Arhivele lunare: Decembrie 2013

Nepoata celui care a fost la Mekka

Image

Nu o mai văzusem de doi ani. O descoperisem în țara-roșie. În țara în care s-au construit drumuri în deșert. Poartă ochelari? m-a întrebat soțul meu. Sigur că nu! i-am răspuns aproape răutăcios. Ai mai văzut tu fete din deșert care să poarte ochelari? aș fi vrut să adaug dar nu am făcut-o. Câteodată e bine să faci un pas înapoi. Hallo! i-am recunoscut vocea și m-am întors fericită. În spatele ochelarilor, ochii ei maro-piele întoarsă mă priveau cu un fel de bucurie timidă. Am îmbrățișat-o sincer și știam că mă voi simți singură când va pleca.

Pădurea de portocali începe acolo unde nu te aștepți. Undeva unde nimic nu începe sau se termină. M-am uitat la pământ ca să mă asigur că padurea se născuse din nisip. Nu purtam papuci, iar soarele îmi făcea bine. Era ca un iubit de care nu știa nimeni și care mă iubea așa cum îmi doream eu.

În Orașul Pescărușilor ziua amenința să se transforme în seară. Ploua tăios și împărțeam aceeși umbrelă cu fata-deșert. O țineam timid de braț și pășeam sincron. Știi, i-am spsu, orașul ăsta l-am dăruit cuiva. I-am mărturisit asta pentru că știam că va înțelege și nu îmi va adresa întrebări suplimentare. S-a uitat puțin încurcată la mine și a zâmbit. Am simțit-o fericită. Ne-am plimbat printre canale fără să vorbim foarte mult. Aș fi vrut să o duc în parcul Universității dar am renunțat. Poate pentru că mi-a fost teamă că mă voi dezgoli prea mult și că ea va fi nevoită să îmi adreseze întrebări suplimentare. Ne-am oprit în fața unei clădiri pe care era gravat un text ce comemora patru sute de ani de studii arabice în Orașul Pescărușilor. Un text aparținând lui Adonis, cel născut din dragostea incestuoasă a Mirrhei pentru tatăl ei. Adonis, cel pe care Afrodita l-a iubit.

Îmi simțeam picioarele ușoare și calde. Portocalii răspândeau un miros proaspăt. Mă simțeam liniștită. O liniște pe care nu o mai trăisem de mult. O liniște care vine din interior și pe care nu poți să o simulezi. Și nici să o păstrezi. M-am gândit la Adonis cel rănit de Ares. Adonis, cel pe care Afrodita nu a putut să îl readucă la viață dar l-a transformat în flori proaspete de pădure. Poate de portocali.

Loss.

Loss, loss.

Loss saves us. It guides our footsteps.

And loss is a radiance.

All else a mask.

Loss unifies us with something other than us.

And loss fastens the face of the sea

to our dreaming.

And loss is just waiting.

Spre seară luminile s-au aprins pe crengile copacilor de o parte și de alta a trotuarului. Țipătul pescărușilor încetase și am întrebat-o pe fata-deșert: Oare unde se duc pescărușii atunci când luminile se aprind în copaci? Nici de data asta nu mi-a adresat întrebări suplimentare.

Vântul începuse să adie în pădurea de portocali. Eram singură. O singurătate pe care nu poți să o simulezi. Și nici să o îndepărtezi.

În tren, în timp ce ne întorceam spre casă, am vorbit puțin. În Coran este menționat Iisus, îmi spusese fata-deșert în urmă cu o zi. E unul dintre profeți, doar că Mohammed e ultimul dintre cei mai însemnați profeți. Maria l-a născut pe Iisus la umbra unui palmier, nu-i așa? Nu am știut ce să îi răspund. Cine eram eu să îi spun că nu e așa, că povestea pe care o cunoșteam eu devia de la poveste pe care o citise ea în Coran? Îi arătasem cele două Biblii pe care le aveam în bibliotecă, cea în limba surogat și cea în limba mamă. Se uitase îndelung la ele și nu spusese nimic. M-am gândit că poate era prima dată cânde vedea o Biblie. E aceeași poveste ca în Coran, nu? a concluzionat într-un mod cât se poate de optimist. Din nou nu am știut ce să îi spun. Nu am îndrăznit să îi spun că, din punctul meu de vedere, nu există nicio diferență între ea și mine.

Sunet de valuri care se lovesc de rădăcinile unor copaci.

Am decis ca a doua zi să mergem în orașul-semi-capitală. E capitala administrativă a țării-surogat, i-am spus. Întreaga putere politică e concentrată într-un binnenhof. Ce e un binnenhof? m-a întrebat. E o curte interioară, iar clădirile ce o împrejmuiesc găzduiesc oamenii politici. Ploaia încetase și printre norii gri soarele încerca să își recâștige întâietatea. Un fel de luptă politică. O simțeam din nou fericită. În fața palatului regal ne-am oprit deloc impresionate. Regele nostru are un palat în fiecare oraș, mi-a spus surprinsă. Pare mai mult un conac decât un palat, am completat constatarea ei. Aici regii merg pe bicicletă, i-am spus zâmbind. Ne-am îndepărtat puțin dezamăgite. Din shopping street, în spatele clădirilor de înălțime medie, am zărit turnul unei moschei. O moschee! am exclamat plină de entuziasm. Mi-am amintit că în țara ei moscheile nu erau delicatese, ci cât se poate de comune, fapt pentru care mi-am domolit entuziasmul. Îți plac moscheile? m-a întrebat. Da, i-am răspuns, la fel de mult pe cât ție îți plac bisericile.

În pădurea de portocali strigătul moscheei se împletea melodios cu cel al clopotelor unei biserici. Așa era de când e lumea. Soarele nu era nevoit să își câștige întâieteatea, iar eu nu rătăceam.

Bunicul meu a fost la Mekka, a început să îmi povestească fără să o fi întrebat ceva. Iar atunci când s-a întors,  oamenii au început să i se adreseze cu domnule. De fapt, numele meu de familie se traduce domnul care a fost la Mekka. I-am pronunțat numele în gând, însă nu am găsit niciun sunet care să fi semănat cu Mekka. Am îmbrațișat-o și i-am mulțumit că venise să mă vadă. I-am spus fără pic de rușine: Să nu te căsătorești decât din iubire! S-a uitat la mine, iar în ochii ei maro-piele întoarsă am zărit un deșert pe care încă trebuia să îl străbată.

Pădurea de portocali se termina la fel cum începuse. Nicăieri. Unde dispar pescărușii atunci când seara se lasă peste singurul oraș din lume unde nu mi-a fost frică? Singurul oraș care mi-a aparținut și pe care l-am dăruit fără să ezit.

Drumul spre Mekka șerpuiește mișelește prin deșertul în care pescărușii s-au așezat pe crengile portocalilor.

Te-am pierdut înainte de a te avea. Și asta mă înfurie. O furie pe care o scriu.

Nu am știut cum să îi iert pe ai mei. Și asta mă rușinează. O rușine pe care o scriu.

Am un suflet singuratic. Nu singur, ci singuratic. Și asta mă înspăimântă. O spaimă pe care o scriu.

Tu scrii cu sânge.

Da, cu sângele meu.

Anunțuri

Dans cosmic

Image

 

 

E noapte-spre-zi și soarele amenință să nu mai răsară niciodată. Mă gândesc la fata cu părul roșu pe care am văzut-o în avion și care căuta cuvinte într-o revistă în care toate cuvintele erau amestecate și amenințau să nu se mai ordoneze niciodată. Bărbatul care stătea lângă ea bea Cola dintr-o doză pe care scria “Împarte o Cola cu un rapper”. Mi-a venit să râd și poate chiar am făcut-o.

Insomnia.

Îmi aduc aminte un vers dintr-un cântec pe care l-am auzit într-un taxi care mă ducea la aeroport. Your mouth is a revolver firing bullets in the sky/ Your love is like a soldier loyal till you die. Eram singură. L-am rugat pe șofer să oprească la un magazin ca să îmi cumpăr ceva de mâncare. Mi-a spus că va opri la un supermarket unde prețurile sunt bune. Am zâmbit amar. Mi-am cumpărat un măr și o Cola. Nu am împărțit-o cu nimeni.

Insomnia.

Trăiesc în timp ce alții levitează. Trăiesc într-un întuneric pe care l-am creat ca să mă simt protejată. Aș da orice să dorm. Dar poate că scriu mai bine pe întuneric. Mă gândesc la țara-mamă și mă întreb cum să o ajut. Copiii cu autism îmi revin în minte. Unul dintre ei e foarte înalt și curios. Se apropie pe nesimțite de mine, de parcă mă vânează. Mă intimidează dar aleg să nu mă îndepărtez. Ca să nu îl îndepărtez. Mă întreabă dacă am văzut desenele animate de ieri seară. Cele cu cocoșul. Îmi dau lacrimile și îi zâmbesc. Se uită la mine și știe că vreau să plâng. Un copil cu ochii tulburi aleargă spre mine și râsul lui e aproape grotesc dar clar. Îl prind de mâini și îngenunchez în fața lui. Simt că nu pot să îl îmbrațișez pentru că l-aș speria. Îi vorbesc încet și preț de câteva secunde ochii îi strălucesc. Aș vrea să mă înțeleagă. Nu mă înțelege și râde. Și pleacă.

Insomnia.

Podul meu preferat e luminat și mă duce cu gândul la un pom de Crăciun. E albastru-gălbui-strălucitor. Mă gândesc la fata cu părul frumos care locuiește acum în orașul podului luminat. E frumoasă. O frumusețe curată. Mă gândesc la mama ei și la boala ei. La felul în care s-a pierdut pe sine. La lupta ei cu viața. Și cu moartea. La disperarea pe care i-o citesc de fiecare dată în ochi. La neputința mea. Pe fata cu părul frumos aș vrea să știu să o protejez. Deși știu că nu are nevoie de mine. Aș vrea să aibă nevoie de mine.

Insomnia.

Prima dată când am purtat hakama m-am simțit invincibilă. Îi auzeam foșnetul în timp ce mă mișcam și mă simțeam protejată. Nimeni nu vede printr-o hakama. Nimeni nu îmi poate ghici poziția picioarelor. Nimeni nu îmi cunoaște intențiile. Sau lupta. Sau sufletul. Câștigasem hakama-ua prin perseverență. Mi-am atins brațul rănit. S-a uitat la mine nemilos. Mă rănisem în lupta cu el. Am brațele subțiri, i-am spus în timp ce îmi atingeam pielea roșie. S-a îndreptat spre mine și timp de o secundă m-am gândit că mă va ataca din nou. Că se va folosi de slăbiciunea brațelor mele subțiri. Și a sufletului meu împrăștiat. M-a privit în ochi și mi-a atins brațul. Am închis ochii ca să nu îi văd lovitura. Mi-a atins pielea roșie și m-a mângâiat. Am deschis ochii și l-am privit. Se simțea rușinat. Pentru că își permisese să mă mângâie în luptă. S-a retras.

Insomnia.

M-am simțit de parcă eram în dojo-ul meu, mi-a spus. Mi-am adus aminte cum kiai-ul lui mă înspăimânta. Pentru că izvora dintr-un suflet secundar, un fel de copie perfectă a celui pe care îl cunoșteam eu. Un eu care mă înspăimânta prin forța lui. S-a îndreptat spre mine după ce lupta s-a terminat. Mă simțeam foarte neînsemnată pentru că îi cunoscusem forța. Mă simțeam rușinată. I-am zâmbit. Atunci am vrut să te sărut, mi-a spus mai târziu. Cred ca inima mea nu ar fi suportat atâta beatutidine, aș fi vrut să îi spun.

Insomnia.

Sărut în dojo ar putea fi un titlu perfect.

Insomnia.

Vrei să spui că nimic nu se va termina niciodată? Că murim pentru a ne renaște și că murim din nou? Și ca, indiferent de câte ori am murit niciodată nu vom fi desăvârșiți? Niciodată nu vom fi învățat să fim deplini? Nu, mi-a răspuns cu resemnare în glas. Și totul continuă la nesfârșit? am insisitat. Cum se numește asta? [Simt mereu nevoia să încadrez totul în cuvinte] Dans cosmic, mi-a răspuns cu multă siguranță în voce de parcă s-ar fi gândit de mult la denumirea fenomenului. Și există și ființe extraterestre? Da, mi-a răspuns cu aceeși siguranță. Să nu te sperii, dar și tu ești una dintre ele. Având în vedere trecutul tău, nu există nicio explicație plauzibilă a caracterului tău. Trebuie să fi primit inspirație din afară. M-am uitat la ea uimită și m-am întrebat dacă există cuvântul aterestru. Aveam nevoie de el atunci. Extraterestru nu mă mulțumea.

Insomnia.

Orașul-zăpadă era departe. De la mormântul tatălui meu se văd munții. Și oamenii care fac fânul. Miroase a iarbă proaspăt cosită și a singurătate. Mă așez și îmi trec mâna prin iarbă. Mă uit mereu cu o atenție sporită la florile pe care mama le-a plantat în primăvară și mă întreb de ce nu sunt înflorite. Au trecut douăzeci de ani. Mult prea mult. De fiecare dată mă străduiesc să plâng ca să îl pedepsesc dar nu pot. Mă simt liniștită și încep să îi vorbesc. Nimicuri. Ce am mai făcut, țările pe care le-am văzut, bărbații de care m-am îndrăgostit, o glumă bună pe care am auzit-o. Îl întreb mereu cum e acolo unde e el. Dacă e cald sau rece. Dacă își amintește cum eram când eram mică. Dacă m-a iubit. Nimicuri.

Insomnia.

Un fel de tristețe generală care mă ajută să scriu. Scriu mai bine în întuneric.

 

Odă curvelor

Image

Dicționarele mint. 

În dreptul cuvântului “curvă” am descoperit cuvintele 

Femeie care duce o viață dăsfrânată;

Cutră;

Târfă;

Soție adulteră!

Cuvânt de origine slavă, vechi de când e lumea. 

Ochii mei au orbit de atâta frumusețea umană.

Buzele mele s-au scârbit de atâtea săruturi decente.

Inima mea a degerat de atâta căldură sufletească.

Sufletul meu a înghețat de atâta foc pătimaș. Curat. Stabil. Comod. 

 

Curvele sunt femei care au descoperit arta dăruirii.

Singurele!

Curvele sunt artă abstractă.

Neînțeleasă!

Curvele sunt lebede mărețe.

Murdare!

Murdărite de ele însele pentru a-și camufla frumusețea.

Spălate, sunt nevăzut de frumoase.

De o frumusețe candidă. 

 

Curvele sunt păsări acvatice cu pene negre-gri. 

Larus leucocephaeus.

Păsări care mănâncă pește și nu invers. 

Ochiul uman e ademenit de alb și nu de negru.

De frumusețe care tăinuiește urât.

Nu de urâțenie care a fost cândva frumos dar s-a pervertit.

De chin.

De singurătate. 

De nimicnicie. 

 

Cinste curvelor pentru dăruirea de care sunt capabile. 

Pentru a fi făcut din asta o meserie. 

Aceea de a te sacrifica pentru a aduce desfătare. 

Aceea de a te robi satisfacției altora. 

Aceea de a-ți tăia propriile aripi pentru a le dărui altora. 

 

Înainte de a-mi contesta oda și sufletul din care ea a izvorât,

Întreabă-te:

De câte ori ți-ai retezat aripile și i le-ai dat în dar celui pe care îl adori? 

Și ai rămas târându-te pe pământ în timp ce el își lua zborul? 

 

Tabloul

Image

道場

Podeaua din lemn de cireș fusese instalată în urmă cu o săptămână. Mama își făcea de fiecare dată griji când oameni străini, așa cum îi numea ea, implementau lucruri în casa ei. În dojo-ul ei, așa cum îl numeam eu fără ca ea să știe. Se trezea de dimineață, bea o cafea grăbită în care uita să își pună zahăr și îi aștepta pe oamenii străini pe care îi privea ca pe o amenințare. Nimeni niciodată nu se ridicase la standardele ei. În secret mă gândeam că nu știa să își exprime dorințele, acesta fiind și motivul principal pentru care nimeni nu știa să i le satisfacă. Alesese un lem de cireș curat, roșiatic. Mirosul de cireș uscat îi însoțea pe cei doi străini în salopetă pe care mama îi supraveghease toată ziua. Cu excepția câtorva finețuri, care mamei nu i-ar fi scăpat niciodată, implementarea durase mai puțin decât se așteptase ea, iar rezultatul era mulțumitor. Mama se așeză din nou la masa din bucătărie, își încălzi cafeaua care rămăsese de dimineață și adăugă două lingurițe de zahăr cu minuțiozitate. Mama a fost mereu minuțioasă. Meticuloasă. M-am gândit, fără să îi mărturisesc acest lucru vreodată, că își concentra atenția sporită și răbdarea pe focarul greșit. În relația noastră nu dăduse niciodată dovadă de atâta scrupulozitate și rigurozitate. Bineînțeles, nici eu nu dădusem mereu dovadă de sinceritate.

Vopsitul geamurilor într-un roșu închis, de apus de soare, fusese implementat de alți străini pe care mama îi supraveghease la fel de îndeaproape. De reușita lor părea să depindă întreg apusul soarelui. Ce te faci cu un soare care nu mai apune niciodată? Ce sens are răsăritul fără apus? Sau lupta fără învingere? O rugasem să nu își împodobească dojo-ul cu nimic superfluu. Singura mea dorință, singura care îmi fusese permisă, erau geamurile rabatabile din tavan. Dar o să plouă pe ele, a observat mama cu rigurozitatea-i caracteristică. Mi-a venit să râd dar nu am făcut-o. Am nevoie de lumină, i-am spus cu o voce temătoare de iminența unei contraziceri. Și de ploaie, am adăugat în gând. Și de dragoste. Tot în gând. S-a uitat indiferentă la mine și nu a mai spus nimic. Nu o convinsesem dar acceptase. Fără să spună nimic.

Amplasarea tabloului pe perete s-a dovedit a fi partea cea mai grea. Mama nu e omul compromisurilor. Și nici nu va fi niciodtă. E neînduplecată. Ca o fiară care, cu dinții însângerați, sfâșie carnea gazelei pe care tocmai a doborât-o și care, cu pielea și inima pe jumătate sfârtecate, încă mai dă din picioare. O fiară căreia sângele victimei îi șiroiește în barbă. E sărat și călduț. Dulce și amar. Nu dulce-amărui. Amar. Din cauza remușcărilor că a trebuit să ucidă. Remușcări care se vor transforma în chin. De la mama am învățat să mă căiesc. Și să iubesc până îmi fac rău. Pentru a amplasa tabloul câțiva străini au trebuit să își vândă sufletul. Să își încalce toate principiile. Și să le reconstruiască pentru a-și duce misiunea la bun sfârșit. Unul chiar renunțase pe parcurs. Mi l-am închiput într-o cafenea, la ora trei după-amaiza, bând alcool făcut din cereale pentru a-și stăpâni furia și pentru a-și răscumpăra sufletul. Am râs la acest gând. Amplasaseră tabloul pe peretele dinspre est, așa cum își dorise mama, deși peretele dinspre vest era cel care primea cel mai mult lumina soarelui. Însă o dată ce sângele îți șiroiește pe barba celui care te-a răpus, e prea târziu pentru compromisuri. La sfârșitul zilei, în timp ce stătea la masa din bucătărie și adăuga zahăr cu mâna-i tremurândă în cafeau călduță, mama se simțea epuizată. Însă deloc împlinită. Sau măcar satisfăcută. Se gândea că a doua zi dimineață va trebui să înceapă să șteargă praful de pe rama tabloului și va trebui să facă o obișnuință din asta. Poate era ma bine să înceapă din seara asta.

În tablou aveam douăzeci de ani. Încă purtam ochelari, nu îi înlocuisem cu lentile de contact ca să pot privi oamenii în ochi. Aveam părul prins la spate, capul aplecat într-o parte și ochii triști. Buzele îmi erau mai roșii decât în realitate. Asta din cauza faptului că, atunci când fusesem imortalizată, îmi erau crăpate de frigul aspru al toamnei. Sprâncenele arcuite păreau foarte întrebătoare, de parcă cineva tocmai îmi adresase o întrebare la care nu știam să răspund. Purtam o bluză cu un guler de dantelă care îmi dădea un aer auster, învechit și sever. Nimic din ceea ce eram cu adevărat.

Inaugurarea tabloului fusese semi-festivă. Mama se îmbrăcase cu rochia maro, lungă până în podea, aceeași pe care o purtase la nunta mea. Rochia, și mai ales culoarea ei, îi dădea un aer auster, învechit și sever. I se potrivea foarte bine. Se plimba dintr-un capăt în altul al dojo-ului și din când în când se uita spre tavan, la cele trei ferestre rabatabile de parcă îi era frică să nu plouă pe ele. Oamenii care admirau tabloul, aruncau în el cu cuvinte de laudă, de admirație. Cu toții își aminteau o întâmplare pe care o trăiseră împreună cu mine, felul în care reacționasem, râsul meu molipsitor, felul în care urcam pe munți, accentul nordic care mă însoțea ca un prieten loial. Bucătarul povestea cum mă întâlnise când eram încă foarte naivă. O naivitate curioasă. Povestea râzând cum odată am întrebat foarte serioasă De unde vine benzina în stațiile de benzină? Cu toții se amuzaseră de naivitatea mea și mai sorbiră o înghițitură de șampanie. Roz. Nu mă uitase niciodată. Profesorul le povesti oaspeților cât eram de furioasă când eram pe băncile școlii. Nemiloasă chiar. Se uita la mine cu niște ochi duri dar eu i-am citit căutarea. Am educat-o. Am îmblânzit-o. I-am spus cât e de frumoasă sufletește. I-am spus că o văd. Și că o plac așa cum e. Îmi hotărâse viitorul. Și nu putuse să îmi dea nimic din ce aș fi vrut să îmi dăruiască. Dansatorul îi făcu complimente mamei pentru frumusețea dojo-ului și făcu o piruetă ca să se bucure de spațiul primitor. Îi admiră ferestrele rabatabile, iar mama îi mulțumi mândră, de parcă le-ar fi ales ea. Ploaia de afară se auzea izbindu-se de sticla groasă. Dansa ca o nălucă. Îi plăcea că aveam brațe puternice, asta o făcea să se simtă în siguranță. Îi simțeam sufletul în timp ce dansa. Nu îndrăznise să mă sărute. Decât în palma stângă. M-am spălat pe mâini regretând lipsa de curaj.

După ce oaspeții plecaseră, mama se așeză la masa din bucătărie și își bău cafeaua. Inaugurarea fusese o reușită. Înainte de a se duce la culcare, ștersese praful care refuza să se imprime pe cârpa de praf. Închise lumina din dojo și urcă scările spre dormitorul ei. Aș fi vrut să se uite la mine. Măcar o dată.

Lumina lunii pătrundea timidă printre norii uzi de ploaie. Ferestrele rabatabile se uscaseră. În liniștea întunericului, singurul sunet perceptibil era felul în care își târa hakamua pe podeaua de cireș roșiatic-apus-de-soare. Se opri în fața tabloului și îl ridică din cuiul care îl fixa în perete. Îl așeză pe podea, pe peretele dinspre vest, apoi se așeză în genunchi în fața lui. Se aplecă în chip de salut privindu-mă în ochi. Apoi își încrucișă picioarele și stătu așa un timp, privindu-mi în suflet.

Au plecat toți, mi-a spus șoptit. Niciunul nu a putut să rămână. Acum poți să plângi. 

L-am sărutat lung. Până când buzele începuseră să mă furnice. Apoi am plâns. Lung.

M-am ridicat și mi-am așezat grijulie pliurile care îmi împodobeau hakamaua. Mi-a spus că albastrul închis mi se potrivește. L-am privit în ochi și m-am închinat în semn de salut. Aveam ochii plânși. Eram pregătită de luptă.