Arhivele lunare: Iunie 2013

Cause

And you assume you got something to offer,
Secrets shiny and new
But how much of you is repetition
That you didn’t whisper to him too?

(Sixto Rodriguez, Crucify your mind)

 

Pentru că acolo de unde sunt eu pădurile sunt mai curate decât oamenii, iar râurile mai vii decât sufletele lor,

Pentru că esența mea e un zid de cărămizi roșii care pe alocuri sângerează,

Pentru că părintele meu a uitat sa închidă ușa atunci când s-a făcut vinovat de propria-i moarte,

Pentru că am învățat că frumusețea adevărată se vede cu ochiul liber,

Pentru că mi-a fost frică să nu ma confund cu mulțimea și să nu însemn niciodată nimic pentru nimeni,

Pentru că nimic nu mă face mai vulnerabilă decât faptul ca nu știu să pierd,

Pentru că iubirea de adevăr și ochii verzi-cenușii sunt o combinație stânjenitoare,

Pentru că soarele nici măcar în deșert nu e superfluu,

Pentru că făptura din mine e sacră și profană nu simultan, ci succesiv,

Pentru că cel mai încântător sărut pe care l-am primit e cel pe care nu l-am gustat niciodată…

Scriu.

(inspired by Cause, Sixto Rodriguez)

 Image

Anunțuri

Copilul invizibil

Nu am fost un copil nefericit. Am fost un copil trist. Probabil pentru ca adultii din jurul meu erau tristi si nu aveau timp sa imi explice de ce erau asa. Daca mi-ar fi explicat, dandu-mi argumente logice, cu siguranta as fi inteles si le-as fi spus: Nu va ingrijorati, tristetea trece ca o ploaie. Si rolul ploii e de a pune in evidenta soarele. Adultii au decis, probabil ca sa ma protejeze, sa nu imi argumenteze intristarea lor. Nimic mai daunator in lume decat tacerea care substituie nevoia de a clarifica.

Tacerea nu are capacitatea de a substitui nimic. Pacat ca adultii nu stiu asta.

Odata am intrat in camera tatei si el plangea. Tata avea camera lui. La fel si mama. Doar eu si fratele meu imparteam aceeasi camera. Distribuirea camerelor nu mi s-a parut niciodata corecta. Nici macar logica. Pentru ca parintii fetitei de la parter imparteau aceeasi camera. Si ea nu avea frati sau surori cu care sa imparta camera ei. Atunci am descoperit ce inseamna invidia.

Invidia e dorinta de strain. De ceva ce e randuit altuia si nu tie.

O invidiam pe fetita de la parter. Pentru ca ea avea camera ei. Si pentru ca parintii ei imparteau aceeasi camera. Si pareau impacati cu asta.

Am ajuns sa ma vezi tu plangand, mi-a spus tata. Felul in care a articulat cuvantul tu m-a jignit si induiosat in acelasi timp. Din cuvintele lui eu am inteles ca nu eram vrednicia de a-l vedea plangand. As fi vrut sa il mangai si sa ii spun ca tristetea trece ca o ploaie dar nu am indraznit. Incapacitatea de a-mi exprima sentimentele am mostenit-o de la mama. Aman mereu ceea ce trebuie sa spun. De cele mai multe ori momentul prielnic nu mai vine niciodata.

Viata e in esenta o/ un waiting room unde oamenii (ca mine) asteapta momentul prielnic. In spaniola sala de asteptare se numeste sala de espera. Totul suna mai bine in spaniola.

Tata nu mi-a argumentat logic si metodic ploaia lui. Desi ar fi fost capabil sa o faca pentru ca era un geniu. Un om de o inteligenta fantastica. Era pasionat de istoria artei si de mecanica. O combinatie putin ilogica, neargumentabila.

Cuvantul neargumentabil nu exista in dictionar. Ce comic! Mie mi se pare un cuvant vrednic de a fi introdus intr-o carte care pretinde ca stie tot.

Tata era pasionat de munte. Cateodata pleca de acasa si nu se mai intorcea decat dupa cateva zile. O saptamana. Eu mereu ma gandeam ca are multa incredere in mama de vreme ce ne lasa mereu singuri cu ea. Niciodata nu l-am suspectat de calitati parentale indoielnice. Cel putin nu cand eram copil vizibil. Atunci nu stiam sa il judec. Desi anumite lucruri ridicau semne de intrebare. Se intorcea dupa o saptamana si mereu aducea ceva cu el. De cele mai multe ori ciuperci. Sau crengi frumoase de copaci. Sau scoarta jilava de arbori batrani pe care crestea imperial muschiul de padure. Odata ne-a adus licheni. Eu, inca de la o varsta foarte frageda, stiu ce sunt lichenii.

Lichenii sunt un grup de plante inferioare, o simbioza neargumentabila intre o ciuperca si o alga care cresc pe scoarta arborilor, pe ziduri sau pe stanci. Asta am invatat de la tata. Tot de la el am invatat sa nu fug niciodata de responsabilitati, sa indraznesc sa plang, sa incerc sa ma vindec, sa cer ajutor cand nu mai pot cara stanca de una singura.

Pe stanca lui crescusera licheni. Neargumentabili. Care in cele din urma l-au otravit.

Tata imi aducea mie, doar mie, flori de colt. Leontopodium alpinum Cass. Denumirea stiintifica tot de la el o stiu. Era pasionat si de botanica. In spaniola floarea de colt se numeste flor de las nieves. V-am spus ca totul suna mai bine in spaniola. Florile de colt le-am pastrat toate intr-un caiet chinezesc imbracat in matase rosie. Din pacate am ratacit caietul. Si ce rost mai aveau florle de colt fara tata? In fiecare primavara, cand inca locuiam in orasul-zapada, mama ma obliga sa mergem la mormantul lui si sa plantam flori. Mergeam mereu cu autobuzul si chiar daca pretindeam ca sunt bolnava, nimic nu m-ar fi scutit de aceasta indatorire. Niciodata nu am inteles de ce ea imi revenise mie si nu fratelui meu. Mama cumpara flori mici, urate, roz, rosii si mov. Le detestam. La fel cum detestam impacarea ei cu situatia. Asa a fost sa fie e cea mai proasta explicatie existenta. Ea nu convinge pe nimeni, nici macar pe un copil vizibil. Odata am vrut sa ii propun, de vreme ce tot eram obligata sa merg cu autobuzul la cimitir, sa plantam flori de colt. Nu am indranzit sa o fac. Desi ma gandisem de multe ori sa ma avant pe un munte in cautarea florilor de colt pentru mormantul lui.

Florile de colt nu sunt de vanzare in magazine. Nici macar in orasul-zapada.

Nu ar fi fost, la urma urmei, decat o favoare returnata. Si el imi adusese de multe ori flori de colt. As fi facut-o din dragoste de munte. Dragoste pe care o mostenisem de la el. La fel ca si caracterul ulitarnic. Sintagma ii apartine mamei.

Cand am inteles ca tata nu mai avea sa se intoarca am mutit. Printre picioarele vecinelor care venisera la inmormantare din curiozitate ma uitam la fata lui. Era linistita si putin cenusie. Nu mai plangea. Doar gura ii era astupata de licheni neargumentabili. Copilul vizibil se transformase in copil invizibil. In esenta similar celui vizibil, just slightly different.

Sa nu subapreciati niciodata maretia cuvantului slightly!

M-am uitat pret de cateva minute la el. E si singura imagine vie a lui pe care am memorat-o. Vie-moarta. Apoi am privit muntii care se ridicau lenes si maret in spatele cimitirului. Si atunci am inteles. Nimic nu mai avea sa fie asa cum a fost.

Floarea de colt e, la fel ca si moartea lui, neargumentabila.

Image