Arhivele lunare: Octombrie 2013

Am un prieten cu autism

Image

 

 

M-am trezit în orașul capitală și mă simțeam în siguranță. Apartamentul unchiului meu se află la ultimul etaj al unui bloc. Șase sau opt. Când te uiți pe geam privirea ți se lovește de griul blocurilor cu șase sau opt etaje din cartier. Toate par foarte înalte. Și nu deranjează prin înalțime sau gri. Par niște uriași care s-au resemnat. Imobilitatea, exteriorul deloc atractiv, lipsa de unicitate nu îi mai chinuie. Ce rost are să îți dorești să fii casă pe mal de mare albastră sau cabană în poiană de munte? Bloc gri cu șase sau opt etaje e soartă. Stând la masa din bucătărie m-am uitat la cerul albastru. O toamnă însorită e un dar. E, în esență, mult mai valoroasă decât o vară însorită. E o iubire tăinuită care dăinuie.

Umbrele de porumbei din ciment se jucau în lumina soarelui. M-am gândit la verișoara mea, fiica unchiului meu, și la o femeie cu părul blond-argintiu care cânta la pian în camera alăturată. Amândouă lipseau din apartament. Fiecare din motivele ei. Radioul cânta melodii pe care încă mi le aminteam. Mă simțeam acasă. Deși nu eram. Atunci când călătorești ca să te vindeci, anumite concepte devin relative. Acasă e un sentiment și nu un loc, distanța e un mijloc și nu o povară, călătoria e o lecție și nu o destinație. Am nevoie de călătorii și de o patrie. S-ar putea să fi citit asta undeva. Am nevoie de un loc unde să mă întorc pentru a mă odihni.

Mă întorsesem în țara-mamă pentru a evalua. În ultimii cinci ani am făcut muncă de voluntariat pentru o fundație din țara-surogat. O fundație creată de oameni plecați din țara-mamă care se întâlnesc o dată pe lună într-un living room pentru a însemna ceva pentru copiii din țara mamă. Și cu toții o facem din dragoste și dorință de a ajuta. Asta e tot. În săptămâna de toamnă cu iz de vară urma să vizităm proiectele pe care le susțineam pentru a le evalua și pentru a privi spre viitor. Ajutorul acordat nu are un final. El nu face decât să se transforme în altceva. De cele mai multe ori în planuri de viitor. Eu alesesem să călătoresc pentru că îmi doream ca proiectelor scrise să le desenez ochi și suflete. Îmi doream să cunosc oameni și să îi ascult. Să le rețin vocile și visele.

Prima zi, orașul-capitală

Un proiect coordonat de un ascet venit dintr-o țară nordică, atât de nordică încât acolo e mult mai frig decât oriunde altundeva. Un om care și-a petrecut viața pe diferite continente ajutând. Un om care doarme pe podea și bea doar apă caldă. Adică lipsită de orice aromă care i s-ar cuveni dar pe care o refuză din convingerea că se poate trăi cu puțin. Meditează. Iar camera de lucru îi este și casă. Are o privire blândă și un accent care nu îl plasează într-o țară. Vorbește o limbă universală. Să îl numim Dada. Pentru că Dada e un nume la fel de simplu ca și o cană cu apă caldă. Ne povestește despre incluziunea copiilor străzii în societate. Știe mai mult despre mentalitatea țării-mame decât știu eu. Se lovește de această mentalitate zilnic. Și, în loc să o critice, o acceptă și nu încearcă să o transforme decât la scară redusă. A construit o casă lângă orașul capitală unde cei lipsiți de casă primesc un pat. Și o însemnătate. Unde învață să își exprime nemulțumirile și așteptările. Unde învață să primească și să dăruiască. Dada vrea să creeze o social garden. Ce denumire aproape comică! O social garden e o grădină de legume la nașterea căreia participi. Pentru ca tu, om al străzii, o creezi. Iar rezultatul e munca ta. E ceea ce tu, om al străzii, ai învățat să creezi, să susții și să recoltezi. Un măr prin care tu primești o însemnătate. Un măr care îți dă puteri de creator.

A doua zi, doua mii două sute de metri

În drum spre al doilea proiect ne-am înălțat în munte. Poate pentru că aveam nevoie de un vârf de munte ca să fim singuri. Ultima telegondolă ne-a purtat mai întâi printre copaci galbeni-roșu, apoi printre arbuști de un verde jad, printre brazi nemuritori și în cele din urmă ne-a lăsat pe un platou unde zăpada încă nu se topise. Soarele strălucea dar pierduse lupta cu zăpada. Eu știam din orașul-zăpadă ca soarele nu e mereu învingător. Un platou pe care stâncile cu chipuri umane păreau oarecum părăsite. Vechi și resemnate. La fel ca blocurile cu șase sau opt etaje. Dacă ești stâncă în vârf de țară, ce rost are să îți dorești să fii nisip fierbinte la mal de mare verde? M-am uitat în zare la crestele albastru-înnegrit ale munților și frumusețea lor mi-a oferit tăcere. Nu am mai vrut să vorbesc. Cu nimeni. Pentru că tot ce aș fi spus ar fi fost redundant. Am închis ochii și am tăcut. Soarele era blând. Dar pierduse lupta cu zăpada.

A treia zi, orașul frumos cu stradă îngustă

În orașul frumos nu mai fusesem niciodată. Ai văzut jumătate de lume dar nu ți-ai vizitat țara, mi-a spus mama. Îmi era dor de ea. De fapt, îmi era dor de ea de ceva vreme. Un centru pentru copii cu autism care funcționa parțial datorită ajutorului nostru. Autismul nu e o boală sau un handicap. E o dizabilitate. Copiii făceau figurine din plastelină. În ce zodie sunteți? m-a întrebat o tânără cu privirea jucăușă. Rac, i-am răspuns în timp ce încă mă gândeam la întrebarea care mă surprinsese. Sunteți bună, a concluzionat ea. Mi-a venit să plâng. În sala de kinetoterapie un băiețel efectua o sumedenie de mișcări într-o oglindă. Băiețelul îți coordona greu mișcările și părea obosit. Era frumos. Și pur. Aș fi vrut să plâng dar nu mi s-a părut corect față de băiețel. Ședința cu personalul centrului urma să înceapă, iar eu urmam să o coordonez și să traduc. Nu aveam nicio așteptare și nicio tactică. E o strategie pe care o aplic destul de des. Lipsa așteptărilor și a unui plan îmi oferă libertate. Îmi dă loc să îmi întind aripile. Și să îmbrățișez oameni. Niciodată nu am mai întâlnit o echipă de profesioniști ca a voastră, le-am spus în încheierea ședinței terapeutelor. Niciodată nu am văzut oameni atât de dedicați care, indiferent de răsplata materială, își fac munca ca niște adevărați profesioniști. Le simțeam dragostea pentru copii. Trebuia să însemn ceva pentru ele. Visul lor era de a crea o fermă unde copiii cu autism urmau să locuiască și să lucreze. Ce ți-ai dori să ai la fermă?, l-a întrebat o terapeută pe C., un băiat care îmi amintea de lotusul din mlaștină. Cai, a răspuns C. Și desene animate!

Am primit o brățară din cauciuc albastru pe care scria “Am un prieten cu autism.” Nu un prieten autist, ci cu autism. Diferența e substanțială.

A patra zi, castelul vampirului

O excursie în țara-mamă trebuie să treacă pe la castelul vampirului care ne face vestiți în lume. Castelul era, în ciuda așteptărilor mele, pașnic. Deloc înfricoșător. Un loc de odihnă cu o priveliște de toamnă blândă. Un castel cu multe scări și camere scăldate în lumina soarelui. Un castel în care am descoperit-o pe Regina Maria despre care nu știam decât că scrisese literatură. Am decis să citesc Povestea vieții mele și i-am fost recunoscătoare vampirului că mă adusese pe urmele Reginei Maria. Afară bătea un vânt care mă liniștea.

A cincea zi, orașul în care mai fusesem

Orașul se întindea pe coline. Văzut de sus, de pe una dintre coline, părea liniștit. Era seară. Printr-un program al fundației noastre, am “adoptat” un copil. Ne scriem scrisori. Urma să îmi întâlnesc copilul și eram emoționată. Are nouăsprezece ani și e dintr-o familie numeroasă. Are șapte frați și surori și de curând locuiește într-o casă. A locui într-o casă nu e ceva ce vine de la sine. Sora lui cea mai mică are șase luni. E greu, mi-a spus. Era sincer. Și bun. L-am privit în ochi și l-am întrebat dacă are un vis. Nu știu, mi-a spus, dar o să vă scriu. Avea lacrimi în ochi. E sensibil, m-am gândit. Ca mine. M-am bucurat că l-am ales pe el. Urma să ne ajutăm. Reciproc.

A șasea zi, țara-surogat

M-am întors. Și nu îmi doresc decât să plâng și să ajut. Am un prieten cu autism.

 

Nobody’s Wife

Image

 

Nu m-am gândit niciodată cum ar fi să privesc cerul înstelat de sus. Mereu l-am privit de jos, de pe o pajiște cu iarbă uscată, verde-maroniu, din țara-război unde stelele se jucau în părul lui cârlionțat sau de pe un vârf de munte unde mă simțeam fericită și puțin singură. Sau singuratică. M-am gândit că imaginația e limitată de percepție. Ne-am obișnuit să ne uităm la stele de pe pământ și nimeni niciodată nu s-a gândit cum ar fi să le privești de sus. Mulțimea de oameni, luminițele care îi însoțeau și poziția mea superioară lor m-a dus cu gândul la un cer de vară pur și înstelat pe care eu îl priveam de sus. Luminile tremurau și din când în când se stingeau. Nu le mai urmăream să văd dacă se reaprind.

Așteptam să înceapă concertul și mă simțeam emoționată. Nu așteptam doar muzica și ceea ce ea urma să mă facă să simt, așteptam artistul. Îmi mișcam picioarele în semn de nervozitate și gândurile îmi erau confuze. Mă gândeam la bărbații pe care îi iubisem și la faptul că mâncasem sandwich-uri cu ton în mașină în timp ce mă îndreptam spre sala imensă de concerte. În timp ce priveam cerul de oameni mă întrebam dacă sala era de fapt un stadion sau pur și simplu o sală de concerte de dimensiuni exagerate. Era foarte impersonală, lucru care parțial mă deranja. Dar găzduia treizeci și cinci de mii de oameni, fiecare având același scop, lucru care mă impresiona. Nu mai văzusem niciodată atât de mulți oameni găzduiți în același loc, în așteptarea aceluiași lucru.

O femeie care își rezervă câteva secunde pentru a-și ruja buzele pe o scenă în fața a treizeci și cinci de mii de oameni este o femeie care pe mine mă intrigă. O femeie care le spune celor treizeci și cinci de mii de oameni care o privesc “Am nevoie de o secundă să îmi așez geaca” este o femeie care pe mine mă uimește prin naturalețe. O femeie care face trecerea între infim și măreț neobservabilă este o femeie care știe să se joace. O femeie a cărei duritate nu e decât sensibilitate mascată este o femeie ce trebuie descoperită.

În limba surogat există un cuvânt care are o bogăție lexicală inimaginabilă. Un cuvânt care conține atât de mult înțeles, atât de multă esență, atât de multă frumusețe încât, odată ce îl înțelegi, îl folosești cu grijă pentru a nu-l irosi în circumstanțe derizorii.

Kwetsbaar.

Am studiat traductologia. Și, oricât de mult îmi place misterul și neîmplinirea, simt nevoia să explic cuvinte. Să le pronunț în limbi străine și apoi să le traduc în limba mea. Să le simt și să le ofer transparență. Să le dăruiesc altora pentru a-i îmbogăți. Însă niciodată nu reușesc să le traduc nuanțele, să exprim, prin traducere, ceea ce cuvintele îmi spun mie. Le traduc înțelesul lor, al cuvintelor, nu al meu. E ca și cum aș vrea să mărturisesc un secret care mă chinuie dar nu pot. E ca și cum aș vrea să plâng însă lacrimile mi se opresc în gât și mă sugrumă. Mă îneacă și îmi îngreunează respirația. Și îmi simt corpul respirând greu dar nu știu cum să îi înlesnesc sarcina.

Sunt o scriitoare care nu știe cum să înfăptuiască cuvinte. Dar va învăța.

Femeia de pe scenă depășește limitele în care se încadrează un artist. Femeia de pe scenă e kwetsbaar. E un colț de stâncă care amenință în orice secundă să se prăbușească. Un râu înghețat a cărui strat de gheață nu are decât un singur punct sensibil. Un punct pe care, dacă îl atingi, gheața se va rupe iremediabil. Un zid de beton prin care poți să vezi marea. Femeia de pe scenă e înzestrată cu o frumusețe care îi este pedeapsă și binecuvântare totodată. O frumusețe definită în linii delicate, dar ferme. O gură care mușcă și alintă concomitent. O lacrimă în ochii unui ucigaș plătit.

Breekbaar.

Casantă. Femeia de pe scena îndepărtată e casantă. Vulnerabilă. Plăpândă și otrăvitoare. Delicată și indecentă. Grațioasă și neîndemânatică. Ea poartă o luptă cu cei ce îi oferă dragoste. Cu cei ce îi oferă dragoste și pleacă. Cu cei care o înțeleg insuficient pentru a o păstra.

Am început să o ascult pentru că i-am simțit lupta. Pentru că i-am simțit vulnerabilitatea. Pentru că versurile scrise de ea aveau înțeles. Pentru că vocea ei țipă și alintă. Înduioșează prin curățenie. Prin invincibilitate și iminența colapsului. Prin capacitatea de a pedepsi și de a ierta. În seara concertului m-am simțiti fericită. Fericită cu mine. Echilibrată. Purtam bocanci galben-pai care îmi ofereau o aderență necunoscută și confortabilă. Tot ce mă înconjura în sala de concerte părea sa fie la locul lui. Cerul de oameni pe care îl priveam de la înălțime, femeia de pe scenă pe care o plăceam și a cărei muzică mă încânta, trecutul meu, cel pe care îl alesesem să mă însoțească, călătoria pe care urma să o întreprind a doua zi.

“(…) You’ll see

that I can carry the burden of pain

‘cause it ain’t the first time, no, that a man goes insane

and when I spread my wings to embrace him for life

I’m suckin’ out his love, I, I’ll never be nobody’s wife.”

 

Ik ben kwetsbaar.