Arhivele lunare: Noiembrie 2013

Minunea obisnuita

Image

 

 

Pe malul râului gri mă simt liniștită. Poate că e efectul pe care apa îl are asupra mea. Nu știu să înot dar, ceea ce mă poate ucide, mă liniștește. Mă sperie oamenii care mă iubesc, însă ceea ce mă poate ucide îmi e prieten. Nu pot să mă explic mie însămi. Nu am putut niciodată. M-am gândit că, decât să mă împotrivesc mie, mai bine mă împac cu cine sunt. E ca și cum ai accepta ploaia toamna. Sau soarele arzător pe o plajă în emisfera sudică. Sau realitatea.

Râul gri nu impresionează prin măreția albiei, învolburare sau primejdie. E un râu tăcut, lin, ascultător, oarecum timid. Nu se remarcă decât prin culoare. E gri. E gri chiar și atunci când cerul e senin. E o oglindă în care culorile nu sunt redate corespunzător. E o reflexie mincinoasă. Care nu urâțește dar își păstrează identitatea. O oglindă care își aduce aportul la reproducerea realității. O oglindă în care realitatea denaturată nu deranjează, ci liniștește. Casele de pe malul râului se oglindeau mincinos în apa care se ondula silențios. Timid. Mă uitam la luminile aprinse în colț de cameră, în partea stângā a canapelei, la lumânările aprinse deasupra șemineului. Toate se reflectau în apă însă apa le transforma. Le oferea ceva din proprietățile ei. Le denatura. M-am gândit la lacul din orașul-zăpadă. El nu denatura nimic. Era părăsit de câțiva zeci de ani și nu își dezvăluia frumusețea decât celor care îl căutau în zile de început de iarnă când mirosul zăpezii se simte în aer. Nu se dezvăluia decât celor în căutare. De sine însăși și de unic.

Am hrănit pescărușii cu pâinea care rămăsese de la micul dejun. Mâncasem paste la micul dejun. Destul de neconvențional. Dar am încetat să mă mai împotrivesc mie însămi. Bucățile de pâine cădeau în apa râului gri, puțin deviate de vântul de seară. Pescărușii făceau salturi acrobatice menite să se sfârșească într-o aterizare lină. Țipau neprietenos. Oarecum disperat. Nu mă speriau, mă uitam fericită la ei și le respectam lupta. Și disperarea.

Eram singură.

În satul african era cald. Înăbușitor. Lipsa păsărilor mă intriga. Femeile îmi desenaseră linii drepte pe umeri, pe brațe și pe piept. Cenușa pe care o preparaseră într-un vas de lemn se întrepătrundea acum cu sudoarea care îmi curgea de pe frunte, pe umeri, brațe și piept. M-am gândit că poate vor să îmi coloreze pielea ca să nu mă mai deosebesc de ele. Aș fi vrut să le spun că pielea lor neagră îmi părea mult mai frumoasă decât a mea. Mă simțeam în siguranță. Nu mă priveau ca pe o străină. Singura diferență dintre noi era că eu știam să scriu, iar ele nu scriseseră niciodată. Scriam desene ciudate într-un caiet cu file gălbui, așa îmi spuseseră. La fel de gălbui ca pielea iguanei vara, atunci când se ascunde în lanurile de alune de pământ. M-au întrebat dacă scriu desene ciudate și acolo de unde vin. Le-am spus că asta fac toată ziua. M-au întrebat de ce fac asta și când am timp să lucrez pământul dacă nu fac nimic altceva decât să scriu. Le-am spus zâmbind că în felul ăsta lucrez eu pământul, mă fac utilă lui. S-au privit unele pe altele și au început să chicotească. Una dintre ele m-a mângâiat pe față cu compasiune. M-au mai întrebat dacă am multe caiete cu file gălbui în care am scris. Le-am spus că numai aici scriu într-un caiet. Mi-au zâmbit de parcă ar fi înțeles.

Scriu. Sunt o femeie care scrie. Asta e singura diferență dintre mine și alte femei. Eu am învățat să scriu.

Lacul din orașul-zăpadă părea înfrigurat. Copacii lipsiți de funze îi ofereau un aer trist. Împăcat cu venirea iernii. Apusul de soare se oglindea în apă. Gri-albăstrui-roșiatic. Un roșu umil. Apusul de soare se oglindea denaturat în râul gri. La fel de mov ca prunele din grădina unchiului meu. Puțin portocaliu. Un portocaliu smerit. Deloc provocator. În satul african soarele strălucea până seara târziu. Până când dispărea subit. Realizam lipsa lui în momentul în care nu mai vedeam să scriu în caietul cu file gălbui. Flăcările focului pe care femeile îl apriseseră afară se jucau pe coperta caietului meu. Îmi așezam creionul între file și îmi simțeam ochii obosiți. Mă uitam la stelele care își făceau loc pe cer și mă gândeam la zăpadă. Sudoarea se uscase pe pielea mea care, la lumina focului, părea mai neagră. Mă simțeam împăcată. Singură. O singurătate de care aveam nevoie.

Te simt în pieptul meu. Acolo unde râul gri, lacul din orașul-zăpadă și satul african se confundă. Acolo unde nimic nu e definit.

Dacă aș avea pielea neagră, ti-aș plăcea la fel de mult?

Image

 

 

 

 

Anunțuri

Compromisul si statuia lui Cristo Redentor

Image

M-am așezat în trenul de luni dimineața și nu simțeam nimic. De fiecare dată când nu simt nimic mă sperii. Pentru că nu știu ce să fac cu liniștea. Zbuciumul știu să îl încadrez în categorii, să îi identific cauza și apoi să îl îmbrațișez pentru a-l calma. Zbuciumul mi-e amant. Mă înfășoară într-un giulgiu ud, rece care îmi face pielea să se zgribulească. Îmi provoacă teamă și plăcere. Ca un bărbat de care ți-e groază dar pe care îl dorești. Liniștea mi-e dușman. Vântul spulbera păsările care amenințau să se lovească de clădirile mai înalte. În unele țări clădirile nu sunt înalte. Sunt de înălțime medie, un fel de compromis între pământ și cer. În unele țări clădirile umbresc cerul. Sunt atât de înalte de parcă încearcă să îi zidească geamuri cerului. Să îi clădească pereți și să îl încuie în spatele unei uși cu clanță.

De fiecare dată când nu simt nimic mă așez împăcată, citesc o carte și aștept furtuna. În cele din urmă păsările se vor izbi de pereții exteriori ai clădirilor-compromis și își vor frânge gâtul. Apoi se vor prăbuși moarte pe asfalt.

Nu m-a învățat nimeni cum să te iert. Ceea ce mă surprinde cel mai tare e că un timp îndelungat nici nu am conștientizat posibilitatea iertării. E ca și cum ai trăi fără să cunoști culorile. Am crezut că dacă dau vina pe tine, totul se va rezolva de la sine. Odată ce găsești vinovatul, cazul e rezolvat și urmează să fie clasat. Victimele își găsesc alinarea în pedeapsa pe care vinovatul o va săvârși. Bunica mă învățase că îngerii sunt buni. Atât. Nu a menționat niciodată nimic despre existența îngerilor decăzuți. Bunica m-a învățat diferența dintre Rai și iad. Mi-a spus că Raiul primește mereu o majusculă, care iadului nu i se cuvine. Mi-a spus că oamenii buni merg în Rai, cel cu majusculă, iar cei răi merg in iad. Raiul e o recompensă, iadul e o pedeapsă. Mi-am imaginat de nenumărate ori cum îți primești pedeapsa. Cum focul îți arde carnea până la os. Îmi priveam mâinile, despre care mă încăpățânez să cred ca seamănă cu ale tale, și mi le imaginam arse până la os. Roșii-cenușii, fumegând. Eram copil. Care își imagina părintele în iad. Un copil pentru care între bine și rău nu exista nimic. Niciun compromis. Nicio crăpătură în zidul de despărțire.

De dragul tău a trebuit să învățat să privesc oceanul printr-un zid de beton.

De dragul tău a trebuit să învăț să inventez cuvinte noi, neconsemnate în dicționare.

De dragul tău a trebuit să găsesc un compromis între Rai și Iad. Și să scriu Iadul cu majusculă.

De dragul tău a trebuit să ofer adăpost îngerilor murdari de noroi. Celor care s-au prăbușit din cer și au rătăcit prin suburbii. Care și-au vândut aureola pe un blid de mâncare mucegăită.

În afara faptului că mi-ai denaturat esența, m-ai învățat să iubesc urâtul. Să sar în ajutorul celor decăzuți. Să ascult pledoariile criminalilor. Să curăț mizeria de pe chipul celor căzuți în păpăstii. Să valorific suferința și să o transform în artă. Să leg rănile celor care au încercat să își curme viața.

Ești un înger pe care bunătatea lui Dumnezeu l-a copleșit. Și care a refuzat-o pentru că nu s-a simțit demn de ea. Ți-ai urâțit chipul, ți-ai înnegrit ochii, ți-ai săpat cearcăne sub ochi și ți-ai mutilat gura. Te-ai pedepsit pentru că nu ai știut cum să iubești. Cum să oferi protecție. Nu ai știut cum să îți ascunzi decăderea, cum să o accepți și să o ierți. Nu ai știut cum să te iubești pe tine însuți. Ți-ai încătușat sufletul. Nu ai îndrăznit să ceri ajutor. Te-ai ascuns de bunătatea umană și ai refuzat să crezi în ea. Ți-ai folosit puterea împotriva ta și te-ai învinovățit pânâ când te-ai dezumanizat. Te-ai sălbăticit. Ți-ai smuls din carne penele, iar găurile lăsate de ele le-ai umplut cu noroi. Ți-ai retezat părul și l-ai înnegrit. L-ai asprit. Te-ai însingurat. Și te-ai omorât.

Mă bucur că te-am regăsit. Va trebui să inversăm rolurile. Va trebui să îți negi paternitatea și să îmi accepți protecția. Va trebui să te reduci la esență, să îndepărtezi toate straturile de mucegai care ți-au acoprit pielea. Va trebui să mă lași să te curăț. Să îți bandajez arsurile. Vei fi nevoit să accepți patul pe care ți-l ofer eu și să te odihnești în el. Să mănânci mâncarea pe care ți-o voi găti eu. Va trebui să înveți să plângi. Poate chiar să urli. Și va trebui să mă asculți.

Nu îți cer nimic în schimb. Decât să înțelegi că oricine are dreptul la Lumină. Și că între rai și iad, amândouă lipsite de majusculă, există un compromis. L-am creat eu. De dragul tău.

Voi avea grijă ca păsările să nu se izbească de clădirile-compromis. Să nu își frângă gâtul. Să nu se prăbușească moarte pe asfalt. Le voi ajuta să zboare spre soare pentru a se odihni pe umerii statuii lui Cristo Redentor.

Autoportret

Image

 

Ești un megavulcan emoțional.

Pe bărbatul cu dreadlocks îl văd în fiecare marți dimineața în tren. E de înălțime potrivită și are pielea neagră. Poartă niște papuci eleganți care strălucesc în pofida ploii care îmi udă părul pe care nu am avut timp să îl usuc. Mă îndrept împăcată cu dimineața udă și gri spre ultimul vagon al trenului. E destul de trist atunci când nu ai libertatea să alegi tu singur vagonul în care te urci. Eu mă văd nevoită să îl aleg pe ultimul din considerente practice. Odată ajunsă în gara destinație, ultimul vagon oprește scârțâind în dreptul scării care duce la pasajul subteran care sfârșește în stația de autobuze. Cum nu am decât trei minute să străbat pasajul subteran, sunt nevoită să aleg ultimul vagon al trenului care mă lasă la scară. Dacă nu aș face asta, aș pierde autobuzul și aș întârzia. Cred că și bărbatul cu dreadlocks a descoperit secretul ultimului vagon pentru că e mereu în preajma mea. E îmbrăcat în negru, elegant dar practic. Poartă o eșarfă gri închis care îi oferă și mai multă eleganță. Și are dreadlocks. E un fel de uliu sălbatic care lucrează la circ. Din considerente practice. Și s-a împăcat cu ultimul vagon și cu diminețile gri și ude.

Ca să mă înțelegi pe mine trebuie să îți ucizi rațiunea. Ai reușit vreodată să faci asta? E ca și cum ai respira dar nu ți-ai folosi plămânii. E un fel de kiai pe care nu îl poți reprima. Pe care îl conștientizezi după ce s-a întâmplat. E ca și cum ai dansa cu ochii închiși. Și nu ai greși niciun pas. Sunt o arie dintr-o operetă pe care am compus-o pe loc, o improvizație care se apropie îngrijorător de perfecțiune prin imperfecțiunea ei sinceră. Sunt un strigăt într-o sală mută de lectură. Sunt o cireașă pe care o găsești în zăpadă. Sunt tristă când aș putea foarte bine să fiu fericită. Sunt o frunză galben-ruginie care încă moare lipită de asfalt într-un parc în care copacii sunt în floare. Sunt o lebădă sălbatică care încă plutește într-un ochi de apă pe un lac înghețaț. Și care va pleca de acolo nu când o alungă gerul, ci când nu o vede nimeni. Sunt o floare de colț crescută în mijlocul unei metropole, într-un ghiveci amplasat pe scările de la intrarea într-un zgârie-nori. Sunt un fado tânguitor cântat la o cremonie de nuntă. Sunt o rafală de ploaie pe o plajă. Un vapor în deșert. Sunt tot ceea ce îți dorești și detești într-un singur om. Un demon cu aripi albe din pene mov. Un înger cu părul încâlcit.

Aș vrea să îți sărut sufletul.

Aș vrea să nu idealizezi imaginea mea. Aș vrea să înțelegi că tot ceea ce eu ofer vindecă și îmbolnăvește simultan. Și că e nevoie de curaj ca să trăiești pe muchie de cuțit. Aș vrea să înțelegi că eu nu sunt a ta și nici nu voi fi vreodată. Că pot să îți ofer minute, cel mult ore, dar niciodată mai mult. Eu nu cred în eternitate. Cred în efemeritate. Și în frumusețea ei. Cred în momente pe care ai fi vrut să le păstrezi dar care s-au disipat. S-au risipit ucise de propria lor intensitate. Cred în dragoste care îți orbește rațiunea. Și care moare. Ca un foc care se stinge răpus de propriile lui flăcări. Cred că iubirea unilaterală e derizorie. Pentru că nu are decât un singur beneficiar.

Am un suflet împrăștiat. Mă întreb dacă te-ai gândit la asta când ți-ai dorit să îl săruți. E ca și cum ai vrea să săruți apa unei cascade care se rostogolește într-un vad. E ca și cum ți-ai dori ca marea să stea în loc ca să o cuprinzi în brațe.

Eu nu am un loc al meu. O adresă la care să mă găsești. O caracteristică proprie care te ajută să mă recunoști din depărtare. Sunt cameleonică. Oarecum dezorganizată. Nechibzuită. Iubesc repede, intens și de scurtă durată. Mă înduioșează o insectă și mă lasă rece un cadavru. Am cunoscut moartea când eram atât de inocentă încât nu am recunoscut-o din prima. A trebuit să o privesc preț de câteva secunde ca să îmi dau seama că nu pot să mă aștept la nimic bun. Nu m-am dăruit niciodată și m-am dăruit de o mie de ori. Am privirea verde. Și sufletul trist. Sau întristat. Singur. Sau însingurat.

Puterea ta de dăruire e incomensurabilă. Te mântuiește și te va ucide. Zâmbesc în timp ce scriu asta. Un pic răutăcios.

Pe mine nu poți să mă salvezi. Pentru că eu nu caut salvare. Și nici mântuire. M-am împăcat cu mine. Eu nu caut decât un singur lucru care mereu apare când nu mă aștept și nu știu exact de unde vine. Din cer sau de pe pamânt. Din mine sau din voi. Sau noi. Din ocean sau din deșert. Din singurătate sau din aglomerație. Ce sens are să cauți necontenit pasiunea când poți să o creezi? De ce să cerșești când poți să oferi? De ce să tânjești după o prăpastie pe fundul căreia să te ascunzi când poți să sapi una și să o umpli cu sufletul tău? Împotriva ploii s-au inventat umbrelele. Înțelegi? Nu te întrista, prietene. Împotriva întristării încă nu s-a inventat nimic dar tehnologia înregistrează progrese uimitoare.

Privește-mă în ochi și spune-mi dacă încrederea în mine e mai importantă decât infinitul pe care l-ai simțit atunci când m-am jucat în părul tău.

Îți ofer sufletul meu să îl săruți. Întrebarea e cei vei face după ce nu îl vei mai simți pe buzele tale. 

De ce scriu

Image

Am început să scriu atunci când am încetat să îmi plâng de milă.

M-am așezat în scaunul masiv de piele și mă uitam la imaginea mea proiectată în oglinda mare. Pentru că scaunul era foarte mare, eu păream foarte mică. Fragilă. De fiecare dată când un bărbat mi-a spus că sunt fragilă, m-am simțit jignită. Nu pentru ca nu aș fi. Ci pentru că mi-aș dori să nu fiu.

Și-a plimbat mâinile prin părul meu și în degetele lui nu exista nicio urmă de sentiment. Profesionalismul lui mă liniștea și mă înfuria în același timp. Avea ochii verzi-albăstrui și îi găseam pupilele foarte mari și nicidecum negre. La fel de verzi-albăstrui. Părul îi era tuns și aranjat impecabil, iar culoarea blond-ruginiu își dădea silința să pară naturală. Avea mâinile destul de mici pentru un bărbat și purta un inel masiv. Ik heb jou een paar keer gedaan, mi-a spus. M-am uitat în ochii lui afirmativ și m-am rușinat de ce mi-a trecut prin minte. Am vorbit preț de cinci minute despre părul meu. Nu vorbisem niciodată atât de îndelungat pe această temă. Mi-a adresat câteva întrebări la care nu am știut să răspund. Mă luptam cu mine interzicându-mi să îi mărturisesc că dimineața nu îmi usuc părul ud, că îl prind într-un coc neglijent și că în tren mi-l desprind și mi-l usuc la căldura radiatoarelor în timp ce mirosul de șampon mă duce cu gândul la bărbații cu care am făcut dragoste.

Dacă aș fi avut timp, aș fi scris o hartă a sufletului tău pentru a o folosi atunci când te vei fi rătăcit de mine.

L-am urmat așa cum îmi ceruse. Apa era caldă și mi-a provocat o stare de somnolență. Am închis ochii și mi-a fost frică să nu încep să plâng. Mirosul de șampon m-a făcut să întredeschid ochii. Mirosea a zmeură. Vrei să îți fac masaj? m-a întrebat. Vocea lui îmi amintea de vocea unui băiețel curios, încă inocent. M-am gândit că dacă ar fi început să îmi facă masaj fără să mă întrebe, elementul surpriză m-ar fi încântat. Sigur, i-am răspuns cu ochii închiși. Sunt atât de obosită! Imediat după ce am rostit mărturisirea, mi-a părut rau că i-am arătat că eram vulnerabilă. Era frumos. În momentul în care a început să deseneze drumuri de munte șerpuite pe scalpul meu am uitat de mine. Degetele de la mâini începuseră să mă furnice. Mi-a masat pielea scalpului blând, ferm și lipsit de sentiment. Mă simțeam mângâiată de un cub de gheață care, în momentul în care îmi aluneca pe piele, refuza să se topească. Mi-a ridicat ușor capul și a început să îmi maseze gâtul. Mi-am simțit spatele foarte relaxat. Și picioarele slabe. Am deschis ochii, puțin speriată de ceea ce se strecurase în mintea mea. Relaxează-te, mi-a spus. Degetele îi alunecau de-a lungul gâtului meu. Atât de impesonal! Mi-aș fi dorit să îl pedepsesc pentru vocea suavă care nu rostea decât minciuni.

Nu iubisem niciodată pe fugă. Nu iubisem niciodată necunoscuți.

Îmi măsura firele de păr cu o exactitate matematică exagerată. Fără firele de păr pe care le analiza și apoi le tundea, aș fi fost redundantă. Părea să aibă un dialog intern în care părul meu juca rolul unui partener de conversație extrem de interesant. Se uita cu atenție la vârfurile firelor de păr, le mângâia după care le tăia răzbunător. Era ferm. Atât de ferm încât nu aș fi îndrăznit să mă împotrivesc. M-am simțit ignorată. În timp ce părul meu prinsese viață și se bucura de atingerea unui bărbat cu început de barbă. Din când în când se uita la mine în oglindă și îmi zâmbea frumos. La fel cum îi zâmbești unui partener pe care tocmai l-ai înșelat.

Când scriu, uit de voi.

În timp ce îmi usca părul m-am surprins întrebându-mă cine îi tunde pe copiii din Africa. M-am gândit la părul lor de lână aspră, mirosind a fum și a mâncare gătită afară. M-am uitat la chipul lui frumos, la ochii verzi-albăstrui, la dinții lui albi și drepți, la adidașii impecabili și mi l-am imaginat stând în picioare în soarele arzător și tunzând copii negri. Dacă ar fi făcut asta, ar fi căpătat importanță. Ar fi prins suflet. Acum nu era decât ambalaj. Unul cu pliuri perfecte dar lipsit de conținut. Un bărbat pe care l-aș fi folosit. Se uita cu un fel de înțeles ascuns la părul meu care se ondula frumos și mirosea a zmeură. Pentru o secundă am crezut că îi surprinsesem sufletul. Clopoțelul de la ușă m-a trezit din visare. Următoarea clientă tocmai intra pe ușă. A salutat-o respectuos și i-a spus: Imediat termin! M-am simțit trădată.

Niciodată nu mi-am imaginat că ceva atât de la îndemână, scrisul, urma să îmi bandajeze rănile.

I-am mulțumit în timp ce el deja se pregătea pentru următoarea clientă. Pentru furnicăturile din mâini și pentru mirosul de zmeură. Mâinile încă îi străluceau de la uleiul cu funcție de protecție pe care îl aplicase în lungimea firului de păr înainte de a-l usca. Mi-am imaginat o picătură de ulei fierbinte care mi se scurgea pe șira spinării. Și un abis în care căzusem și în care nu îmi păsa de nimic.

Clopoțelul de deasupa ușii mi-a vestit plecarea. Nu m-am uitat înapoi. M-am gândit la un cer de seară uscat, plin de stele mărunte, atârnând deasupra unui sat african. Copiii dormeau pe rogojini făcute din frunze de banan. Părul le era încâlcit și puțin transpirat la baza gâtului.