Arhivele lunare: Mai 2013

Contra-declaratie de dragoste

Image

You are not the one for me…

Inainte sa te intristezi, lasa-ma, te rog, sa iti explic. Sunt o visatoare infasurata in argumente logice ca intr-un giulgiu. Giulgiul nu e neaparat mortuar. Sunt alive. Atat de alive incat imi fac rau mie. Si celor pe care ii iubesc, ii pretuiesc, ii uit, mi-i reamintesc, ii uit din nou, ii ucid prin cuvinte grele, ii ador soptindu-le cuvinte pe care nu le pronunt decat pe jumatate. Sunt atat de simpla in complexitatea mea incat, odata ce m-ai descoperit, sunt ca o insula pustie pe care nu cresc decat flori exotice. Rare si adeseori carnivore. O insula pustie. Pustie de oameni. Sunt goala in plinul meu. Goala pentru ca tot ce dobandesc arunc la gunoi pentru a face loc de nou. Sunt secetoasa in cautarea mea de apa vie. Un desert naiv care asteapta ploaia. Care, in asteptarea sa, a studiat stelele. Care stie ca pana si stelele mor. Si cad din cer.

Sunt singura in Manhattan. In ochii mei, Manhattanul e un loc aglomerat dar poate ma insel. Numara un milion sase sute douazeci de mii opt sute saisezi si sapte de locuitori. Are o suprafata de optzeci si sapte virgula cinci kilometri patrati din care douazeci si opt de kilometri patrati sunt apa. Sau e apa. E, de fapt, o insula lunga de douazeci si unu virgula cinci kilometri si lata de trei virgula sapte kilometri. Sunt singura in mine. Imi aloc un fel de singuratate care imi permite sa gandesc. Sa regandesc tot ce am gandit. Pentru ca, stii tu, I’m just a fucked up girl looking for her own peace of mind. Am auzit asta intr-un film. Am vazut atat de multe filme depre fete care imi semanau incat nici macar nu sunt special. Nu, nu mi-am dorit niciodata sa fiu special. Si ori de cate ori ma simteam special, incercam sa ma lepad de dragostea de sine cum te lepezi de niste haine murdare inainte de a te deda apei semi-fierbinti care iti va curata pielea. In ochii mei dragostea de sine e un pacat. Un pacat care te haituieste, te goleste de esenta si te umple de minciuna. Dragostea de sine e un lup salbatic, infuriat de foame, care te-a adulmecat printre copaci, s-a apropiat imponderabil, si-a fixat coltii din departare pe gatul tau acolo unde osul pieptului se termina. Stii unde? In gropita aia care e mereu fierbinte, acolo unde viata si moartea comploteaza impotriva ta. Acolo unde iti simti inima batand. Acolo unde, atins, se acumuleaza toate simtirile umane. Dragostea de sine te haituieste in salturi uriase, te vaneaza pana cand vei cadea in genunchi si iti vei dezgoli singur gatul pentru a-ti dezvalui punctul slab. Gropita. In adancul careia moartea si viata te-au vandut lupului.

In Manhattan traiesc deopotriva lupi si oameni. Convietuiesc intr-o simbioza pacatoasa. Iar intre lupi si oameni nu se asterne decat solitudine.

O poezie care ma induioseaza e Mistretul cu colti de argint. Un print din Levant indragind vanatoarea/ prin inima neagra de codru trecea. الشام sau Levantul este, in esenta, o regiune geografica nedefinita precis, o mare parte din Orientul Mijlociu, marginita de Marea Mediterana la vest si de Desertul Arabiei la est. Un pamant nedefnit intre mare si desert. Ce e mai frumos decat o fasie de pamant care impune printr-un contur nedefinit? Cu totii suntem suprafete delimitate de granite mincinoase intre mare si desert. Un fel de nesiguranta de sine.

Incerc sa ma gandesc la alta zona geografica prin intermediul careia ti-as putea face turul lumii ca sa uiti de mine. Incerc sa fauresc adjective inselatoare despre mine ca sa nu stii cine sunt cu adevarat. Dintr-un singur motiv. Mi-e frica ca, daca ma dezgolesc in fata ta, nu ma vei placea. Mi-e frica ca esenta mea e prea mult pentru tine. Sau prea putin. Am pretins candva ca te cunosc, iar tu m-ai contrazis. Fara sa eziti. Daca imi spuneai ca frumusetea mea lasa de dorit sau ca sufletul meu e gol de dragoste, ar fi durut mai putin. Daca imi spuneai ca sunt perverita, imorala, neetica, pacatoasa nu mi-ar fi pasat. Dar sa imi spui ca nu te cunosc egaleaza o durere fizica insuportabila. E ca si cum ungiile ti-ar fi smulse din carne. E o palma pe care nu o mai poti lua inapoi. Niciodata. Asta pentru ca imi jignesti singura abilitate cu care am fost inzestrata – aceea de a privi in oameni.

I can carry the burden of pain.

Esti un viciu. Pentru ca ma inspiri. Si eu am nevoie de oameni care ma inspira ca de aer. De oameni care stiu sa trezeasca ceva in mine care ma transforma in aurora polara. Aurora polara e rezultatul impactului de vant solar in campul magnetic terestru. In emisfera nordica, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreala. E sesizabila in septembrie-octombrie si martie-aprilie. In emisfera sudica, fenomenul poarta numele de aurora australa. Aceasta minune nu e exclusiv terestra. A fost observata si pe alte planete din sistemul solar. Ma intreb daca tot in septembrie-octombrie si martie-aprilie. Arcurile luminoase isi schima forma permanent.

Vant solar. Nu e asta cea mai ciudata sintagma existenta?

Galileo Galilei e printre primii care au studiat acest fenomen in o mie sase sute douazeci si unu. James Cook a detectat acelasi fenomen in emisfera sudica. Dar stii ce e fascinant? Nu lumina dumnezeiasca care se reveleaza ochiului uman. Ci faptul ca e insotita de sunete! Si, ce ma fascineaza si mai mult, e ca aceste sunete au fost auzite de urechea umana dar niciodata inregistrate. E ca si cum Dumnezeu nu ne lasa sa luam notite. Intelegi? Nu ti se pare asta de o frumusete de neimaginat? Eschimosii din Groenlanda au consemnat aceste sunete in traditiile folclorice. Sunete provocate de aurore. O lumina verde-albastra-rosie sau poate de o culoare necunoscuta noua care tremura in cer. Tremura. Ca o voce care tradeaza nesiguranta de sine. Prima mentiune despre norðurljós (Lumina Nordului) se regaseste intr-o cronica din o mie doua sute cincizeci. Autorul furnizeaza trei explicatii pentru fenomenul inregistrat de semenii sai. Nu am auzit niciodata ceva mai frumos decat ce urmeaza:

1. Oceanul e inconjurat de foc; (apa nascuta din foc fierbinte)

2. Razele solare ating Pamantul noaptea; (un fel de soare secret care se dezvaluie laturii nocturne a lumii)

3. Ghetarii stocheaza energie si devin fluorescenti. (…)

Un alt nume scandinav pentru Lumina Nordului e fulger de scrumbie. Lumina din cer e reflectata de bancuri gigantice de scrumbii. De scrumbii! Mi-ai dauit o carte, iar motanul din cartea respectiva se numea Scrumbie. Ce nume fantastic!

Nu ma cunosti, mi-ai spus. Sunt un ocean inconjurat de un desert in care focul s-a stins. Un Pamant intangibil care respinge razele solare. Un ghetar mat. Opac. Inghetat. O scrumbie lipsita de functionalitate.

I can carry the burden of pain. It inspires me.

Nu eu sunt Lumina Nordului tau. Nici a Manhattan-ului tau. Sau a Levantului.

Anunțuri

Me and my hateful I

Image

Recunosc. Mi-e usor sa o fac? Nu. Ceea ce pentru tine sunt cuvinte citite, pentru mine sunt cuvinte sculptate in carne. Incrustate in viu. Atat de adanc incat simt durerea in somn. O simt atunci cand ma trezesc, cand inca levitez intre zi si intuneric, intre constient si inconstient, intre mine si un mine pe care nu l-am descoperit. Si pe care il caut de cand ma stiu. Recunosc. Ma fac vinovata de ura, de o duritate care nu se cade unei fete ce pretinde ca are inima, de o cruzime care ma face animalica, de o neindurare care mi-a innegrit cerul gurii si irisul ochilor. Da, sigur ca pot sa argumentez logic, sistematic, coerent, metodic tot ceea ce ma face vinovata de a fi un monstru. Si o voi face. Si s-ar putea sa te conving. Pentru ca trebuie sa o fac. Ca sa pot trai cu mine. Dar nu tu te culci seara cu mine. Ci eu.

Ma fac vinovata de a-mi dispretui proprii parinti. Nu ai mai auzit niciodata o fata care pretinde ca are inima spunand asta? Probabil ca nu. Te-ai intrebat vreodata de ce? Eu nu am raspunsul la toate intrebarile dar indraznesc sa afirm ca pe asta am deslusit-o. Pentru ca fetele care pretind ca au inima se mint in primul rand pe ele insele si apoi pe tine. Sa te convingi pe tine insuti de un adevar mincinos e singurul lucru din lume care te face credibil. Mai credibil decat spunerea adevarului. Iti par dura spunand asta? Ti se pare ca duritatea ma urateste? Ai observat contrastul dintre frumustea ochilor, a buzelor, a umerilor mei si uratenia sufletului? Inseamna ca m-ai vazut cu adevarat. Ca ma cunosti. Atat cat ti-am permis. Si tie ti-am permis mai mult decat am permis altora pentru ca te-am iubit. Pentru ca te iubesc. Pentru ca esti ca mine. Sau ai fost si nu mai esti. Ma fac vinovata de a-mi fi dorit moartea. In primul rand a mea si in al doilea rand a celor care ma iubeau. Mi-am dorit sa ma conduca spre o gaura in pamant, sa ma planga, sa planteze pe mormantul meu flori urate, mici, rosii si mov si apoi sa piara la randul lor. Sa piara din constientul meu si apoi de tot. Pentru ca nu ar fi trebuit niciodata sa ma aiba. Pentru ca nu ma meritau. Si pentru ca mi-au facut rau. Mie. Cea care ar fi trebuit sa le binecuvantez viata. Sa ii salvez de la ura pe care o simteau unul pentru altul, de la nepotrivirea de caracter, de la lipsa de comunicare pe care nu au luat-o in seama inainte de a hotari sa creeze viata. Ma judeci? Imi spui ca e pacat ca gandesc asa? Vrei sa iti spun eu ce e pacat? Sa creezi viata pe care mai apoi sa o arunci la gunoi ca pe o hartie de care nu iti mai pasa. Pe care ai mototolit-o chiar inainte de a te asigura daca nu cumva contine informatii importante. Vitale.

Ma fac vinovata de a fi dispretuit oameni. De a-i fi condamnat la suferinta perpetua. De a-i fi transformat in Sisifi desculti, insetati, cu umerii juliti de stanca pe care ii condamnasem sa o ridice din prapastie. Nu eu creasem stanca. Si nici prapastia. Ei o creasera si mi-o incredintasera mie. Pentru ca ma considerau capabila sa o port pe umarul pe care tu l-ai sarutat. M-am intrebat de multe ori daca ai simtit ranile de sub piele. Si m-am intrebat de ce mi-ai sarutat umarul. De parca ai fi stiut ca el era singura parte din mine pe care nimeni altcineva nu o descoperise. De parca stiai ca forma stancii mi se intiparise in oase. Intrebari retrospective. Asta e specialitatea mea. Am devenit un expert in a trai retrospectiv. Am uitat cu desavarsire cum e sa traiesti prospectiv, adica cu fata intoarsa spre viitor, spre ce te asteapta, spre ce te poate metamorfoza in cineva mai bun. Intr-un monstru mai bun. Odata ce mi-am intors fata spre trecut, am ramas pierduta in oceanul de ura, de nedreptate, de lipsa de dragoste umana, de chin nemarturisit nimanui. Mi-ai citit nebunia in ochi in timp ce cautai o fata care are inima? Te-ai speriat de mine ca de un monstru care te prinde cu ghearele lungi, reci si putin jilave de gat in intuneric? Ai simtit un fior care era rece si fierbinte in acelasi timp? Ai incercat sa crezi ca e altceva? Ca e un fel de dragoste? Trebuia sa iti fi ascultat instinctul.

Ma fac vinovata de a-mi fi plans de mila pana cand lacrimile devenisera un cliseu. De a ma fi considerat la fel de nefericita ca cel mai nefericit om de pe pamant. Si de a-mi fi dorit sa nu ma mai trezesc, crezand ca astfel as curma dispretul pe care il aveam fata de mine. Te ingrozesti citind asta? Nu ai stiut ca fiinta umana e capabila de atat de mult rau? De atat de mult urat? De atat de multa diformitate, slutenie, monstruozitate? Te-ai lasat inselat de fizicul meu si ai sperat ca am inima? Ti s-a parut ca arat mai tanara decat sunt in realitate? Si mai frumoasa decat iti aminteai? M-am urat mai mult decat cuvantul ura poate exprima prin semantica lui destul de saracacioasa. Mi-am urat ura. De nenumarate ori. Dintr-un fel de incapacitate de a intelege de ce totul era atat de fucked up. Intelegi ce vreau sa spun? Fucked up! M-am desconsiderat. M-am certat. M-am pedepsit. M-am pedepsit transformandu-ma in fiica perfecta, in prietena perfecta, in iubita perfecta, in amanta perfecta, in sotia perfecta. Pentru ca ceea ce nu imi puteam da mie am incercat sa va dau voua. Pentru ca macar voi sa va bucurati de mine. Inca ti se pare crunt ce scriu? Ce citesti? Ti-e oarecum mila de mine? Te gandesti ca poate ar fi trebuit macar sa incerci sa ma salvezi? Pe mine? Cum sa salvezi un om fara de inima? Sau cu ce scop sa il mai salvezi? Doar ca sa il treci pe lista cu oameni salvati?

Ai vrea sa ma vezi acum plangand si sa ma imbratisezi? Te induioseaza un sir de cuvinte stangace si un articol cu prea multe semne de intrebare? Ti-e teama de mine? Iti pare rau ca m-ai cunoscut? Ca m-ai lasat sa te cunosc? Partial. Crezi ca poti sa ma ajuti? Sa urasc mai putin? Sa ii iubesc pe cei care mi-au dat viata? Sa privesc totul dintr-o perspectiva pozitiva? Sa iert? Ma faci sa rad.

As vrea, in incheiere, inainte sa scriu mai mult decat imi doresc sa citesti, as vrea sa mentionez doua lucruri:

Daca as fi iertat, as fi facut-o doar pentru tine. Pentru ca tu sa fii mandru de mine. Pentru ca tu sa imi spui – Sunt fericit!

Uita-te bine la fotografia care insoteste prezentul articol. Reprezinta un lac mirific, dumnezeiesc de frumos in care s-au inecat oameni. Lacul imi seamana. La frumusete si la nemilostenie.

Povestea cosmonautului rus

Image

Sa va spun povestea cosmonautului rus. Nu imi apartine. Nici lui nu ii apartine. Mi-a povestit-o intr-o seara in care credeam ca nimic nu se mai poate schimba. O seara de vara cand nu te astepti la nimic.

Un cosmonaut rus. Primul om ever care merge in spatiu. Rusii i-au batut pe americani. Urmeaza sa petreaca un timp indelungat intr-o nava spatiala imensa. Insa, singura parte locuibila din nava e extrem de mica. Are un hublou mic prin care priveste afara si vede curbura Pamantului. E pentru prima data, e primul om care priveste planeta careia ii apartine. Si se pierde in acel moment. Dintr-o data, aude un ticait ciudat … tic tic tic tic. Se aude din panoul de control. Tic tic tic tic. Isi cauta cu disperare uneltele, incearca sa gaseasca sunetul acela si sa il opreasca. Tic tic tic tic. Dar nu il gaseste, nu il poate opri. Tic tic tic tic. Dupa cateva ore sunetul se transforma in tortura. Tic tic tic tic. Cateva zile trec pe fundalul aceluiasi sunet si cosmonautul stie ca acest sunet neinsemnat il va frange. Il va innebuni. Ce e de facut? E singur, ferecat intr-o nava spatiala si mai are inca douazeci si cinci de zile de trait cu acest sunet. Asa ca decide ca singura maniera de a-si mentine santatea mentala e sa se indragosteasca de acest sunet. Tic tic tic tic. Inchide ochii si patrunde in propria-i imaginatie … tic tic tic tic … apoi ii deschide si … nu mai aude nimic. Ticaitul a incetat. Aude … muzica. Si isi petrece restul timpului plutind in spatiu intr-o perfecta aromonie.

Am deschis speriata ochii. Ce dimineata orbitoare! Si ce vis bizar! M-am intrebat daca mama deschisese perdelele de noapte. Am suspectat-o de multe ori ca ma trezea intrand pe furis in camera mea si deschizand fara niciun sunet perdelele de noapte. Stia ca lumina albastra a Celuilalt Pamant ma trezea pentru ca dimineata lumina era aproape orbitoare. Era de un albastru atat de limpede si genera o lumina egala cu cea emisa de Soarele Nostru.

Oamenii de stiinta se certau de cativa ani buni la televizor intrebandu-se daca mai avem nevoie de Soarele Nostru. Adeptii teoriei albastre, dupa cum erau denumiti, sustineau ca lumina emisa de Soarele Celuilalt Pamant ar fi putut substitui ca si capacitate energetica (masurata in intensitatea complexului de radiatii electromagnetice) lumina si caldura emise de Soarele Nostru. Tot ce ramasese de facut era ca Adunarea generala a Pamantului Nostru sa emita un mandat de obturare a Soarelui Nostru. Nimic mai simplu. Soarele nostru era, contrar Soarelui Lor, un mecanism artificial, copiind sistemul de functionare al Soarelui Lor. Pe de alta parte, adeptii teoriei conventionaliste, sustineau ca trebuie sa te conformezi regulilor deja acceptate. Isi sustineau teoria citand din Constitutia Soarelui Nostru, adoptata cu sute de ani in urma, cand locuitorii Pamantului Nostru descoperisera o modalitate de a copia mecanismul Soarelui Lor. Atunci stabilisera ca niciodata, indiferent de circumstante, nu se vor folosi de Soarele Lor, ci doar de replica acestuia. Timpurile se schimba, sustineau adeptii teoriei albastre, Soarele Lor si-a amplificat capacitatea de a emana lumina si caldura suficient de mult incat sa tina in viata ambele Pamanturi.

In momentul de fata, din cauza traiectoriei pe care orbitā, emana lumina albastra orbitoare de care mama hotarase sa se foloseasca pentru a ma trezi fara a fi nevoita sa ma implore de zeci de ori sa ma ridic din pat. In seara precedenta auzisem la televizor ca adeptii teoriei conventionaliste se hotarasera sa creeze un sistem de umbrire a Soarelui Lor pentru ca cele doua campuri de radiatii electromagnetice sa nu interfereze.

Am coborat scarile care scartaiau usor. Eram inca in pijama si parul imi era ravasit. Mama mi-l impletea de fiecare data intr-o coada la spate dupa ce faceam dus. Ii iubeam mainile care se miscau cu indemanare in parul meu nesuficient de lung pentru a-l impleti in coada. Mama insista sa mi-l impleteasca si eu o lasam. Doar ca sa ii simt mainile in parul meu inca jilav. O iubeam incomensurabil. Asta era glumea noastra. De fiecare data cand plecam undeva ne strigam fiecare dintr-un colt al casei in altul. Plec! Nu stiu cand ma intorc! Te iubesc incomensurabil! Daca era si tata in preajma inlocuiam te-ul cu un va pe care il pronuntam raspicat ca sa se inteleaga ca ii iubeam pe amandoi in egala masura de incomensurabil.

Tata a murit.

M-am oprit la jumatatea scarii fulgerata de gandul ca tata murise. Ramasesem inmarmurita si simtisem dintr-o data o durere atat de ascutita incat mi-am atins involuntar pieptul.

– Tu visezi de dimineata, fata blajina! am auzit-o pe mama spunandu-mi ironic. Grabeste-te, trebuie sa plec la serviciu.

Aveam lacrimi in ochi. L-am cautat cu privirea disperata pe tata. Ma simteam de parca il vanam. Cand l-am zarit citind ziarul in fotoliul lui din livingul luminos am alergat spre el si m-am oprit in fata lui fara sa fiu in stare sa scot un cuvant.

– Neata, soricel! mi-a spus ca in fiecare dimineata. Si-a ridicat ochii din spatele ziarului si l-am vazut schimbandu-si privirea. Ce e cu tine? Esti palida! Esti bolnava?

– Nu, i-am spus cu o voce stinsa. Esti aici.

A zambit.

– Da, mai sunt aici inca vreo zece minute dupa care plec spre serviciu. Esti inca adormita. Ai scris pana seara tarziu? Sa nu uiti sa imi arati in seara asta ce ai mai scris.

E aici, mi-am repetat in gand. Si mama e vesela si frumoasa ca in fiecare dimineata. Poarta uniforma albastra cu epoleti aurii. In casa miroase a paine coapta si a parfumul de lacramioare a mamei. Lily of the Valley. Era si floarea ei preferata. Tata ii aducea mereu flori si, cand o vedea, ii zambea copilaros, putin timid. Dragostea lor ma induiosa.

– Am visat atat de bizar, i-am spus mamei in timp ce ma asezam la masa de bucatarie in dreptul farfuriei pe care mi-o pregatea in fiecare dimineata.

– Draga mea, vrei sa imi povestesti diseara? Trebuie sa plec si tare mi-e teama ca intarzii.

– Sigur, i-am spus si i-am zambit.

Au plecat amandoi, fiecare cu masina lui. Din usa casei mi-au strigat Te iubim incomensurabil! I-am auzit chicotind, probabil pentru ca se straduisera sa strige amandoi in acelasi timp. Apoi am auzit usa inchizandu-se cu un zgomot metalic.

Am inchis ochii. Eram nelinistita. Intr-o fractiune de secunda m-am vazut in mijlocul unei camere care arata ca un muzeu. Peretii erau impodobiti cu tablouri de diferite marimi. Ma aflam in fata unuia pe care incercam sa il deslusesc. Un fel de linie continua-intrerupta. Un fel de labirint albastru-rosu-galben, care imbratisa diferite chipuri de oameni sau creaturi fantastice. Un barbat si o femeie imbratisandu-se, un chip de femeie cu ochii inchisi legat cu ceea ce parea un cordon ombilical de ceea ce parea o burta putin dizgratioasa, un alt chip de femeie, mai mic, un alt chip de barbat, mai mic. DOLOR. Scris cu litere mari, in coltul din dreapta-jos. DOLOR. Ce cuvant ciudat! O limba pe care nu o cunosteam. Desi studiam limbi straine si nu imi era greu sa identific cuvinte in cele treizeci si trei de limbi vorbite pe Pamantul Nostru.

Mi niňita, am auzit un glas de femeie strigandu-ma dintr-o camera invecinata.

Am deschis ochii speriata. DOLOR. Involuntar, mi-am atins din nou pieptul. Simteam un fel de … durere.

Singur, suspendat in aer, cosmonautul rus privea prin hubloul minuscul. Zarise cealalta planeta din prima zi. Se afla de saizeci si opt de zile in spatiu si mai avea inca douazeci si cinci. El, un cosmonaut rus, era singurul om in viata care stia despre existenta unei planete care parea o replica reusita a Pamantului. Inca nu comunicase marea descoperire colegilor carora le transmitea datele in fiecare zi, din trei sferturi in trei sferturi de ora. Isi dorea sa se mai bucure cateva zile de unicitatea a ceea ce vedea prin hubloul minuscul. Un alt Pamant. Identic. La fel de albastru. La fel de mare. La fel de luminos. La fel de vulnerabil. Privi cu sete curbura Pamantului si apoi curbura replicii. Un spectacol ceresc. Dintr-o data auzi un ticait. Tic tic tic tic. Ce sunet bizar! Tic tic tic.

DOLOR.

SOLEDAD.

[to be continued … maybe]

Mi madre es mas que una [1]

Image

Regina Juliana pe bicicleta

Casa regala din tara-surogat e un subiect de controversa. E foarte simplu. De fapt, foarte complicat. E complicat pentru ca poporul surogat complica tot ce e natural. E ca si cum ar vrea sa domesticeasca tot ce e salbatic. E ca si cum ar vrea sa dreseze tot ce e liber, tot ce are aripi. Dar pasarile veritabile, cele inzestrate cu aripi din pene si nu din nevoi de supravietuire, zboara in directia aleasa de ele insele.

In casa-muzeu din orasul celor patru porti (sau cinci, sau sase) m-am simtit neputincioasa. Cum nu ma mai simtisem niciodata. Am stiut inca de la inceput ca nu o pot salva. Era prea tarziu.

Emma van Waldeck-Pyrmont devine regenta intre o mie opt sute nouazeci si o mie opt sute nouazeci si opt, preluand tronul de la sotul ei Willem III si substituind-o pe fiica ei inca minora, Wilhelmina. O regina provizorie asadar. Se casatorise la varsta de douazeci de ani cu Willem III, in varsta de saizeci si unu de ani. Willem se vazuse obligat sa caute o a doua sotie pentru ca fiii lui din prima casatorie, necastoriti fiind, nu il puteau urma la tron. Printesa Wilhelmina are zece ani cand tatal ei moare. Emma devine regenta pana cand fiica ei implineste varsta majoratului. Optsprezece ani e, la urma urmei, varsta ideala pentru a conduce o tara.

Wilhelmina der Nederlanden guverneaza monarhia tarii surogat timp de aproape cincizeci de ani. M-am gandit cum e sa fii regina timp de o jumatate de secol. Primul cuvant care mi-a venit in minte a fost plictis. E ca si cum ar trebui sa te imbraci cu aceeasi haina timp de aproape cincizeci de ani. Wilhelmina isi scrie biografia si o numeste Eenzaam maar niet alleen. Singuratica dar nu singura. De acord, voi inlocui cuvantul plictis cu singuratate. Se casatoreste cu Hendrik van Mecklenburg-Schwerin, se imbolnaveste de tifos, nu poate avea copii o perioada indelungata (!?), supravietuieste un accident de masina (masina condusa de sotul ei se loveste de un tramvai), in cele din urma i se naste o fiica. Juliana. Viitoarea regina a tarii surogat.

Are ochii mereu tulburi. Atat de tulburi incat mi-e greu sa citesc in ei. Mi-am dorit sa mor, mi-a spus. Simtisem asta. Mi-e atat de greu sa scriu despre ea. Voi scrie despre Juliana.

Potrivit gurilor rele, Juliana e fiica unor oameni din popor. Boala Wilhelminei duce la imposibilitatea de a avea copii. Monarhia veritabila, pe linia sangelui, se sfarseste asadar o data cu Wilhelmina. Tot ce urmeaza e o piesa de teatru cu pret de intrare exorbitant.

Juliana der Nederlanden se casatoreste cu Bernhard van Lippe-Biesterfeld. Un german care a intensificat de-a lungul timpului aversiunea poporului surogat fata de tara invecinata care, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, bombardase orasul-port R. In timpul noptii. Un oras istoric distrus intr-o noapte. Un oras port care in ziua de astazi, reconstruit, e dureros de modern. Bernhard si Juliana au patru fiice. Oficial. Beatrix, fiica cea mai mare, o va urma la tron din o mie noua sute optzeci pana ieri. Treizeci aprilie doua mii treisprezece.

Beatrix, zij die gelukkig maakt. Beatrix, cea care aduce fericire. Se indragosteste de Claus von Amsberg. Un german. Sa te indragostesti de un german la cativa ani dupa al doilea razboi mondial e un act de curaj. Primul lor fiu, Willem-Alexander, o urmeaza pe mama lui la tron. Astazi el e rege de o zi. Comic. Dragostea dintre Beatrix si Claus induioseaza. Din nefericire, sanatatea precara a lui Claus, predispozitia lui spre deprimare, diagnosticarea cu Parkinson incep sa ii scrie timid-creionat moartea inca din timpul vietii. Claus se stinge in doua mii doi. El ia cu el o parte din sotia-regina a tarii surogat. Poate cea mai mare parte. Dar cum sa dovedesti asta? Queens don’t cry. They wave.

Ma uitam la M. in lumina soarelui de dupa-amiaza. Eram cu totii fericiti ca soarele in sfarsit stralucea. E atat de frumoasa. Pe cat e de frumoasa, pe atat e de trista. Isi comandase gin tonic. Ospatara ne adusese meniul pentru a ne alege cu totii un tapa. Sau o tapa. Pluralul e mai accesibil – tapas. Deoarece comandsem patru bauturi, primeam fiecare cate o tapa. Sau un tapa. Gratis. M. e mereu sub influenta medicamentelor fara de care, dupa cum sustine ea, s-ar sinucide. Dimineata, in timp ce se machia in fata oglinzii din casa-muzeu, mi-a spus: M-am gandit sa ma sinucid. Am privit-o cu ura. Nu ii povestisem despre tata si nu stiam cat mai puteam sa aman. Cel mai crunt lucru care ti se poate intampla in viata e sa ai totul si apoi sa pierzi totul. I-am povestit despre tata. Repede, crunt si lipsit de drama. Stiam ca o va durea. Sa nu mai indraznesti sa imi spui ca vrei sa te sinucizi, i-am zis scurt. Ii dadusera lacrimile. Iarta-ma, mi-a spus. Nu am stiut. Eu nu am de ce sa te iert. Dar stiu sigur ca fiul tau nu te va ierta niciodata. Nici eu nu l-am iertat. S-a uitat la mine si brusc s-a indreptat spre bucatarie. Poate tu nu stii asta, am auzit-o spunand din bucatarie, dar te iubesc ca pe o fiica. Atunci ramai vie daca ma iubesti ca pe o fiica, i-am raspuns fara rusine si emotie in glas.

Am devenit un monstru rational. Am fost nevoita. Un monstru e, in ciuda monstruozitatii, o fiinta fantastica.

Beatrix e iubita de poporul surogat. Cu exceptia adeptilor republicii care sustin ca monarhia e demodata si exorbitant de scumpa. Beatrix si-a indeplinit sarcinile cu demnitate si sobrietate timp de treizeci si trei de ani. A purtat la randul ei aceeasi haina timp de treizeci si trei de ani. Haina ii fusese croita inainte de a se naste.

Un rege. Tara surogat are, dupa patru generatii, un rege. Am omis, intentionat sau nu, primii trei regi. Poate din cauza faptului ca ei au purtat acelasi nume Willem I, II si III sau poate din cauza faptului ca nu stiu nimic despre ei. Willem-Alexander se castoreste cu o femeie cu sange fierbinte, printesa Maxima. O argentinianca. Careia ii place sa danseze. Si sa vorbeasca despre micro-credite. O femeie admirabila. Cea mai mare dintre cele trei fiice, Amalia, va restaura monarhia feminina. Ea are acum zece ani.

Ospatarita incerca sa ii explice lui M., intr-o spaniola cu putin accent est-european, ca bautura comandata e insotita in mod obligatoriu de un/ o tapa. M. nu asculta mereu. Pentru ca e sub influenta medicamentelor. Esti romanca? M. o intreaba din senin pe ospatarita. Da, ii raspunde aceasta usor mirata. Si ea e romanca, se entuziasmeaza M. si arata cu degetul spre mine. Imi vine sa rad. Confirm respectuos ca sunt romanca si ii explic ca nu ne e foame pentru ca tocmai mancaseram. Mai comand o cola. In limba mama. Un batran se apropie de masa noastra, ne intinde o hartiuta si doua brichete. Are saizeci si cinci de ani, e bolnav de diabet, are tensiune, sotia i-a murit intr-un accident de masina, e sarac. Asa scrie pe hartiuta. Brichete din tara mama. Pleaca, intra in restaurant, se uita cu coada ochiului la ospatarita din tara mama, se intoarce pentru a-si ridica plata. Sau brichetele. Esti roman? M. nu inceta cu intrebarile inoportune. Mi-a venit din nou sa rad. Da. Si ea e romanca etc. M. scotoceste in geanta in cautarea unui euro.

Batranul m-a privit cu blandete. Esti romanca? Am confirmat politicos. De unde sunteti? m-am trezit intreband. Din T. Dar tu? Din nord, i-am raspuns. Foarte bine. Foarte bine, a repetat. Sa iti dea Dumnezu sanatate. Uite, ia o bricheta. Ti-o daruiesc. Nu, multumesc, i-am spus speriata. Nu fumez. Nu? m-a intrebat dezamagit. Sa iti dea Dumnezeu multa sanatate. M. gasise intre timp un euro. Muchas gracias, i-a spus si i-a intins o bricheta. M. s-a uitat la ea de parca o vedea prima data. Eram de fapt convinsa ca o vedea pentru prima data. A plecat urandu-mi inca o data sanatate.

De ce plangi? m-a intrebat M. Era atat de batran, i-am raspuns. Ar fi putut sa imi fie tata. Si cerseste. Aici.

Am fost intotdeauna un monstru hipersensibil. Un monstru e, in ciuda monstruozitatii, o fiinta fantastica.