Arhivele lunare: Septembrie 2013

Odă toamnei

Image

Avioanele formaseră un triunghi perfect pe cer. Un triunghi alb, din loc în loc întrerupt, pe o pânză albastră. Canvas. O pânză care îți rănește trupul atunci când te lași înfășurat în ea. O pânză aspră, crudă dar curată, dintr-un in pur.

Ai ochii atât de albaștri încât simt că plângi cu lacrimi albastre.

Dezbracă-te! Aș vrea să te pictez astăzi. În culori și cuvinte. Aș vrea să te mint astăzi. În culori și cuvinte. Aș vrea să te seduc astăzi. În culori și în cuvinte. Nu, nu sunt timidă.

Toamna, vecinii mei mătură frunzele pe jumătate moarte și le dau foc. Vecinii mei nu sunt decât niște făptași care, suspectați de crimă, încearcă să dea foc dovezilor. Jumătate moarte, jumătate vii. Jumătate roșii, jumătate verzi. Jumătate vară, jumătate absența ei.

Ești frumos și trist, o combinație care mă ucide.

M-am uitat îndelung la pânza aspră. I-am analizat tiparul. Firele de in se întrepătrundeau. Inul e galben. Sau verde. Sau gri-verzui. Are flori albastre sau albe. Sau mov. Ai văzut vreodată un câmp de in înflorit? Te-ai oprit vreodată să îl miroși? Să îl atingi? Să i te dăruiești? Ai plâns vreodată cu lacrimi albastre într-un câmp de in?

Ti-am atins barba. Avea aceeași textură ca și pânza. Ca și câmpul de in. Și toamna.

Fruntea îți era puțin încruntată. Între sprâncene ți se întipăriseră două riduri care îți trădau maturitatea. Le-am conturat în mov. Riduri mov. Am început să râd. Sprâncenelor nu le-am dat nicio culoare. Blondul-auriu li se potrivea foarte bine. Mi-am plimbat pensula de-a lungul nasului tău și am sperat că o să strănuți. Nu ai facut-o. Îți voi descopri punctele slabe fără să depun niciun efort, m-am gândit. Mi-ai zâmbit. Nu știai de ce. Sub ochi aș fi putut să îți ascund cearcănele desenându-le în roz. Cearcăne roz. Nu am făcut-o. Le-am atins ca și cum aș fi vrut să mă conving că nu mă înșel.

Ești obosit și blând, o combinație care mă ucide.

Ți-am atins buzele cu degetul arătător. Sub unghii aveam vopsea verde. Am decis să le colorez în verde-jad. Buze verde-jad. Jadul e o piatră semiprețioasă, de o consistență dură, cu nuanțe variind de la alb-verzui până la verde întunecat. E o piatră misterioasă, crudă, care se lasă greu șlefuită. E rece. Înțelegi? Ți-ai lins buzele și am avut sentimentul că ai fi vrut să spui ceva. Dar aveai ochii închiși. Albastru-închis. Înainte să îți desenez gâtul ți-am privit pulsul. Era atât de neliniștit încât mi-am imaginat că aorta ta cară cantități mult mai mari de sânge oxigenat decât citești în tratatele de medicină. Mi-am apropiat degetele de viața care îți pulsa în gât dar nu te-am atins. Nu voiam să deschizi ochii. Gâtul. Pentru că e podul dintre cap și corp, l-am colorat în maro-castaniu. Gât maro-castaniu. Majoritatea podurilor sunt maro-castanii. Cel din orașul-zăpadă e maro-castaniu și are piloni crem-caramel.

Nu spune nimic. Un pod crem-caramel. Nu râde.

Umerii i-am atins pentru că trebuia să le simt textura. Vezi tu, ca să poți crea trebuie să vezi. Să simți. Să atingi. Să dorești. Arta nu se naște din nimic. De cele mai multe ori se naște din suflete de artiști neîmpliniți. Din suflete melancolice care nu au simțit niciodată perfecțiunea. Care au simțit că au atins-o în treacăt dar nu au ținut-o în brațe. Adică nu au îmbrățișat-o. Umerii îți erau fermi și puțin apăsați de griji. Puțin încovoiați de un fel de durere pe care doar tu o cunoșteai. Albaștri, m-am gândit. Un alt fel de albastru. Deschis. La fel ca cel pe care avioanele desenaseră triunghiul în dimineața de toamnă. Un albastru luminos. Natural. Albastru-însorit. Umeri albastru-însorit. Albastrul începea să ți se scurgă pe piept. Priveam cum se întrepătrundea cu transpirația ta. Colours run up and down your body… L-am lăsat să se confunde cu pielea ta. Nu îmi păsa că nu îmi aparținea. Arta se crează, parțial, singură. Se înstrăinează de artist ca un copil rupt de la sânul mamei.

The reds, the blues, the greens and the greys
All bleed their colours through a sweaty haze…

Spatele îmi aducea aminte de poza unui luptător pe care o văzusem în cartea de istorie. Gri. Nu gri-cenușiu, ci gri-somon. Spate gri-somon. Ai văzut vreodată pielea unui somon? E de un gri lucios, strălucitor, puțin metalic. În timp ce îmi plimbam pensula pe spatele tău te-ai întors spre mine și ai deschis ochii. Erai serios. Deloc adormit. Erai departe. Brațele îți erau grele și puternice. Galbene. Nu galben-pai, ci galben-nisip. Brațe galben-nisip. Fierbinți și șovăielnice. Mi le-am imaginat vâslind într-o barcă din lemn de baobab pe Amazon. Mușchii picioarelor îți erau relaxați. M-am gândit la un tigru care se tolănea la soare în savană și, așa cum soarele îi cădea pe piele, semăna cu o pisică gingașă. Negru-tigru. Negru-impenetrabil. Care nu lasă nici măcar lumina soarelui să treacă prin el. Picioare negru-tigru.

Liniștea din atelierul de pictură pătrunsese prin ferestrele întredeschise. Toamnă. După-amiază caldă de toamnă în care speranța în puterea soarelui pare să renască. În cartierul meu, la numărul șaizeci, am văzut un vas pentru flori de un albastru nemaiîntalnit. Un albastru care îmi amintea de o altă dimensiune temporară. De un anotimp care nu exista pe Pământ. De o blândețe ancestrală a lumii. La numărul șaizeci, în colțul geamului, un cosaș de un verde-măr își găsise sfârșitul într-o pânză de păianjen. Murea demn în lumina slabă a soarelui.

Îmbracă-te!

Mormântul

Image

 

Se prăbuși într-o fracțiune de secundă. Sunetul microfonului care se izbi de podea m-a trezit dintr-un fel de visare. M-am uitat la ea întinsă pe jos și nu mă puteam gândi la nimic. Întinsă pe jos părea mult mai înaltă decât era în realitate. M-am apropiat de ea foarte încet, de parcă piciorele nu voiau să mă asculte. I-am atins brațul și i-am simtit căldura. Am întors-o cu fața în sus, în timp ce mă uitam la sângele de pe podea. Roșu închis. Prea închis. Mă simțeam adormită, lipsită de orice fel de emoție.

Zăpada mi se lipea de talpa cizmelor. Singurele pe care le aveam. Pășeam cu grijă de teamă să nu alunec. Coșul de lemne îl purtam într-o mână, gol era foarte ușor. Era din nuiele de salcie. Verzi-maronii. Îmi era atât de cunoscut. Știam exact cum să îl țin ca să nu mă zgârii în nuielele pe jumătate ieșite din împletitură. Era atât de frig afară și eu încă eram copil.

Mă simțeam respirând foarte repede. Îmi venea să plâng dar nu puteam. Și nici nu îndrăzneam. A deschis ochii încet. Atât de albaștri. Atât de goi. Atât de albaștri. O mângâiam pe brațul stâng și mă agățasem de ea de parcă îmi era frică să nu se ridice, să nu plece și să mă lase acolo. O simțeam. Eram ea. Liniștea din ochii ei mă îngrozea, mă fascina.

Mormanele de zăpadă erau gri, murdare și lipsite de orice farmec. Treceam în fiecare zi pe lângă ele în timp ce mergeam la magazia de lemne. Mama se supăra când ajungea acasă și nu erau lemne. În dimineața zilei aceleia totul era rece și neprimitor. La fel cum casa noastră era rece și apăsătoare. Seara era caldă și tăcută. La fel de apăsătoare ca peste zi dar mută. Îmi apropiam obrazul de geamul rece. Mă simțeam singură.  

Albastrul ochilor ei îmi dădu o stare de frig. Sângele îi curgea din buză și bărbie. O priveam obsesiv în ochi, goliciunea lor mă fascina. Mă atrăgea ca un drog care urma să îmi aducă moartea. Se uita într-un punct fix pe care doar ea putea să îl atingă. Era îndepărtat. Intangibil. Și nu prevestea decât moarte.

Am ajuns la ușa magaziei de lemne. Cu toate măsurile de precauție am alunecat și m-am speriat puțin. M-am apropiat de ușa masivă de lemn. Era întredeschisă. Lacătul masiv din metal greu atârna de veriga a cărei curbură îmi era atât de cunoscută. Era închis. Premeditat. M-am uitat fără niciun fel de emoție prin crăpătura ușii.

În ochii ei am văzut un pustiu pe care îl simțisem în coșul pieptului. O liniște bolnăvicioasă. O întindere fierbinte, în care larvele pe jumătate uscate se târau pe jumătate moarte în căutare de cadavre. O prăpastie pe fundul căreia ultimul cadavru se transforma în nisip. O lepădare de tot ce e însuflețit. O trecere suavă din ființă în nimic. Lipsa desăvârșită a unui Rai despre care bunica îmi vorbise atât de frumos. Și în care credeam de dragul ei. O durere surdă provocată de straturi de mizerie umană. O copilărie schingiuită de frică și rușine. Rușinea de a fi cunoscut moartea. O trecere bruscă de la păpuși din plastic cu ochii căprui închiși la moarte.

În ochii ei l-am reîntâlnit pe cel care se pierduse.

Am privit îndelung prin crăpătura ușii și nu am zis nimic. Nimănui. L-am privit așa cum era, în picioare, la douăzeci de centimetri de pământ. Îmbrăcat cu haina lui verde-maronie. Cu brațele atârnându-i pe lângă corp. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte să plâng. Sau să cer ajutor. Priveam moartea în ochi. Era frig și parțial întuneric. Mi-am lipit obrazul de lacătul rece. Nu știu cât am stat așa. Poate câteva secunde. Sau minute.

Îi simțeam durerea, frica, dezamăgirea. Vocile o readuceau la realitate dar când ele nu mai spuneau nimic, ochii îi fugeau din nou în gol. Era un fel de luptă între viu și neviu. Între dimineața în care soarele pătrundea prin ferestrele înalte și lumea în care nu era niciodată dimineață. Un dans pervers între simțire și abis.

Am ridicat coșul de nuiele de salcie și am auzit zăpada scârțâindu-mi sub picioare în timp ce mă îndepărtam. Urma să mă întorc fără lemne de foc. Atunci când m-am rătăcit de mine, iarna încă nu era pe sfârșite.

Un dans pervers între simțire și abis.

Vara, în locul în care l-am înmormântat, țăranii fac fânul și clădesc clăi de fân. Din mormanele murdare de zăpadă nu a mai rămas nimic și vara încă nu e pe sfârșite.  

Scriitoarea-gheișă

Image

Fereastra mare a camerei, singura de fapt din care era format apartamentul, dădea în strada cu magazine. Winkelstraat. Orașul fortăreață era destinația perfectă pentru zilele gri de iarnă în care cu toții eram privați de zăpadă. Mergând pe stradă, observam trecătorii. Mulți dintre ei se uitau la cer, de parcă așteptau să curgă ceva din el. Zăpadă. Și nu numai. Zăpadă. Care ascunde. Verbergen.

Într-un fel, am știut întotdeauna că se va întâmpla. Însă într-o formă foarte neclară. Atât de neclară încât îmi era imposibil să o cataloghez ca fiind un argument solid. Presentiment, nu prevestire. Voorgevoel.

Am început prin a-mi arăta mâinile. Cu unghiile rotunde, rar lăcuite. Inițial doar palmele, apoi și încheietura. M-am gândit că, arătându-le mâinile, vor înțelege ce am atins. Litere. Cărări de munte presărate din când în când cu flori de fragi. Insecte verzi cu ochi galbeni. Corpuri de bărbați în curs de maturizare. Trunchiuri de brazi care îmi rănisera pielea până la sânge. Chipul mamei. Păr moale dornic de atingerea mea și nu a altcuiva. Bokken-ul atât de greu de mânuit.

Din spatele ferestrei priveam direct în camera lor de zi cu podea de lemn. Un bookcase masiv mă ducea cu gândul la culoarea pieii sclavilor. Negru-maroniu, murdar. Pângărit. Umilit. Terfelit prin noroi. Privat de libertăți primordiale. Chiriașii apartamentului se schimbau în permanență. Un bărbat și o femeie care seara stăteau pe canapea și nu își vorbeau niciodată. Ea citea o carte, el un ziar. În jur de ora unsprezece se ridicau în același timp de pe canapea, fără să își spuna nimic. Stingeau lumina, iar bookcase-ul nu se mai distingea în întuneric preț de câteva minute. Apoi mijea din bezna îmblânzită de lumina magazinelor de la parter și rămânea smerit-păcătos în colțul odăii, ca un scalv care și-a surprins stăpânii făcând dragoste și nu se poate desprinde de colțul care îl ferește de privirile lor. Nu văzuse niciodată o piele atât de albă pe sânii unei femei. Și nici atât de multă animalitate. Cum avea să își privească a doua zi stăpâna în ochi? Respirația fierbinte aproape îi făcea rău. Și își dorea să îi facă ei rău. Stăpânei.

Am știut mereu că ceva din mine dorește să se descopere. Să se dezvăluie fără să ceară nimic în schimb.

Mi-am descoperit mai apoi umărul. M-am simțit de parcă am divulgat un secret. Un umăr virgin, dezgolit acum. M-am gândit că, arătându-le umărul, vor înțelege că frumusețea unei femei nu se ascunde în chipul ei, în șoldurile ei, în buzele ei. Sau sânii ei. Borsten. Frumusețea unei femei sunt detaliile greu perceptibile. Caracterul puțin dezordonat. Ochii adormiți. Buzele întredeschise pregătite de sărut. Picioarele puțin îndepărtate. Spatele transpirat și ars de soare. Sprâncenele arcuite și necosmetizate. Râsul nestăvilit atunci când nu e permis să râzi. Ochii plânși.

Noul chiriaș era mereu singur. Un bărbat matur, puțin cărunt care în fiecare dimineață se trezea devreme și își deschidea calculatorul în fața căruia zâmbea din când în când. Citea mult. Corecta ceva. Poate lucrări de control. Sau manuscrise. Eenzaam.

Nu îmi plăcuseră niciodată constrângerile. Cuprins. Inhoudsopgave. Note de subsol, pagini numerotate. Motto. Detest motto-urile! Cine vreodată a surprins esența într-o propoziție? Prolog, epilog. A trebuit însă mereu să mă conformez, să îmi închid aripile și să tac. Să nu mai țip. Să arăt pentru a convinge.

Mi-am dezgolit spatele. M-am gândit că, arătându-le spatele, vor înțelege că în carnea mea sunt săpate cicatrici nevindecabile. Nu ca să mă compătimească, compasiunea lor mă întrista mai tare. Ci ca să știe că sunt lovită. Brutalizată. Beschadigd. Să știe că fac parte din femeile care au suficient de multă animalitate încât să ucidă și suficient de multă sensibilitate încât să scrie literatură. Suficient de mult umor încât să râdă până se pierd într-un râs isteric, primar. Suficient de multă senzualitate încât să iubească până la durere. Kern. Senzualitate pe care niciodată nu o vor irosi. Pe care poate nici nu o vor folosi decât dacă e cazul.

Mi-am dezvăluit coapsele. Fără rușine. Fără regrete. Ce aveam de pierdut? Că ei aveau să îmi spună că nu sunt suficient de bună? Că trebuie să ating maturitatea în scris? Că sunt superficială și, în esență, scriu banalități? Fuck them! Că trebuie să îmi cizelez stilul și să îmi domolesc furia? Că trebuie să fiu mai concretă și să nu mai folosesc cuvinte în alte limbi pe care cititorul nu le înțelege? Că trebuie să fiu transparentă? Că trebuie să mă limitez la o poveste cu fir narativ? Și personaje! Personajele sunt cheia!

Dragi editori, să vă spun eu în ce constă cheia? În curajul pe care îl ai atunci când scrii. În procentajul din esența ta pe care ești dispus să îl dezvălui. Care te va transforma peste noapte într-o curvă de lux. Un fel de gheișă. Cunoscătoare de muzică și literatură universală dar totuși o curvă goală. Care se dezvăluie pentru că știe că, îmbrăcată, nu va atrage atenția. Că nimeni nu o va citi atâta timp cât nu e dezgolită. Publică. Openbaar.

În ciuda principiilor mele, am participat la un concurs de debut organizat de o editură. Mă simt murdară. Îmi asum însă sacrilegiul. Pentru a mă putea oferi vouă, cei cărora scrierile mele le vor aduce fericire pământească.

Atunci când mi-am dezgolit sufletul, chiriașii apartamentului de vis-à-vis au muțit.

Ziel.