printre oameni. S-a asezat pe pietrisul murdar si a ignorat timp de jumatate de ora tot ce s-a intamplat in jurul lui. A mangaiat cainele pe burta pana cand a trebuit sa plecam. In autocar s-a asezat din nou pe jos, pe podeaua dintre cele doua randuri de scaune si a pus muzica. A tinut cont rabdator de preferintele muzicale ale colegilor lui. Din cand in cand se uita la mine ca sa imi zambeasca. E de origine egipteana. M-am gandit ca se va transforma intr-un barbat alaturi de care viata e o incantare. Unul dintre cei putini.

Saliko e profesor de engleza la scoala pe care am renovat-o.

– Noi doi suntem colegi, mi-a spus ranjind in timp ce m-a prins de maini si se juca cu verigheta mea. Mi-am retras mainile dezgustata.

– Do you enjoy being an English teacher? am incercat sa schimb subiectul in timp ce mainile inca imi tremurau putin.

– No. Why should I?

Saliko e pasiv, lenes, dezgustat de viata. Autoritar. Insistent. Are doi metri inaltime si se foloseste de inaltimea lui pentru a privi oamenii de sus. In sensul figurat. Saliko e tot ce un barbat nu ar trebui sa fie. Iata cum si publicul masculin al prezentului blog s-a injumatatit. Integritatea nu iti tine de foame.

– De ce astepti aici? m-a intrebat sever. Incerca sa ma sperie.

– Astept pana studentii si-au luat de mancare, apoi imi vine randul, i-am spus fara sa ma uit la el. Era pauza de lunch.

– Un profesor asteapta pana studentii s-au servit cu mancare?! S-a uitat la mine cu dezgust.

– Da, in tara surogat, studentii constituie prioritatea, i-am explicat eu in ciuda indignarii si repulsiei pe care mi le provoca. Profesorii sunt pe locul doi. Sau chiar pe ultimul. Si oricum nu imi e foame. Dupa cum observi, nu mananc foarte mult.

– Nu, nu mananci mult dar ai o bestie in stomac pe care trebuie sa o alimentezi mereu.

Da, o alimentez cu nefericiti ca tine la gatul carora m-as repezi fara ezitare daca nu as apartine unei rase civilizate. L-am privit in ochi in speranta ca imi poate citi gandurile. Apoi i-am intors spatele.

S. a implinit optsprezece ani inainte sa plece in excursia care avea sa ii schimbe viata. Sau perspectiva asupra ei. E inalt, destept, are parul ondulat si e frumos. Un tanar frumos a carui frumusete se va transforma incet-incet in maturitate irezistibila. M-am surprins de cateva ori uitandu-ma la el. El incepuse. Ii era dor de casa, de parintii lui si de prietena lui. Pentru a uita de ea si de ei a baut prea mult. O problema care il urmarea de ceva timp. S-a revoltat, a disparut, ne-am ingrijorat pentru el, l-am cautat, l-am gasit, a plans fara sa il vada colegii lui, m-a privit in ochi si atunci a inteles. A inteles ca l-am vazut. S-a speriat pentru ca nu are decat optsprezece ani. Inca nu si-a dezvoltat abilitatile pe care initial le va respinge, apoi le va cerceta si in cele din urma le va accepta ca facand parte din fiinta lui. M-am simtit batrana si mi-am amintit ca si el avea in jur de treizeci de ani cand eu aveam optsprezece. In zilele care au urmat incidentului a fost cuminte. Bland. Incredibil de frumos si de bun. Asa cum l-am vazut eu.

– Nu veniti la petrecere? m-a intrebat in timp ce ne-am intalnit pe cararea care ducea spre motel. Cerul in Europa de est e mai aproape de oameni, stelele straluceau in buzunarul gecii mele si in parul lui.

– Nu. Va descurcati voi si fara mine, l-am mintit.

– De ce nu veniti? m-a intrebat dezamagit.

– Am glumit. Ne vedem indata.

– Pe curand! mi-a raspuns el vesel.

Am refuzat sa ma gandesc la faptul ca mi se adresase cu dumneavoastra. Fucking thirty!

Balcan inseamna sange si miere, ne-a spus Rob, ghidul nostru. Studentii il numeau Robbie. Mi s-a parut comic. Fusese om de afaceri in tara surogat. Isi vanduse afacerea si donase banii fundatiei prin care scoala noastra realiza proiectul. Conducea un Audi A8 si ne pregatea in fiecare dimineata micul dejun, cafeaua si ceaiul. Ingrijea de motel, facea curatenie pana ne intorceam noi seara. Un fel de housewife masculin. Househusband? Unul cu o istorie secreta. Vorbea putin si de fiecare data intelept.

– Scopul generalului Tito era de a crea o armata cocktail, ne-a explicat pe intelesul nostru. Soldatii in B. si H. erau trimisi in S., cei din S. in M., cei din M. in K. Ce fac soldatii odata ce au ajuns intr-o tara straina? Isi cauta o insotitoare. Se casatoresc. Fac copii. Si in felul asta se creaza un cocktail de oameni de diferite nationalitati care duc la formarea unei tari. Ideea mi s-a parut geniala. Si malefica in acelasi timp.

– Detinutilor li se dadeau doua alternative, ne-a explicat Robbie in timp ce treceam pe langa un perete inalt de piatra, o fosta mina de beton. Aveau dreptul de a alege intre a sari de la inaltime in vadul creat in mina si un glont. Kogel of springen? ne-a adresat intrebarea de parca cu totii am fi fost pusi in acel moment in fata acelei algeri. Intelegeti ca rezultatul era acelasi, nu?

M-am gandit ce as fi ales eu. E o greseala pe care o fac cu regularitate. Ma identific cu povestile altora intr-o asemenea masura incat ele devin ale mele. E epuizant.

Inotam in oceanul invizibil si ma simteam din ce in ce mai slaba. Bratele ma dureau, picioarele imi devenisera lenese si grele si simteam o nevoie acuta de a plange. Dar ce valoare au cateva lacrimi intr-un ocean invizibil de istorie ucigasa de suflete si durere inepuizabila?

[to be continued…]

Bestia din stomac [Capitolul 1]

Image

Am afirmat de multe ori (poate de prea multe ori) ca intre Europa de vest si cea de est exista un ocean invizibil, un ocean pe care cartografii au omis sa il deseneze pe harta. A fost alegerea lor. Acum o saptamana am fost la un pas de inec. Oceanul invizibil isi propusese sa ma transforme in prima lui victima. Eu. Un calator care nu stie sa inoate. Nici macar nu ar fi fost corect.

Plecarea din tara surogat a fost galagioasa. Abia asteptam sa se faca liniste in jurul meu. La scurt timp dupa plecare am inceput sa ascult muzica. E incredibil cum muzica te poate rupe de realitate. Sigur, trebuie sa iti doresti sa te rupi de realitate. Calatoria de trei ore jumatate pana in K., de unde urma sa luam avionul, mi-a oferit suficient timp cat sa imi fac ordine in suflet. Totul era aruncat la intamplare, tablourile dadeau sa cada de pe perete, praful se asezase pe pervazul geamurilor. In K. eram din nou eu. Linistita. Impacata. Entuziasmata.

Aerul cald de seara m-a inviorat. Dumnezeule, aici miroase ca in tara mama. M-am speriat putin de propriu-mi gand. Unde in mine am pastrat mirosul din tara mama? M-am gandit la Proust si la conceptul de “flux al memoriei involuntare”. In cautarea timpului pierdut a figurat, cu mult timp in urma, pe lista cu bibliografia obligatorie pe care orice student la Litere trebuie sa o respecte cu sfintenie daca vrea sa devina un profesor bun. Bullshit! Imi aduc aminte ca am citit-o partial, Du côté de chez Swann mi s-a parut la vremea aceea suficient. Mi-am amintit doua cuvinte – madeleine si aubépine. Atat. Nu am avut timp sa ma gandesc ce legatura exista intre ele. M-am surprins insa intrebandu-ma daca aceste cuvinte erau incoronate de vreun accent grav sau ascutit. Am inchis ochii si am inhalat. Si l-am inteles pe Proust. Atunci. Nu pe vremea cand studiam concepte literare si citeam carti pana noaptea tarziu.

In B. l-am inteles pe Proust. Intr-o secunda.

Nu mai fusesem niciodata intr-o tara in care vestigiile razboiului sunt inca vii. Cu rusine marturisesc ca, in esenta, nu am constientizat niciodata razboiul. Pana acum. Tara-razboi e cea mai frumoasa tara din Europa de est pe care am vazut-o vreodata. Da, depaseste frumusetea tarii-mame. Asa simt acum. O voi numi tara-razboi total lipsita de intentia de a reinvia amintiri dureroase. Razboiul s-a incheiat fizic acum optsprezece ani dar el e inca purtat in sufletele oamenilor. E un razboi pe care oamenii il poarta impotriva lor insisi. Nu pentru a se pedepsi, ci pentru a clarifica. Pentru a se deslusi pe ei insisi. Un razboi care nu iti creaza repulsie, ci te induioseaza. In esenta, razboiul a fost unul de independenta. Si cum altfel sa iti castigi independenta in this fucked up world decat prin moarte? Independent esti atunci cand esti singur in tara ta, cand nu trebuie sa te mai preocupi de alte grupari etnice care, din nefericire, au o alta religie decat cea pe care tu o porti in suflet si convingere.

M-a rugat sa ii trimit o vedere din tara-razboi. Am cumparat-o in S., orasul-capitala. Infatisa locul in care ma aflam in acel moment. Adica in momentul in care cumparam vederea. O piata pietruita in care porumbeii zburau amenintator in stoluri mari, oamenii fumau nargilea si soarele se juca incalzindu-mi spatele. I-am scris: Dragul meu, in B. am invatat ca o moschee poate fi construita langa o biserica si ca doar dragostea dintre oameni poate preveni distrugerea lor. Cu drag. C.

Atat. Ce puteam sa ii scriu mai mult?

Motelul care mi-a oferit un pat cat am stat in B. se afla pe marginea lacului J. In ciuda faptului ca dimineata nu e momentul meu preferat al zilei, ma trezeam prima. Eu as putea sa supravietuiesc si in desert, ii spun mereu sotului meu incercand sa il impresionez. Trezitul dimineata poate fi o tactica de supravietuire, mai ales atunci cand doresti sa iti incepi ziua cu un dus fierbinte. Lung. Dupa care vrei sa iti usuci parul in liniste in living-room-ul est-european al motelului. Cu vedere spre lac. Nu am deprinderi pe care mi le satisfac cu regularitate (adica tabieturi, cuvant care imi displace) dar un dus fierbinte dimineata ma poate face fericita. Eu stiu sa fiu fericita cu putin. Foarte putin. La fel cum stiu sa fiu inepuizabil de nefericita. Lacul era de o claritate inspaimantatoare. Neclintit. Stabil. O oglinda imensa in care muntii inca acoperiti de zapada isi admirau narcisist maiestuozitatea. Si deasupra carora randunelele zburau intr-un delir aerian frenetic. Mi-am dorit sa stiu cum as putea sa strig randunelele in mai multe limbi, cel putin in cele pe care pretind mereu ca le vorbesc – zwaluw, swallow, hirundinidae, hirondelle. Da, literatura (chiar si cea de weekend) necesita munca de cercetare. Lacul era liniste. Serenitate. Acalmie. Pace in mine. In prima zi i-am multumit lui Dumnezeu ca ma aflam acolo si nu altundeva. A doua zi am uitat sa o fac. La fel si in zilele care au urmat.

Drumul spre scoala pe care urma sa o renovam urca in munte. Incercam sa imi tin ochii deschisi in autobuzul infierbantat de soarele de dimineata. Treceam in fiecare zi printr-o padure moarta. Da, moarta. O padure moarta e o padure din care viata verde s-a mistuit. M-am gandit la un cuvant pe care strabunica mea il folosea foarte des. S-a prapadit. Copacii inca existau, drepti, gri, de o parte si de alta a drumului asfaltat. Doar ca … nu mai traiau. Erau uscati. Incremeniti. Asa, in picioare. Mai tarziu ghidul avea sa ne povesteasca ca vegetatia din zona respectiva murise de la emiterea de gaze din timpul razboiului. Se prapadise, ar fi spus strabunica. Unii copaci aveau ramurile crescute in jos. Nu spre cer, spre pamant. Bizar. Din cand in cand schelete de case rasareau dintre copacii morti. Si ele se prapadisera in razboi. Rob, ghidul nostru (Robbie cum il alintau studentii) ne povestise cum femeile si copiii erau sechestrati in case. Barbatii erau crucificati pe usa de la intrare, inamicul dadea drumul la gaze si, in timp ce se indeparta, arunca o grenada fara sa se uite inapoi. Niciuna dintre case nu avea acoperis. Niciuna.

Dupa prima zi de renovare a scolii, destul de obositi, am trecut in drum spre motel printr-un oras care m-a dus cu gandul la orasul-zapada. Un colt de strada era identic. Statusem de sute de ori acolo, asteptand pe cineva sau adapostindu-ma de ploaie. Poate doar gaurile de gloante din cladiri ma obligau sa accept realitatea. Nu eram in orasul-zapada. Si nici nu voi mai fi vreodata acolo. Turnul unei moschei era pe jumatate ars, arata ca un trunchi de arbore a carui capat ars iti aminteste ca arborele a fost candva mai lung decat e acum. Si mai viu. Un fel de extremitate carbonizata, urat mirositoare. In curtea vecina moscheei se inalta o biserica ruginita. Acoperisul era gri-ruginiu-fumuriu, m-am gandit ca turnul bisericii a trebuit sa inghita fumul cauzat de bombardarea moscheei. O imagine atat de complexa incat e aproape imposibil de cuprins cu mintea.

Un minaret in flacari care pedepseste turnul bisericii din vecinatate inecandu-l in fum. Impietrit de spaima, la jumatatea distantei dintre moschee si biserica, cui trebuie sa te rogi? Lui Dumnezeu sau lui Allah?

[to be continued…]

KELLY

Atunci cand esti tanar, cand viata e inca un drum care duce undeva, examenele pot avea o importanta colosala. De multe ori ai senzatia ca de ele depinde tot restul vietii, succesul sau esecul. Fericirea sau nefericirea. Ca profesor, nu imi permit sa le spun studentilor mei ca un examen luat cu brio nu garanteaza nimic. De multe ori am tendinta sa o fac. Dar mi-as pierde credibilitatea, lucru deloc handy atunci cand iti petreci jumatate de viata la catedra. Catedra e o masa care nu se numeste masa. Ci catedra. Nu iti ofera statut, intelepciune sau autoritate. Iti ofera un loc unde sa stai, sa iti sprijini coatele si pe care sa scrii si sa iti lasi hartiile. Deci, in esenta, e o masa. Asta ca sa fiu explicita.

M-am gandit ca daca accesul la fericire ar fi acordat in urma unui examen, cu totii ne-am rata existenta. Poate nu existenta, ci doar fericirea. Doar fericirea. Dar ce e o existenta lipsita de fericire adevarata? Lipsita de batai puternice de inima in toiul noptii si de nerabdarea zilei de maine? Lipsita de minunea care se produce cand soarele iti straluceste in ochi si pe chip? Lipsita de pasiunea de a iubi pana te epuizezi? Lipsita de curajul de a intrece limite si de a te simti vinovat ca le-ai intrecut? Lipsita de dragostea de oameni si de tine? Am scris, evident fortata fiind de profesia pe care am ales-o, zeci sau poate chiar o suta de examene. La sfasitul fiecaruia am ramas cu nefericita senzatie ca, de fapt, nu testez cunostintele studentilor mei, ci ma testez pe mine ca om. E oare prea greu sau prea usor? Diversificat sau fucking boring? Complex sau simplist? Am intrebat prea mult sau prea putin? Mie mereu mi-e frica de insuficienta. In orice forma a ei, in orice circumstanta. Oare am pus suficienta sare in mancare? Am plecat suficient de devreme de acasa incat sa nu intarzii? Am acordat suficienta atentie oamenilor din jurul meu? Am iubit suficient de mult si de multi? Am daruit suficient de intensiv? Am parul suficient de lung? M-am imbracat suficient de gros? Cred ca s-a inteles ideea. Mesajul. Nu ideea, mesajul.

Daca cineva m-ar ruga sa creez un test de fericire, in urma caruia semenii mei si-ar castiga dreptul la fericire, as refuza. Who the fuck am I after all? Dar, din defect profesional, as dori sa imi aduc contributia. Letting go e o arta pe care eu nu o stapanesc. Nici voi. Din acest motiv as indrazni sa formulez prima intrebare. O intrebare care ar permite sau ar interzice accesul la restul de intrebari.

1. Esti bun cu oamenii?

A. Da

B. Nu

Trebuie sa recunoastem ca intrebarea nu e inedita. Parca aduce a ceva ce candva am citit intr-o carte. Sa iti iubesti aproapele. Dar aceasta formulare nu s-ar potrivi neaparat intr-un text care contine cuvinte de genul fuck sau fucking. Fiecare cu abordarea lui. Nimic in lume nu imi da mai multa libertate decat scrisul. De multe ori, de cele mai multe ori, cand scriu, ma simt goala. Nu port decat un ceas. Dar corpul si spiritul mi-e eliberat de povara unor haine sau a unor constrangeri. Sunt o femeie-nud care, in loc sa se lase pictata, se picteaza pe ea insasi. Inchide ochii si imagineaza-ti o femeie goala, cu un ceas in jurul incheieturii mainii, care se auto-picteaza. Oare asta se cheama auto-portret? Sau autoportret? Ceea ce vreau eu sa spun depaseste limitele unui autoportret. E arta de a fi liber. De a fi esenta. De a fi cine esti tu cu adevarat si nimic mai mult. Si fericirea de a nu fi nimic mai mult decat esti. Incerc sa fiu explicita. Doar ca m-am incurcat putin in culori. De fapt, in nuante de culori pe care nu le distingi cu ochiul liber.

Autoportret de femeie ar fi un titlu acceptabil de carte scrisa de mine. Aaturi de Chei in iarba, Regele pe bicicleta si Camarero forever.

Un examen e, la o varsta inca tanara, un moment decisiv. Asa crezi atunci. Si profesorii incearca din rasputeri sa te convinga ca asa e. Ei mint. Dar tu inca nu stii asta. Vei descoperi asta in curand sau poate nu vei descoperi niciodata. Unii oameni isi masoara fericrea in examene reusite. In rezultate izvorate dintr-un model matematic. Beoordelingsmodel, asa se cheama in limba surogat. Trebuie sa marturisesc ca, desi o stapanesc cum un dresor stapaneste un leu care odata a fost firors, limba surogat e departe de a-ti oferi fiori vinovati pe sira spinarii sau unde vreti voi. If you know what I mean. Explicita. Asta vreau sa fiu. Suficient de explicita. Suficienta. Limba surogat e mai mult o masinarie extrem de complicata de otel stralucitor care functioneaza perfect si ofera servicii impecabile. Ireprosabile.

Kelly e usor trista. Asa e ea, asa trebuie sa fie pentru ca nu zambeste decat foarte rar. Nimic mai pretios decat o femeie care zambeste cu masura. Nu cand trebuie, ci cand simte. O cunosc de cateva luni, e in clasa mea dar nu sta niciodata in aceeasi banca. De parca ar cauta diversitate. Nu as putea sa o asociez cu ceva sau cu cineva. In fiecare miercuri dimineata cand o vad e diferita. E blond-aurie. Astazi, in ziua examenului, s-a asezat in ultima banca pe randul de la geam. Suna aproape a cliché dar nu va mint. Eu nu mint niciodata. Decat cateodata. Si de fiecare data alb. Nevinovat. Salvator. Rad. Are parul mereu prins in coada, un par auriu, inca nu mi-am dat seama daca e vopsit sau nu. Lung, lin, bland, frumos. Kelly are pielea alba, atat de alba si de curata incat de multe ori ma intreb daca e adevarata. E cuminte, serioasa. Si incredibil de frumoasa. Atat de frumoasa incat atunci cand vorbeste nu o asculti. O admiri. Nu te uiti neaparat la ea, ci la frumusetea ei. Straluceste. Nu in exterior, ci mai mult in interior. M-am gandit ca poate pielea ii e atat de alba tocmai de la razele de lumina care ii inunda fiinta. E mirifica. Bine. Ma opresc. E atat de concentrata asupra textului pe care il citeste incat obrajii i s-au inrosit. De fapt, pentru ca e atat de alba, obrajii ii sunt acum roz.

alb + rosu = roz

Nimic mai frumos decat o femeie cu obrajii roz intr-o miercuri dimineata devreme. Intelegeti ce vreau sa spun? Cu adevarat?

S-a ridicat sa predea examenul. E slaba. Are picioare lungi si subtiri. Un corp frumos. La fel de frumos ca si chipul care, intre timp, s-a albit. Rozul i-a disparut din obraji. De tot. De parca nici nu s-ar fi odihnit in obrajii ei acum cateva minute. Preda examenul si nu se uita la mine. Asta nu ma dezamageste deloc. Nu zambeste.

Nimic mai pretios decat o femeie care zambeste putin. Nu cand trebuie, ci cand simte.

Prezentul articol nu e insotit de o fotografie. Pentru ca nu exista o fotografie care sa egaleze realitatea.

Rugaciune pentru un binefacator

Image

 

 

Imi dorisem mereu o geanta de piele maro. O genata nici mare, nici mica. Potrivita. Cu cel mult doua compartimente, suficient de mari incat sa gazduiasca cartile si hartiile pe care le purtam mereu cu mine. Din cauza profesiei. O vazusem pe raftul de sus al magazninului. Magazinul mirosea a lemn uscat si a piele. Mirosul era atat de patrunzator incat de fiecare data cand ieseam din magazin, imi adulmecam usor hainele sa verific daca nu cumva mirosul de piele se impregnase in ele. Mirosea curat. Putin intepator. Cumparasem geanta intr-o dupa-amiaza ploioasa de primavara. O primavara atat de rece incat nimeni nu mai indraznea sa spere ca soarele va mai rasari dintre norii grei-gri. O geanta cumparata la mana a doua poarta istorie in ea. Si cateodata dragoste.

Am ajuns acasa, mainile imi inghetasera pe ghidonul bicicletei si erau foarte rosii. Mi se pareau urate si putin deformate. M-am spalat pe maini cu apa calda ca sa spal uratenia si frigul. Apoi m-am simtit putin mai bine. M-am asezat pe canapea si m-am uitat pierduta la geanta maro. Era putin uzata dar asta nu deranja deloc. Ii oferea o oarecare onoare. M-am intrebat daca si gentile devin mai intelepte pe masura ce imbatranesc. Apoi am zambit la constientizarea unui gand atat de ridicol. Unii oameni nu devin niciodata intelepti. Am atins pielea si am observat ca mainile isi revenisera. Erau albe. Atat de albe incat mi-am dorit sa fie vara. Am deschis cataramele grele de metal. Un metal putin patat, gri-antracit. Captuseala era de matase maro. Putin uzata dar, din nou, deloc deranjant. Rarita din loc in loc. Mirosea a tutun si a parfum barbatesc. Sau a miros barbatesc. Niciodata nu am distins mirosul unui barbat de parfumul lui. Ele se intrepatrund inselator. Cele doua compartimente erau incapatoare. M-am uitat la cartile asezate dezordonat pe masa. Aveau sa incapa in geanta maro. Nu toate.

Mi-am afundat mana in unul din compartimente. Nu cautam nimic si puteam sa vad cat e de incapator si fara sa fie nevoie sa simt asta. Dar eu trebuie sa ating ca sa simt. Ochii ma insala mereu. Am simtit un fermoar. L-am deschis putin curioasa. Pielea aspra de la frig mi se agata in captuseala de matase. Acolo le-am gasit. Toate trei. Hartia era putin ingalbenita de timp si miroasea a hartie statuta, a fum de tigara si a parfum de barbat. Sau miros. Trei scrisuri de mana diferite. Lipsite de temporalitate sau de o locatie determinata. Puteau fi scrise oricad, de oricine. In orice ordine.

Le-am citit de cateva ori si m-am gandit ca ar trebui sa imi ingrijesc mainile mai bine.

Prima

Fetita frumoasa,

am dormit putin si ma simt obosit. Fizic. Insa sufletul mi-e odihnit. S-a odihnit alaturi de al tau. In iarba inalta de vara tarzie.

Mult timp m-am gandit ca e doar o inchipuire, ca tu esti o inchipuire. Sunt atat de fericit ca mi-ai marturisit. Nu stiam daca acea stare de beatitudine, de fericire, de bucurie, de liniste si de neliniste in acelasi timp te umple si pe tine. Acum stiu. Ai dreptate, nu e o simpla dragoste barbat-femeie, ea exista dar nu e singura si nu e predominanta. E ceva dincolo de acele sentimente comune care ii leaga de obicei pe oameni. Suna urat comune dar nu am gasit alt cuvant. Cred ca aceasta stare in care se amesteca si se completeaza sentimente pure, nedefinite, care te fac sa iti pui o mie de intrebari fac din anumiti oameni  – tu – oaze de bunatate si iubire. Tu stii sa ii inveti pe cei din jurul tau ce inseamna dragostea de oameni. 

Eu … cred ca sunt doar o treapta pe care tu calci pentru a te inalta. Ma simt o treapta fericita, o treapta care ajuta si care isi doreste sa fie calcata. Lucrurile in jurul meu incep sa se schimbe. Le inteleg. Ma voi ruga pentru tine asa cum o fac in fiecare dimineata si seara. Stii cum se numeste rugaciunea ? Parca ar fi scrisa pentru tine – Rugaciune pentru un binefacator. 

X

A doua

Dragul meu,

Sper sa nu pierd scrisoarea asta niciodata. Eu ratacesc ganduri si sentimente si scrisori pe care nu le mai regasesc niciodata. Pe asta mi-as dori sa nu o ratacesc. Sa o pastrez. Sa te pastrez.

Un singur lucru imi permit sa adaug – eu nu am nevoie de trepte pe care sa calc, am nevoie de o scara care urca in aceeasi directie. Daca esti treapta, nu te vreau. Daca esti scara, te vreau pentru tot restul vietii mele.

X

A treia

My dearest,

Trebuie sa imi temperez emotiile inainte ca ele sa se intoarca impotriva mea. Sufletul uman e inselator, ti-e prieten si dusman.

Reintalnirea noastra mi-a luat pofta de mancare si mi-a redat pofta de viata. Esti incredibil! Sentimentul de atunci s-a conservat ca o fosila incrustata in piatra. Dar o fosila, oricat de bine ar fi conservata, nu e nimic mai mult decat o fosila. O reminescenta a trecutului. O dovada precara ca demult a existat viata. Tot ce tine de ea miroase a trecut. Emana trecut. Nicioadata prezent sau viitor.

Mi-ai amintit de mine in trecut si de ce imi doream atunci. Sentimentul nu se stinsese de tot, se fosilizase. Dovedea asadar existenta lui in trecut. Dar, spune-mi, ce faci cu un sentiment fosilizat? Il pui intr-o vitrina inschisa etans ca sa nu isi piarda proprietatile si din cand in cand il privesti. El se va intrepatrunde in timp cu alte sentimente – regret, nostalgie si chiar durere in piept. Durerea persista un timp dupa care devine din ce in ce mai fada. Nu dispare. Se uzeaza.

Intr-o alta viata pe un alt Pamant lucrurile ar fi stat altfel. Am fi fost o echipa de luptatori care ziua ar fi aparat Pamantul si noaptea s-ar fi iubit. S-ar fi iubit violent si tandru. Si-ar fi facut mult rau si in acelasi timp un ocean de bine. S-ar fi luptat unul cu altul si apoi ar fi facut dragoste. Ar fi obosit si si-ar fi extras energia unul din sufletul altuia. Si in cele din urma ar fi murit impreuna. Goi. Goi pentru ca ar fi consumat toate sentimentele de care sufletul uman e capabil. Tu realizezi ce inseamna sa epuizezi tot ce sufletul uman poate simti? Tot?

Yours,

X

“Tie sunt dator a-Ti multumi pentru dulcele simtamant al dragostei si ocrotirii, de care ma bucur.”

Ce se intampla cand nu mai poti trai iubiri neimplinite? Raspunde-mi!

Ar trebui sa imi ingrijesc mainile mai bine.