Arhivele lunare: Iulie 2013

Love me!

Image

“În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă și aproape niciuna nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobște a zidarilor italieni), mărimea neobișnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria ridicolă prin grandoare, amestecul de frontoane grecești și chiar ogive, făcute însă din var și lemn vopsit, umezeala care dezghioca varul și uscăciunea care umfla lemnăria făceau din strada bucureșteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.” (George Călinescu, Enigma Otiliei)

O caricatură în moloz a unei străzi italice… Atunci când scrii, cel mai greu e să surprinzi perfecțiunea în cuvinte. Cuvintele independente, singuratice, nu înseamnă nimic. Dar cele împletite, cântărite, măsurate, chibzuite, pot atinge. Pot atinge cu aceeași forță cu care mâinile celui pe care îl adori se joacă în părul tău într-o după-amiază caldă de vară când totul e leneș, lipicios și lasciv. Aceste trei cuvinte, independente, ar avea conotații negative.

Leneș.

Lipicios.

Lasciv.

Contopite, însă, ele ating. La fel ca mâinile celui pe care îl dorești care desenează o hartă de metrou în părul tău proaspăt spălat, încă mirosind a dimineață. O hartă de metrou cu linii verzi, roz, gri, negre, albastre, mov și roșii. O împletitură de șine metalice, fierbinți, mirosind a oțel care se opresc într-un punct comun.

Dacă te uiți bine, centrul orașului are forma unei inimi. Și, atunci când noi ne întâlnim în centru, eu mă simt împlinit.

Cele patru canale principale constituie așa-numita curea de canale de grachtengordel formată din Singel, Herengracht, Keizersgracht și Prinsengracht. Paralele, prea paralele pentru a-ți inspira măreția forțelor naturii, artificiale deci, cele patru canale șerpuiesc în jurul centrului orașului. Singel (Cercul), Herengracht (Canalul Domnilor), Keziersgracht (Canalul Kaizerilor) și Prinsengract (Canalul Prinților) au fost săpate în Secolul de Aur (secolul șaptesprezece) pentru a înlesni transportul și depozitarea mărfurilor aduse din țările îndepărtate unde soarele era blând, iar mâncarea aromată de condimente necunoscute Europei. Numele canalelor mă duc cu gândul la o societate patriarhală, în care bărbații aveau brațe puternice de care se foloseau pentru a ridica cu ajutorul pârghiilor mărfurile mirosind a scorțișoară și a cucerire victorioasă de teritorii noi. O cucerire nu e neapărat victorioasă.

Casa se înălța indiferentă, la fel ca și celelalte pakhuizen, pe malul stâng al canalului. Avea un fel de lume a ei și nu părea să se sinchisească de ce se întâmpla în afara ei. Era neagră, ceea ce o făcea mai sumbră decât casele vecine, dar, în același timp, mai impunătoare. Ferestrele așezate simetric erau înalte, deși deveneau din ce în ce mai scunde încât, la al treilea etaj erau de o dimensiune comună. Nici mari, nici mici. Tocurile ferestrelor erau vopsite alb, un alb care contrasta cu negrul clădirii și, din cauza contrastului, păreau mai albe decât erau în realitate. M-am surprins gândindu-mă la vopsea scorojită, sub care se zărește lemnul gri-verzui, încă nu putred dar vechi, aspru, mirosind a ploaie. Înălțimea camerelor părea să descrească pe măsură ce ajungeai la etajele superioare. Mi-am închipuit că mansarda era atat de joasă încât nu puteai să stai în picioare. Scara de lemn masiv care ducea la mansardă scârțâia, un scârțâit strident, cuprins de jale. Frontonul casei era înalt, iar relieful, probabil un leu cu o coamă bogată, arăta ca o bijuterie încrustată într-o coroană regală. O bijuterie care, din cauza trecerii timpului, devenise aproape invizibilă, ștearsă și inexpresivă.

Banca pe care m-am așezat era de un verde cald. Puțin într-o rână. Verde la fel de cald ca buzele celui care te dezechilibrează, atunci când ele te sărută încet, prea încet, pe gât. La spate, acolo unde rădăcina părului te doare când îți prinzi părul încă umed în coadă. Acolo unde linia roz de metrou se intersectează cu cea albastră. De fapt, ele nu se intersectează, se resping. Se respectă prea mult una pe alta pentru a-și încălca intimitatea. Sacralitatea. Linia albastră e cea proeminentă, certă. Rațională. Linia roz e cea șovăielnică, visătoare, pasională, adormită dimineața.

Bătrânul, a cărui păr cărunt se vedea clar prin geamurile imense de la primul etaj, părea să caute ceva. Nu i se vedea decât partea superioară a corpului, restul fiind camuflat de mormanele de cărți. Cărțile se înălțau până la baza ferestrei. Mi-am imaginat un miros de hârtie veche, scrisă, îngălbenită.

– Un profesor universitar, am spus cu jumătate de voce. Mi-a fost puțin frică să nu mă găsească ciudată. Sau banală. O femeie în bucătărie e altfel decât o femeie pe care o întâlnești la o cafea. Soția lui a murit. E în cautarea …

– Cărții perfecte.

– Da. A întâlnit-o când era încă tânăr. Prima dată a vazut-o într-o vară, într-o livadă de cireși înfloriți. Avea părul negru. Negru-albăstrui. Era frumoasă.

– Îi e dor de ea.

Ce faci când ți-e dor? Plângi de neputință? Scrii?

– Da, îi e dor de ea. Dar povestea lor nu a fost perfectă. Nimic nu e perfect. Nici cartea perfectă nu a găsit-o vreodată.

– Nu, povestea lor nu a fost perfectă. Pentru că dacă era, nu mai căuta acum.

– Seara își aprinde veioza și citește. Citește cu sete și încă mai speră. Își face un ceai.

– Își ia halatul.

Am izbucnit într-un râs aproape isteric. Un râs la fel de isteric ca sunetul metroului în goana lui între stații. Un fel de eliberare de energie și de bucurie nesănătoasă. Primejdioasă. Imaginea bătrânului în halat, în lumina semi-obscură a veiozei, într-un miros de ceai din plante aromate pe care bărbații secolului șaptesprezece le depozitaseră la mansardă, mi se părea de-a dreptul haioasă. Mi-a părut rău că am ucis povestea. O vândusem pe un râs care îmi făcuse bine.

Bărcile cu oameni în ele alunecau nepăsătore pe apă. Un colț de stradă perfect. Pereții canalului de un verde crud, născut din apă. De o parte și de alta clădiri din cărămidă roșie, decolorate de timp și de ploaie. Un copac care parcă crescuse din zid. O terasă aglomerată care se întindea în prelungirea unui zid pe care scria, cu litere mari, albe: LOVE ME! La jumătatea distanței dintre certitudine și împlinire, unde linia de metrou este încă în lucru.

LOVE ME!

Tara

Image

Numele ei este Tara. Nu-mi aduc aminte când am cunoscut-o. Trebuie să fi fost iarnă. E tunsă scurt, băiețește și are ochii căprui-verzi, limpezi și curioși. Pare foarte înaltă la prima vedere dar, dacă te obișnuiești cu ea, realizezi că îți vorbește de la acelși nivel. Nu știu cum o face. În realitate, trebuie să aibă doi metri. Însă nu te obligă să te uiți mereu în sus. M-am gândit că se folosește de tot felul de trucuri, poate se așează sau stă într-o rână. E de o frumusțe aparte. De fapt, seamană cu un bărbat frumos. Are și toate calitățile unui bărbat frumos fizic și spiritual. Te privește în ochi, ai senzația că se uită mereu la buzele tale când îi vorbești, are unghiile tăiate din carne, vorbește rar și clar, are un zâmbet puțin trist. E pasională. Și loială.

Tara sau Arya Tara e o female Buddha, una dintre cele mai venerate zeități din buddhismul tibetan. E zeița compasiunii și expertiza ei include dezvoltarea calităților interioare, descoperirea compasiunii care se ascunde în fiecare dintre noi. Tara reprezintă, printre altele, și goliciunea pe care o ascundem în noi. Atunci când ești singur cu tine, când lumea nu pare nicidecum aglomerată, ci un gol imens care începe și se sfârșește în tine. Tara înseamnă, în esență, salvatoarea. Legenda spune că ea s-a născut din lacrimile Avalokitesvarei, o venerată bodhisattva. Bodhi înseamnă iluminare, iar sattva ființă. O bodhisattva e o entitate care își asumă durerea reîncarnărilor și a existenței.

Durerea reîncarnărilor și a existenței.

Avalokitesvara plânge durerea ființelor pământului. O lacrimă cade pe pământ și formează un lac. La suprafața apei îmbobocește un lotus care, deschizându-se, o revelează pe Tara. Născută din lacrimi care plâng durerea existenței. În Vajrayana, branșă a buddhismului tibetan, există douăzeci și unu de Tara, numite după culorile curcubeului, deopotrivă cerești și pământești.

Tara cerească e, printre altele, zeița celor care traversează marea spre un alt țărm. A celor în căutare.

Tara pământească are marea ei care i se reflectă în ochi.

Nu am văzut nicăieri în lume atâta sălbăticiune ca în Africa de Sud. Acolo m-am simțit atât de liberă, mi-a spus Tara. Te confunzi cu natura, virginitatea ei nu te sperie, ci te atrage. La fel ca virginitatea unei femei. Mi-a zâmbit. Mă refer la curățenia ei. La eigenheid. Identitatea ei. Ceea ce îi aparține ei și numai ei. Ceea ce cauți în alte femei și nu găsești niciunde. Ca și cum te-ai aventura într-o călătorie în jurul lumii în căutarea unui obiect care cândva a aparținut celei pe care ai iubit-o. Și, de dragul ei, ți-ai dedica viața acelei căutări. Pentru a o recrea, a o regăsi. Esența ei. Ochii îi erau înflăcărați. În colțul gurii i se așternuse un zâmbet pe care nu eram sigură că îl înțelegeam. Pentru că îi aparținea doar ei.

În buddhism suferința e percepută ca un destin colectiv al lumii și nu ca o soartă personală. Sinele se confundă cu colectivitatea. Nimic nu îți aparține. Iar Tara cerească te îndrumă spre o descoperire de sine pe un alt țărm care de fapt nu îți servește ție, ci lumii. Pentru că dacă te-ai descoperit, te-ai deslușit, te-ai revelat, ești mult mai de folos lumii decât atunci când ești ascuns ție însuți.

Eigenheid.

Tara pământească îmi dă mereu impresia ca știe cine e. Poartă blugi largi, cămăși și papuci bărbătești. Vrea să lucreze la poliție. Să facă bine oamenilor, dar nu singură. Ar vrea să fie însoțită de un … papagal. Un papagal care să o însoțească pretutindeni, așezat pe umărul ei. Succes cu papagalul!, i-au urat colegii de clasă la sfârșit de an școlar, când părinții și bunicii asistă la ceremonia de absolvire. Tara i-a privit serios și le-a mulțumit. Ca și cum ea știa ceva ce ei nici nu bănuiau. Avea părul și mai scurt decât îmi aminteam și era machiată. Culoarea din jurul ochilor o făcea incredibil de frumoasă. La fel de frumoasă ca un bărbat căruia nu îi poți rezista pentru că e dur în public, dar visător în brațele tale. Timid dar curajos. Curat. Cu pielea puțin arsă de soare. Degetele subțiri. Căruia îi place să citească. Ascultă muzică când aleargă și se trezește dimineața devreme. Nu plânge niciodată.

Tara cerească e cunoscută de mai multe culturi ale lumii. Cea mai veche menționare a ei a fost găsită în epoeea antică a Finlandei. Ea e numită Tar, Femeia Înțelepciunii.

Tara pământească și-a încheiat lucrarea de absolvire astfel: O lucrare de absolvire e ca o alpaca. Câteodată îți râde în față, altă dată te scuipă nemilos. O alpaca e un animal blând, înrudit cu cămila, originar din Anzii Cordilieri, cel mai lung lanț muntos din lume de-a lungul coastei de vesta Americii de Sud.

Tara pământească s-a așezat în rândul din față la ceremonia de absolvire. Își ținea în brațe sora mai mică, o fetiță veselă care amenința să se facă și ea lungă de doi metri. Tara o îmbrățișa din când în când cu atâta dragoste încât, privindu-le, mi-am amintit că niciodată nu am fost capabilă de atâta dragoste fraternă. Și poate nici măcar de atâta dragoste, de orice fel.

Tara cerească ne plânge durerea, iar florile de lotus i-au împânzit lacul la fel cum mucegaiul împânzește o felie de pâine uitată în dulăpiorul de pâine, cel de lângă dulăpiorul de căni și pahare. 

Tara pământească iubește cu sete. Își săruta prietena pe coridorul școlii. Nu văzusem niciodată atâta pasiune pe buzele a două femei.

Eigenheid.

Identitate. 

Eenzaam

Image 

© Foto John Covalciuc

 

Sophie se uita la mâinile ei si la stropii de ploaie care se loveau de parbrizul mașinii. Ploaia încetase să o deranjeze cu mult timp în urmă. Odată, în una dintre excursiile ei pe munte, făcuse pneumonie pentru că o prinsese ploaia. O ploaie neîndurătoare, rece și rea, răzbunătoare. Seara, după coborâre, se simti slabă si tremura de frig în patul rece din camera mănăstirii. Se întrebase mereu de ce mănăstirile erau construite la poale de munte. Poate pentru că munții izolează de restul lumii și oferă protecție. Pe atunci avea vreo cincisprezece ani. Și se simți foarte singură în camera austeră. Un fel de suflet care nu aparține nimănui deși își dorește să aparțină tuturor.

Inaccesibilă.

Trecuseră mulți ani. Dar singurătatea o însoțea ca un câine extrem de loial stăpânului. Și nu era generată de cei din jur, era, la fel ca și atunci în camera mănăstirii, cauzată de ea. O auto-izolare pe care ființa ei i-o impunea. Și care îi făcea dezordine în suflet. Se uită la George. Avea ochii mici albaștri și un zâmbet copilăresc. Era mult mai bătrân decât ea. Deși nu simțise asta niciodată. Îl cunoștea bine.

Accesibil.

Jucaseră de multe ori un joc în mașină. Unul dintre ei numea cuvinte dificile, testându-l pe celălalt dacă le cunoștea înțelesul.

– Machiavelic, îl auzi dintr-o dată pe George și îi sesiză zâmbetul ștrengar. Se gândi că are un zâmbet atât de curat.

– Abil și fără scrupule, îi răspunse puțin absentă. Xenofobie.

George o privi puțin încurcat. Nu cunoștea cuvântul. Zâmbi puțin rușinat.

– Aversiune față de tot ce este străin, spuse Sophie.

– Tu ești străină. Și îți muști buzele de fiecare dată când ceva nu îți reușește. Nu îți permiți nicio greșeală și orice pas greșit te doare. Și nu știu niciodată cum să interpretez tăcerea ta. Ești tristă, liniștită, gânditoare?

– Nu îți sunt străină.

Accesibilă.

A aluziona, Sophie îi auzi vocea triumfătoare.

– Asta faci tu mereu. Și are un farmec aparte.

– Trebuie să îi spui. Vocea lui era răspicată. Și ceea ce cauți tu nu vei găsi niciodată. Eu am renunțat de mult la căutare.

Sophie înghiți în gol și dădu drumul stergătoarelor. Ce sunet sec, mecanic.

– Tu știi ce singură sunt? Cuvântul singură răsună doar pe jumătate pe fundalul scârțâitului ștergătoarelor.

– Tu știi ce singur sunt eu? Și vocea lui sună revoltător. Credeai că ești singura?

– Viața unui om nestatornic e un exemplu de singurătate. Nu mi-e teamă de mâine, mi-e teamă de un azi pre liniștit, fad, încet. Viața e un roller coaster încet.

George o privi trist.

– Nu trebuie să mai facem asta. Tu trebuie să te concentrezi.

– Hai să nu ne mai vorbim. E mai bine așa. Nimeni nu salvează pe nimeni. Tu îmi semeni și ai nevoie de cineva care îți seamănă. Iartă-ma că am spus prea mult. Nu vreau să ne mai vorbim.

Inaccesibilă.

Nu vreau să vii cu mine pentru că într-o zi s-ar putea să încep să plâng și să nu mă mai pot opri și te-aș trage și pe tine după mine și ne-am scufunda.

– La revedere, îi spuse formal dar cu glas blând.

– Nu o să ma uit înapoi, să știi.

Îl auzi claxonând în timp ce se îndeparta. Se uită înapoi. Eșecul o durea în piept.

 

Eu nu caut decât pe cineva cu care să împart lumea.