Arhivele lunare: August 2013

À bout de souffle

Scriu.

Serile de vară sunt suave, blânde, puțin triste.

La fel ca atunci când, fără să te gândești la nimic, stai întins lângă cea cu care ai făcut dragoste.

Lumina încă pătrunde prin fereastra întredeschisă.

Mă vezi?

Te-am văzut prima dată în timp ce treceai un pod.

Nu te mișca!

Așa cum lumina îți cade pe față, parcă ai fi un înger.

Mi-am pierdut nevinovăția dar mi-am păstrat candoarea.

Aș vrea să știi asta.

Poate că dacă închideam fereastra, nu mai păream un înger.

Eu nu scriu poezie.

Dar pentru tine aș scrie orice.

Am restudiat harta metroului cu linii colorate.

Acolo unde drumul e în lucru, m-am oprit. Dacă aș fi fost singură, aș fi început să plâng.

Aș fi plâns fără rușine. Îndelung.

Ai simțit vreodată că nu poți respira atunci când ușile metroului se deschid și te lovește mirosul de linii înfierbântate?

Miroase a subteran și a anonimitate.

A linii paralele osândite să nu se intersecteze.

Asta simt eu acum.

Nu pot să respir.

Acum.

Dar încă scriu.

Poezie.

Eminescu is always an option

Image

 

În cea mai uscată si mai albă

întindere

infinit dureroasă a deșertului,

mi-am pierdut liniștea sufletului –

și am găsit acest trandafir.

(Jalal ad-Din Muhammad Rumi)

Anul 1392 Solar Hirji. O dimineață puțin înnorată care prevestea ploaie. Străzi înguste care duceau toate spre Grote Markt, piața centrală în mijlocul căreia se ridica una dintre cele mai impresionante clădiri pe care o văzusem vreodată. Het Stadhuis, primăria. O clădire împodobită cu o sută patruzeci și nouă de statui de mărime medie. Am privit-o îndelung și m-am gândit la Sagrada Familia. Fata persană îmi spusese cu câțiva ani în urmă despre La Sagrada Familia: Clădirea asta e ca un strigăt. Un strigăt întrerupt, m-am gândit eu. Lipsit de finalitate și poate și de scop. Un strigăt ca o scăpare a sufletului, o scăpare care se confundă cu esența ta dar de care te lepezi. Het Stadhuis părea că există independent de oraș. De fapt, întreg orașul din țara vecină părea să fie construit în jurul clădirii. Nu știam dacă asta era ordinea firească a lucrurilor, dacă orașele se contruiesc doar pentru că unele clădiri sunt vii și cer să fie acompaniate. Partea de jos a clădirii era împodobită cu statuietele învățaților, artiștilor și istoricilor din orașul din țara vecină. Etajul întâi era rezervat sfinților după care erau numite parohiile din oraș și figurilor care simbolizau libertățile civile. Etajul al doilea aparținea celor care conduseseră orașul de-a lungul timpului. Cele optzeci și șapte de figuri biblice împodobeau turnurile clădirii care, în lumina soarelui, păreau să aparțină mai mult cerului decât pământului. Una dintre cele mai gotice clădiri din lume. Părea ireală, un fel de bijuterie rară dezvăluită lumii dar pe care nimeni nu o înțelegea. O clădire vie.

În noaptea sufletului meu,

De-a lungul unui drum îngust,

Am săpat și lumina a țâșnit.

O întindere nesfârșită de Lumină.

(Rumi, Căutarea mistică)

Am îmbrățișat-o cu drag. Ești atât de frumoasă, i-am spus. Aveam senzația că ceilalți invitați se uitau la noi dar întâlnirea noastră e mereu atât de naturală încât se manifestă indiferent de circumstanțe. Ne aflam în interiorul clădirii-vii și plafonul părea atât de înalt și de îndepărtat de oameni. Am intrat într-o sală care servea ceremoniilor de căsătorie civilă. O sală impunătoare cu o podea din lemn masiv. O masă cu ornamente proeminente, aurii și picturi murale pe care nu am avut timp să le analizez. Mi-am închipuit că fata persană ar fi făcut o glumă pe seama lor și că aș fi râs preț de câteva minute fără să îmi mai pese de nimic. În prezența ei se întâmplă de foarte multe ori să uit. Și să nu îmi pese decât de ea. Să o prețuiesc și să fiu fericită. Nimic complicat. Ofițerul de stare civilă a anunțat durata ceremoniei – foarte scurtă. De parcă voia să se scuze. Limba surogat, cu accentul țării vecine, sună foarte suav. Sunetele atât de nemiloase se transformă parcă în muzică. Un vals cu unduiri exagerate, neverosimile. Inelele se lăsau așteptate și fata persană s-a întors spre mine și mi-a spus cu un zâmbet în colțul gurii – Nu avem inelele. M-am uitat îngrijorată la ea și am întrebat-o – Cum adică nu le aveți? Dar unde sunt? Trebuie să le aducă cineva, mi-a răspus ea și întreaga scenă părea desprinsă dintr-o piesă de teatru absurd. Asta pentru că ea continua să zâmbească și nu părea îngrijorată cu adevărat. M-am gândit cât e de uimitoare. Spre sfârșitul ceremoniei au ajuns și inelele și fusese exact cum spusese ea – le adusese cineva.

Pot să spun ceva? a întrebat fata persană și acel ceva nu părea să fie parte din programul stabilit pentru că ofițerul de stare civilă păru să se îngrijoreze subit. Fata asta, pe care am întâlnit-o într-o gară, a deschis un carnețel mic. Mi-am adus aminte că îmi spusese odată că îi plac carnețelele pentru că poți să scrii lucruri în ele. Tot ce a urmat a fost un moment care a existat în afara timpului, la fel ca și clădirea-vie în jurul căreia se construise orașul. Un moment independent, care nu depinde de nimeni și de nimic, un fel de cădere într-un hău. O poezie scrisă de Rumi, vestit poet persan, pe care ea o transcrisese în carnețelul ei mic în alfabetul latin și pe care o citi răspicat, în persană, celui pe care îl alesese să-i fie soț. În limba lui mamă.

Iubiții nu se întâlnesc la un moment dat. Ei sunt dintotdeauna unul în altul. (Rumi)

Știi ce nu înțeleg eu? L-am privit în ochi pe profesorul de literatură comparată. Fac asta de fiecare dată când ceva mă interesează cu adevărat. În țara voastră există două tipuri de lideri – liderii politici și liderii spirituali, ayatollah. Care sunt de fapt adevărații lideri? Sistemul e destul de complicat, mi-a răspus. Ayatollah au foarte multă putere și se implică în toate straturile societății. Ayatollah e, de fapt, echivalentul unui doctorat. Adică trebuie să mergi la școală ca să devii ayatollah? am întrebat eu surprinsă. Da, există anumite studii pe care trebuie să le urmezi. Odată ce ajungi ayatollah, cei care te urmează trebuie să îți plătească impozit, douăzeci la sută din venituri. În cazul în care ai o afacere, un anumit procentaj din câștigul tău revine unui ayatollah. M-am arătat foarte surprinsă deși ar fi trebuit să îmi închipui că așa funcționează. Nu mai vorbisem niciodată la o nuntă despre ayatollah. M-am gândit câți oameni minunați întâlnisem. Și cât eram de lipsită de țară.

Din când în când mă uitam la fata persană. Era fericită. Am întrebat-o despre poezia în limba persană. Atunci mi-a spus de Rumi și de soțul ei care din când în când îi recita poezii în limba lui. Și am decis să îi dedic o poezie, a spus. În limba lui. Doar nu era să mă prezint cu Eminescu! Am început să râd cu poftă. Umorul ei era unic. Eminescu părea, în acel context, neverosimil. La fel de neverosimil ca limba surogat cu accentul țării vecine. Eminescu is always an option, i-am scris ca și cuvânt de despărțire.

Acolo, afară, dincolo de ce e bine și dincolo de ce e rău, există un câmp imens. Ne vom întâlni acolo. (Rumi)

Aș vrea să îți sărut sufletul.

Demonul albastru si pisica lui Schrödinger

Image

Avionul se trânti cu putere de sol. O doamnă așezată lângă mine, cu care refuzasem să vorbesc tot zborul, prezenta semne de îngrijorare și, în același timp, de împăcare cu situația. M-am gândit că în avion, dacă nu vorbești cu cineva, ai o existență incertă, e ca și cum nu ai avea nicio naționalitate, cu toate că ai una. Un fel de dematerializare. Exact ca pisica lui Schrödinger care putea să fie vie sau moartă. Erwin Schrödinger a fost un ilustru fizician austriac, unul dintre cei care a contribuit la definitivarea teoriei culorii. Schrödinger este fondatorul mecanicii ondulatorii, termen care depășește cu mult sfera mea intelectuală. Autorul unei ecuații care îi poartă numele, Schrödinger este însă cunoscut datorită unui experiment care implică o pisică. Poate puțin dezamăgitor pentru fizician să fi descoperit într-o oarecare măsură cum funcționează lumea, iar numele lui să fie mereu legat de o pisică. Omenirea nu te ține minte pentru că ai facut-o mai bună, te rememorează doar în cazul în care fapta pe care ai facut-o implică o extravagantă, un mic detaliu care deviază de la rațiunea atât de seacă și lipsită de pulsații, de tresăriri. De extravaganță.

Experimentul nu e greu de explicat. Ingredientele lui sunt, evident, o pisică, un flacon de otravă închis, un ciocan și o cutie protejată de orice decoerență cunatică. Decoerență cuantică, într-adevăr, greu de explicat. Mecanica cuantică este o ramură a fizicii care studiază mișcarea particulelor materiale la scară atomică. Fenomenele atomice nu sunt observabile și măsurabile cu ochiul liber. Cât despre atom, el reprezintă esența, fiind cea mai mică particulă dintr-o substanță care nu poate fi fragmentată în particule mai simple. Nimic mai aproape de Dumnezeu decât un atom. Aproape incredibil, termenul de atom apare pentru prima dată în anul patru sute cincizeci înaintea erei noastre. Și cine altcineva putea să conștientizeze existența unei particule indivizibile decât un filosof? Leucip, caruia Democrit avea să îi fie discipol. Printre altele, Leucip scrie tratatul Despre spirit. Alegerea titlului unui tratat, carte sau orice altă scriere pe care vrei să o dăruiești lumii, este o sarcină cât se poate de serioasă, care implică o mulțime de contradicții, incongruențe, momente de euforie și prăbușire în abis. Doar nu vrei să te rememoreze omenirea datorită unei pisici!

Doamna de lângă mine, căreia refuzasem să îi vorbesc, schițase un zâmbet când avionul în cele din urmă se opri. Un fel de zâmbet de victorie, de parcă avionul se oprise în urma eforturilor ei. Identitatea mea era încă indecisă.

Schrödinger își imaginează că, în momentul în care un detector cu un nume sofisticat (irelevant în descrierea de față) detectează o radiație (și anume o particulă subatomică care se dezintegrează), flaconul de otravă va fi spart de un ciocan eliberând otrava care va ucide pisica. Dacă nu ne uităm în cutie, atunci pisica poate fi la un moment dat în timp și vie și moartă. Concomitent. Asta pentru că particula subatomică se va fi dezintegrat sau nu. Totuși, în momentul în care ne uităm în cutie, pisica e ori vie, ori moartă. Einstein, impresionat de acest experiment, îl laudă pe Schrödinger într-o scrisoare, mărinimindu-l pentru atenta observație că “nu putem face supoziții asupra realității – dacă suntem corecți.” Dacă suntem corecți. La ce bun să emiți presupuneri atunci când realitatea e oricum independentă de noi?

M-am uitat răutăcios în ochii doamnei în timp ce își întorsese pentru ultima dată privirea spre mine, în speranța unui salut de despărțire în urma căruia putea să mă încadreze într-o naționalitate, tonalitate a vocii, limbă. Să mă încadreze. Nu i-am spus nimic, iar ea s-a îndreptat spre ieșirea din avion, dezamăgită că eforturile ei nu se soldasera cu rezultat. Eram moartă-vie, la fel ca pisica care a făcut un fizician inolvidable.

Trondheim e un oraș-port, un estuar, un oraș-fiord. Numele orașului a suferit câteva schimbări de-a lungul istoriei, de la Kaupangan (loc de comerț), la Nidaros (gura râului Nid), la Drontheim (nume germanizat al orașului în timpul celui de-al doilea război mondial). Un oraș nestatornic, m-am gândit în timp ce studiam pliantul de la recepția hotelului. Băiatul de la recepție avea mișcări studiate și ochi albaștri. Era excesiv de respectuos și manierat. Mi-am pierdut interesul în el în câteva secunde. Mă simțeam amorțită de câteva săptămâni, renunțasem la a-mi mai povesti viața doamnelor în vârstă din avioane. Nu eram tristă, nici măcar obosită nu mai eram. Eram liniștită. Pe Demonul Albastru îl alungasem. Nici nu știu cum de reușisem, mă simțeam oarecum vinovată, de parcă nu depusesem niciun efort. Mă simțeam ca atunci când trișezi la un joc de cărți. Dispăruse. Într-o zi mă trezisem și el nu mai era. Nu mai era acolo unde fusese întotdeauna. Bizar.

Trondheim are cea mai nordică linie de tramvai din lume. M-am gândit că, alături de fiordurile care mă fascinaseră mereu, acest mic detaliu fusese decisiv în alegerea destinației mele. Renunțasem la a mai căuta plaje albe, presărate cu stânci, ascunse de un mal abrupt și lovite de valuri de spumă albe. Renunțasem la metropolele în care mirosea a beton și a șine metalice de metrou. Acum, în absența Demonului Albastru, nu mai căutam nimic. Dimineața deschideam ochii neîncrezătoare și mă uitam atentă la lumina care pătrundea prin perdelele de noapte. Mă așteptam să apară în orice moment. În zadar. Plecase.

Am trântit ușa camerei de hotel după mine și am hotărât să cobor pe scări. Aveam tot timpul din lume. Aerul cald de vară păru să mă îmbrățișeze. Era moale și mirosea a apă stătută și puțin a vanilie. Străzile șerpuiau când în sus, când în jos. Nu știu dacă duceau undeva. Eu nu făceam decât să rătăcesc. M-aș fi mulțumit să găsesc linia atât de nordică de tramvai dar nu o căutam. Nici nu stiam dacă o voi găsi. Dacă suntem corecți, nu putem face supoziții asupra realității. După-amiezile în orașele-fiord trebuie să fie foarte liniștite, m-am gândit. Din când în când un batrân sau o tânără în pantaloni scurți treceau puțin grăbiți pe lângă mine. Casele verzi, albastre, galbene și maronii împodobeau străzile de o parte și de alta și m-am surprins gândindu-mă la ghirlandele care împodobesc un pom de Crăciun. Aveau neobișnuit de multe ferestre mici, iar tocurile lor erau vopiste în alb. Arătau ca niște cabane de munte, deloc asortate între ele, de dimensiuni și înălțimi diferite. Munții din depărtare erau de un albastru închis. M-am gândit la orașul zăpadă pe care îl vizitasem cu câteva saptămâni în urmă. Și acolo mă simțisem la fel de amorțită. Nu nefericită. Deloc tulburată. În absența Demonului Albastru, trebuia să învăț cum e să trăieși netulburat. Cum e să fi iertat.

În trenul metalic, în timp ce mă îndreptam spre orașul-zăpadă în urmă cu câteva săptămâni, văzusem un fluture în chiuveta metalică a toaletei. Plutea în apa care băltea pe fundul chiuvetei. L-am atins ca să îl alung pentru că voiam să mă spăl pe mâini. Dar fluturii nu înoată. Iar Demonul Albastru a dispărut. Pentru că îl învățasem să îmi respecte suferința.

A dispărut. Sau nu. Ca pisica lui Schrödinger.