Bestia din stomac [Capitolul 1]

Image

Am afirmat de multe ori (poate de prea multe ori) ca intre Europa de vest si cea de est exista un ocean invizibil, un ocean pe care cartografii au omis sa il deseneze pe harta. A fost alegerea lor. Acum o saptamana am fost la un pas de inec. Oceanul invizibil isi propusese sa ma transforme in prima lui victima. Eu. Un calator care nu stie sa inoate. Nici macar nu ar fi fost corect.

Plecarea din tara surogat a fost galagioasa. Abia asteptam sa se faca liniste in jurul meu. La scurt timp dupa plecare am inceput sa ascult muzica. E incredibil cum muzica te poate rupe de realitate. Sigur, trebuie sa iti doresti sa te rupi de realitate. Calatoria de trei ore jumatate pana in K., de unde urma sa luam avionul, mi-a oferit suficient timp cat sa imi fac ordine in suflet. Totul era aruncat la intamplare, tablourile dadeau sa cada de pe perete, praful se asezase pe pervazul geamurilor. In K. eram din nou eu. Linistita. Impacata. Entuziasmata.

Aerul cald de seara m-a inviorat. Dumnezeule, aici miroase ca in tara mama. M-am speriat putin de propriu-mi gand. Unde in mine am pastrat mirosul din tara mama? M-am gandit la Proust si la conceptul de “flux al memoriei involuntare”. In cautarea timpului pierdut a figurat, cu mult timp in urma, pe lista cu bibliografia obligatorie pe care orice student la Litere trebuie sa o respecte cu sfintenie daca vrea sa devina un profesor bun. Bullshit! Imi aduc aminte ca am citit-o partial, Du côté de chez Swann mi s-a parut la vremea aceea suficient. Mi-am amintit doua cuvinte – madeleine si aubépine. Atat. Nu am avut timp sa ma gandesc ce legatura exista intre ele. M-am surprins insa intrebandu-ma daca aceste cuvinte erau incoronate de vreun accent grav sau ascutit. Am inchis ochii si am inhalat. Si l-am inteles pe Proust. Atunci. Nu pe vremea cand studiam concepte literare si citeam carti pana noaptea tarziu.

In B. l-am inteles pe Proust. Intr-o secunda.

Nu mai fusesem niciodata intr-o tara in care vestigiile razboiului sunt inca vii. Cu rusine marturisesc ca, in esenta, nu am constientizat niciodata razboiul. Pana acum. Tara-razboi e cea mai frumoasa tara din Europa de est pe care am vazut-o vreodata. Da, depaseste frumusetea tarii-mame. Asa simt acum. O voi numi tara-razboi total lipsita de intentia de a reinvia amintiri dureroase. Razboiul s-a incheiat fizic acum optsprezece ani dar el e inca purtat in sufletele oamenilor. E un razboi pe care oamenii il poarta impotriva lor insisi. Nu pentru a se pedepsi, ci pentru a clarifica. Pentru a se deslusi pe ei insisi. Un razboi care nu iti creaza repulsie, ci te induioseaza. In esenta, razboiul a fost unul de independenta. Si cum altfel sa iti castigi independenta in this fucked up world decat prin moarte? Independent esti atunci cand esti singur in tara ta, cand nu trebuie sa te mai preocupi de alte grupari etnice care, din nefericire, au o alta religie decat cea pe care tu o porti in suflet si convingere.

M-a rugat sa ii trimit o vedere din tara-razboi. Am cumparat-o in S., orasul-capitala. Infatisa locul in care ma aflam in acel moment. Adica in momentul in care cumparam vederea. O piata pietruita in care porumbeii zburau amenintator in stoluri mari, oamenii fumau nargilea si soarele se juca incalzindu-mi spatele. I-am scris: Dragul meu, in B. am invatat ca o moschee poate fi construita langa o biserica si ca doar dragostea dintre oameni poate preveni distrugerea lor. Cu drag. C.

Atat. Ce puteam sa ii scriu mai mult?

Motelul care mi-a oferit un pat cat am stat in B. se afla pe marginea lacului J. In ciuda faptului ca dimineata nu e momentul meu preferat al zilei, ma trezeam prima. Eu as putea sa supravietuiesc si in desert, ii spun mereu sotului meu incercand sa il impresionez. Trezitul dimineata poate fi o tactica de supravietuire, mai ales atunci cand doresti sa iti incepi ziua cu un dus fierbinte. Lung. Dupa care vrei sa iti usuci parul in liniste in living-room-ul est-european al motelului. Cu vedere spre lac. Nu am deprinderi pe care mi le satisfac cu regularitate (adica tabieturi, cuvant care imi displace) dar un dus fierbinte dimineata ma poate face fericita. Eu stiu sa fiu fericita cu putin. Foarte putin. La fel cum stiu sa fiu inepuizabil de nefericita. Lacul era de o claritate inspaimantatoare. Neclintit. Stabil. O oglinda imensa in care muntii inca acoperiti de zapada isi admirau narcisist maiestuozitatea. Si deasupra carora randunelele zburau intr-un delir aerian frenetic. Mi-am dorit sa stiu cum as putea sa strig randunelele in mai multe limbi, cel putin in cele pe care pretind mereu ca le vorbesc – zwaluw, swallow, hirundinidae, hirondelle. Da, literatura (chiar si cea de weekend) necesita munca de cercetare. Lacul era liniste. Serenitate. Acalmie. Pace in mine. In prima zi i-am multumit lui Dumnezeu ca ma aflam acolo si nu altundeva. A doua zi am uitat sa o fac. La fel si in zilele care au urmat.

Drumul spre scoala pe care urma sa o renovam urca in munte. Incercam sa imi tin ochii deschisi in autobuzul infierbantat de soarele de dimineata. Treceam in fiecare zi printr-o padure moarta. Da, moarta. O padure moarta e o padure din care viata verde s-a mistuit. M-am gandit la un cuvant pe care strabunica mea il folosea foarte des. S-a prapadit. Copacii inca existau, drepti, gri, de o parte si de alta a drumului asfaltat. Doar ca … nu mai traiau. Erau uscati. Incremeniti. Asa, in picioare. Mai tarziu ghidul avea sa ne povesteasca ca vegetatia din zona respectiva murise de la emiterea de gaze din timpul razboiului. Se prapadise, ar fi spus strabunica. Unii copaci aveau ramurile crescute in jos. Nu spre cer, spre pamant. Bizar. Din cand in cand schelete de case rasareau dintre copacii morti. Si ele se prapadisera in razboi. Rob, ghidul nostru (Robbie cum il alintau studentii) ne povestise cum femeile si copiii erau sechestrati in case. Barbatii erau crucificati pe usa de la intrare, inamicul dadea drumul la gaze si, in timp ce se indeparta, arunca o grenada fara sa se uite inapoi. Niciuna dintre case nu avea acoperis. Niciuna.

Dupa prima zi de renovare a scolii, destul de obositi, am trecut in drum spre motel printr-un oras care m-a dus cu gandul la orasul-zapada. Un colt de strada era identic. Statusem de sute de ori acolo, asteptand pe cineva sau adapostindu-ma de ploaie. Poate doar gaurile de gloante din cladiri ma obligau sa accept realitatea. Nu eram in orasul-zapada. Si nici nu voi mai fi vreodata acolo. Turnul unei moschei era pe jumatate ars, arata ca un trunchi de arbore a carui capat ars iti aminteste ca arborele a fost candva mai lung decat e acum. Si mai viu. Un fel de extremitate carbonizata, urat mirositoare. In curtea vecina moscheei se inalta o biserica ruginita. Acoperisul era gri-ruginiu-fumuriu, m-am gandit ca turnul bisericii a trebuit sa inghita fumul cauzat de bombardarea moscheei. O imagine atat de complexa incat e aproape imposibil de cuprins cu mintea.

Un minaret in flacari care pedepseste turnul bisericii din vecinatate inecandu-l in fum. Impietrit de spaima, la jumatatea distantei dintre moschee si biserica, cui trebuie sa te rogi? Lui Dumnezeu sau lui Allah?

[to be continued…]

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: