Arhivele lunare: Ianuarie 2014

Prăpastia care urcă

În stația de autobuz stewardesa albastră aștepta autobuzul verde.

Pisica ei o însoțea.

Maro-ruginie ca acoperișul caselor nou construite.

O pasăre albastră cu geamuri mici traversa pasajul de deasupra autostrăzii.

Avea burta albă și aripile de fier.

Luna alerga după tren.

Scrisul e kiai-ul meu.

Singurul care mi-e permis.  

Ninge.

Orașul-zăpadă se dezvăluie ca o virgină a cărei piele albă nu cunoaște decât propria atingere.

Demult, la radio, se anunțau cotele Dunării.

Kilometrul zero, cota nouăzeci și doi.

Cotele Dunării au atins un nivel îngrijorător astăzi.

Aș vrea să îți mărturisesc că…

unde e apă, sunt lebede.

Sălbatice.

Și nisipul se naște din pietre.

Înțelegi?

În tine mi-e cald.

I am not my brother’s little brother

Image

 

 

R. are părul roșcat și stă în prima bancă. Acum câteva săptămâni a fost foarte furioasă pe mine. Tatăl ei a murit cu puțin timp în urmă. Cred ca și pe el e furioasă. A. e mereu tăcută. Pare tristă dar nu știu dacă e tristă cu adevărat. Poate e doar lupta de a te trezi în fiecare dimineață și de a interacționa cu oameni când de fapt preferi să fii singur. E. e dintr-o țară africană. E frumoasă, la fel ca deșertul în care s-a născut. Părinții ei au emigrat când ea avea cinci ani. Ei nu i-ai cerut părerea. S-a trezit din somn și se afla în țara surogat. Sau într-o țară surogat. Dacă ar fi să aleagă, ar alege țara mamă. Dar ei nu îi cere nimeni părerea. L. poartă voal. Un voal cu flori, mereu colorat și vesel. Ea nu pare deloc veselă. M-am gândit că poate e prinsă între două culturi, două religii și asta o face îndoielnică. Căreia îi aparține? E mereu pe gânduri. A nu ști cui aparții poate solicita destul de mult timp de gândire.

Ei au un test. Eu scriu.

M-am trezit de dimineață. În meseria mea te trezești mereu pentru cineva. Un grup de studenți adormiți te așteaptă încruntați în fața unei uși, pe un coridor prea puternic luminat. Ei nu au cheia. Nici tu nu o ai dar pretinzi că o ai. De dragul credibilității. Inconștient, am știut mereu că meseria de profesor mi se potrivește. Însă nu ăsta e motivul pentru care am devenit profesor.

R. își scapă hârtiile pe jos și se uită la mine. Se așteapă să o cert pentru zgomotul provocat care a făcut ca ceilalți studenți să își ridice privirea întrebător. Îi zâmbesc. Îmi zâmbește la rândul ei și mă gândesc că asta e meseria în care primești cele mai multe zâmbete. Vesele, triste, sarcastice, mânioase.

Deschid ușa cu cheia destul de masivă. Nu există nicio diferență între mine și tinerii care mă așteaptă. Avem aceeași căutare, aceeași luptă de regăsire. Ei au nevoie de mine, eu am nevoie de ei. Oricât ai fi de puternic, happiness is only real when shared. Da, am văzut asta într-un film. Am văzut atât de multe filme pentru că sunt mereu în căutare de răspunsuri. Îi salut prietenos și mă bucur să îi văd. Se așează pe ultimele rânduri și îi simt departe. E încă dimineață. Îmi mut catedra într-un colț și mă așez lângă ei. Le-am promis un film scurt și le explic că, înainte de a ne uita la film, aș vrea ca ei să îmi răspundă la o întrebare. O foaie de hârtie și un creion. Scrie răspunsul fără să te gândești. Primul lucru care îți vine în minte. Se uită încurcați la mine. D. repetă instrucțiunile ca să se asigure că m-a înțeles. E încă dimineață pentru o limbă străină. Și e genul de femeie tânără care are nevoie de confirmare. Le adresez întrebarea.

Who are you?

Nu e ceea ce ne așteptam, îmi mărturisesc dar se supun. Se uită încă încurcați la mine și unul la altul.

Îi rog să îmi citească răspunsurile.

I am K. I am C. I am V. I am L. I am R. Nu am scris nimic pentru că am început să mă gândesc și să ezit. I am N. I am S.

S. e atât de frumos încât mi-a atras atenția. Acum un an, când l-am cunoscut în țara-război. Pe atunci încă nu îi eram profesoară. L-am simțit cum simți o boară de aer rece într-o dimineață de vară timpurie. Atunci când pielea ți se zburlește seducător. Ostentativ. Sfidător. Are părul cârlionțat și e sensibil. Face orice să își ascundă sensibilitatea. E tânăr. M-am gândit că poate eu aș putea fi motivul lui de a deveni profesor. Alături de faptul că urmează un studiu pentru asistent de profesor. În țara surogat profesorii au asistenți. Nu am înțeles niciodată de ce.

Filmul. Scurt. Ați auzit vreodata de motivational speaking? Nu? Un fel de sală mare unde totul se întâmplă la un alt nivel. Ca un fel de piață unde nu decizi singur ce cumperi. Femeia pe care o veți asculta are un sindrom pe care doar alți doi oameni din lume îl au. Ea e a treia. She cannot gain weight. As simple as that. Glumele de rigoare, aș vrea eu am un astfel de sindrom, să nu mă îngraș. Jumătate de clasă râde, eu aștept până când nesiguranța de sine și-a spus cuvântul. Sunt tineri. Și vor îmbătrâni cu ea. Mi s-a întâmplat și mie.

Femeia tânără din film are un nume care sună ca un clopoțel atunci când deschizi ușa unui magazin de dulciuri unde miroase a caramel. Lizzie. Sunetele sunt interpretabile. Echivoce. Un cuvânt pe care nu l-aș folosi niciodată dacă nu aș fi scriitoare.

Am hotărât că sunt scriitore. Așa, dintr-o dată. Un fel de căutare a ceva ce mi se potrivește. Bine.

Lizzie poartă o rochie alb-negru, elegantă. Are păr frumos. S-a născut cu un sindrom misterios. Doctorii le-au spus părinților că Lizzie nu va merge, nu va vorbi, nu va gândi. Părinții le-au spus doctorilor: We want to see her and we will take her home. Părinții sunt povara. Sau salvarea. Mereu una din două. Nu am realizat niciodată că sunt altfel. În ochii mei, eu eram un copil normal. A cool kid. Asta până când ceilalți copii au început să se ferească de mine și să mă numească monstru. M-am dus acasă și i-am întrebat pe părinții mei: What did I do wrong? Lizzie povestește cum colegii ei de clasă au filmat-o, au uploadat filmul pe internet, film la care s-au uitat patru milioane de oameni. Lizzie, do us all a favour and kill yourself. Cea mai urâtă femeie din lume, așa au numit-o ceilalți. Strangers.

Strangers.

Strangers.

Fucking strangers!

Lizzie nu a reacționat. Cel puțin nu verbal. De ce i-ar lăsa pe alții să îi spună cine e? Who are you? You are the one sitting in the front seat of your car. You choose. What defines you?

Tăcere. O tăcere pe care un profesor nu o cunoaște în sala de clasă. O tăcere pură. Poate că singurul moment când îi atingi e atunci când îi reduci la tăcere. O tăcere interioară. Ne-am privit unii pe alții timp de câteva minute. Se așteptau ca eu să spun ceva. Eu eram cea care avea cheia, eu deschisesem ușa. Nu am spus nimic. M-am bucurat de tăcerea lor. Afară dădea să plouă. Și era ceață. Vă voi adresa o întrebare pe care nu am adresat-o niciodată. Nici măcare nu știu dacă e corectă din punct de vedere gramatical. Nu m-au învățat asta la școală. M-au învățat puține la școală.

Who are you not? Who aren’t you?

Do you know what I mean?

I am not my brother’s syndrome. Am exemplificat și i-am privit în ochi în timp ce făceam asta.

Înțeleseseră. Cred că datoram asta tăcerii. Le-am oferit câteva minute de gândire. Tăcerea persista.

K.? I don’t know. C.? I don’t know. V.? I am not a male role model. L.? I don’t know. R.? I don’t know. N.? I don’t know. M.? I am not aggressive. C.? I am not my parents. S.? I am not my brother’s little brother.  

 

I am not my brother’s syndrome.

I am not my brother’s little brother.

 

 

 

Rinocerul

Rhinoceros

 

Rinocerul traversa pasajul suprateran.

“The past is just a story we tell ourselves…”

“You can’t move forward because you’ve got your eyes on the rearview mirror.”

Eu nu sunt zilele de sâmbătă, vara, când mama sacrifica soarele pentru a curăța casa.

Eu nu sunt sindromul fratelui meu care s-a pierdut în durerea lui și a vopsit toate ferestrele camerei lui în negru.

Eu nu sunt lumina oarbă din holul neprimitor și ușile cu geamuri prea mari.

Eu nu sunt sărăcia care a făcut marea atât de inaccesibilă.

Eu sunt marea. Verde. Presărată din loc în loc cu pescăruși flămânzi cărora le permit să se legene pe valurile mele.

Eu nu sunt neputința de a se vindeca de dor.

Eu nu sunt absența îndelungată și nemotivată a părintelui meu.

Eu nu sunt serile stinse de Crăciun când afară se chinuia să ningă și eu mă chinuiam să nu plâng. Stins. Mocnit.

Eu nu sunt copilul matur invizibil. Cu ochii mari și puțin gri.

Eu nu sunt autobuzul de pe scara căruia părintele meu mi-a strigat: “S-ar putea să nu mă mai întorc.”

Și nu s-a mai întors.

Eu nu sunt furia pe care am răsfrânt-o asupra mea pentru a-i salva pe ei de întunericul care amenința să îi înghită. Și să îi stăpânească.

Eu nu sunt furie.

Sunt patimă.

Eu nu sunt golul în care ei s-au ascuns pentru că nu au știut să plângă liniștitor.

Eu sunt preaplin. Abundență.

Care e secretul tău?

Apa.

Și aerul. Tot ce trebuie să faci e să respiri. In and out.

Docil. În semn de gratitudine.

Simt.

Îți simt lacrimile care ți se joacă în gât.

Simt un foc care te arde și te răcorește. Simt cum îți privești rănile și râzi. Lipsit de frică.

Rinocerul traversa pasajul suprateran al muzeului, iar eu zâmbeam la gândul că l-am zărit prin iarba înaltă.

Femela-rinocer îl urma obedientă.

Am muzică în sânge. Și ochii pe drum.

 

 

Țara feroce (2)

Image

 

Griul clădirilor se asorta perfect cu cel al norilor și al păsărilor. Deloc apăsător. Un gri pe care îl accepți. You simply take it for granted. Am luat micul dejun în hotel. Nu mă deranjează cu nimic să îmi ajustez preferințele culinare în funcție de țara pe care o vizitez. Mă onorează. E un fel de omagiu adus obiceiurilor țării care mă găzduiește temporar. Să mănânci eggs, bacon and beans la micul dejun e un fel de ucigaș al feminității pe care o port cu mândrie și recunoștință în sânge dar, femeie, atunci când te străduiești să fii feminină înseamnă să creezi artificial ceva ce nu posezi. În cazul meu nu e loc de îndoială. Posed o feminitate pe care nu o depistezi la prima vedere. Dar pe care, dacă o întrezărești, s-ar putea să te orbească. M-am întrebat de multe ori când voi atinge maturitatea literară care îmi va permite să nu mai scriu despre mine. Am exagerta partea cu orbitul.

Ne-am îndreptat spre gară prin ploaie. Puțin adormiți. În cazul meu, somnolența era însoțită de un mic dejun consistent care îmi îngreuna mersul. La fel ca și feminitatea la fel de consistentă ca și micul dejun. Zâmbesc. Eram în drum spre un castel păgân. Localitatea care găzduia castelul avea un nume magic. Stonehaven. Sobru, lipsit de ornamente dar magic prin simplitatea lui. Nu îți face griji, i-am spus soțului meu, de la gară nu trebuie să mergem decât două mile și jumătate pe jos. Am o putere de convingere incredibilă pe care am moștenit-o de la bunica. Și mint inocent. În tren era cald. Fierbinte. O dată ce am ieșit din orașul gri, ocenul s-a așternul la piciorele noastre, iar noi am muțit. Mi-am așezat capul pe umărul soțului meu în timp ce mă uitam pierdută în ocean. Nu spre ocean, ci în ocean. De parcă ar fi fost transparent. Linia ferată șerpuia pe marginea coastei abrupte presărată din loc în loc cu case despre care citisem în basmele nordice. Atunci când eram prea mică pentru a înțelege unde e nordul. Atunci când viața era încă inocentă, înceată și iertătoare. Imaterială, imergentă și imediată. Impartajabilă, imparțială și impermutabilă. Ma joc. Încetez. Casele păreau mici însă primitoare. Prin ferestrele lipsite de perdele nu am zărit oameni. Numai ocean. Transparent. Tacit, tainic și teluric. Terapeutic. Fie, încetez. Călătoria a fost scurtă. Mi-am ridicat capul de pe umărul soțului meu și i-am zâmbit. Părul îmi era încâlcit și inima îmi bătea încet. Așa cum nu mai bătuse de mult. Transpirasem.

Gara-destinație era mică. La fel ca gările din basmele nordice. Feerică, fermecată și firavă. Însă firească. Faptică. Lipsită de oameni care lucrau în ea. O gară autogenă. Autohtonă și autocratică. Autonomă și autoritară. S-ar putea să fi mers prea departe. Însă nimic nu îmi pune mai bine sângele în mișcare decât marginea unei prăpăstii pe care mă balansez. Oscilez. Am întrebat câțiva localnici drumul spre castel. Mergeți pe jos? ne întrebau cu toții uimiți, întrebare care părea să ridice alte întrebări în mintea soțului meu. L-am asigurat din priviri că nu vom străbate mai mult de două mile și jumătate. Noroc de bunica și puterea ei de convingere. Soțul meu nu are nimic împotriva mersului pe jos. Însă îi plac claritatea și transparența. Eu mă balansam fluierând aproape neauzit pe maginea prăpastiei. Oscilam. Fluierând. Prima parte a traseului am străbătut-o pe plajă. Nimic mai frumos decât să pleci de pe plajă pentru a ajunge în munte. E ca și cum ai surprinde vara și iarna în același anotimp. Indicatoarele pe care le întâlneam indicau 2 1/2 miles. Exact așa cum spusesem. Doar că, deloc curios, fiecare dintre ele indica acceași distanță. Orientarea în spațiu e o sarcină pe care eu o las în seama bărbaților. Toate cărțile de geografie sunt pline de exploratori. Niciodată de exploratoare. It seems fair enough to me. După o jumătate de oră de explorare în cercuri spiralate și cinci localnici (printre care o femeie extrem de scundă cu un accent nordic adorabil) am descoperit drumul la baza căruia indicatorul prevestea 1 1/2 mile. Ne-am bucurat împreună că exploram pe drumul cel bun și ne-am prins de mână. Ceea ce a urmat a fost tăcere. Un drum pe o coastă feroce, fioroasă, fantasmagoreică, fermecătoare. Un drum care ne-a redus la ceea ce suntem. Tăcere moartă în fața naturii, în fața a ceea ce altcineva a creat pentru noi și asupra căruia ne-am însușit drepturi mincinoase de proprietate. Un drum pe muchie de prăpastie. Așa cum îmi place mie. Un drum virgin, deși umblat de armate de războinici nordici. Cei din legendele pe care le-am citit când viața devenise mai puțin inocentă, înceată și iertătoare. Imaterială, imergentă și imediată. Impartajabilă, imparțială și impermutabilă. Un drum spre un castel pe care războinicii păgâni l-au așezat pe o stâncă. O ofrandă adusă oceanului. Și vieții. Și celui care ne-a dăruit-o.

În drum spre castel iarba era încă verde și moale. Un verde-gălbui, cel pe care îl întâlnești mereu pe țărmuri abrupte. Mirosea a prăjituri cu caramel pe care le-ai lăsat prea mult în cuptor. Care încă nu s-au ars dar miros a copt. Nu castelul fusese ținta. Ci drumul. Și prăpastia care îl mărginea. Prăpastia care îmi pune sângele în mișcare. Cea pe care am săpat-o în sufletul meu pentru a nu uita să trăiesc. Și în care s-ar putea să mă arunc. După ce te voi fi prins de mână pentru a te trage după mine. Împreună căderea ar fi mai blândă. Blajină. Benevolă. Binefăcătoare.

Image

Image 

 

Cel mai bun copil din lume si mama lui

Image

 

Am gândit fiecare pas în detaliu. Mi-am făcut un plan amănunțit pe care l-am revizuit de câteva ori și apoi l-am clasat. L-am redeschis pentru a-l reexamina, am adăugat modificările necesare și i-am oferit din nou un loc în arhivă. Apoi mi l-am tatuat pe tot corpul pentru a-l avea mereu la îndemână. Văzusem asta în Prison Break.

Mă uitam la ceas din minut în minut și aș fi vrut ca niciodată să nu se facă ora opt seara. Însă, indiferent de împrejurări, mereu se face ora opt seara. Și eu nu pot schimba asta. Mi-am umplut cada cu apă și am așteptat ca spuma să acopere întreaga suprafață a apei. Mi-am așezat prosopul, paharul cu vin alb și telefonul pe marginea căzii. Apoi am ezitat. Îmi simțeam pieptul și picioarele grele. M-am așezat în cadă și am realizat că apa era insuficient de caldă. Călduță. Oarecum plăcută dar insuficientă. Nemulțumitoare. M-am uitat preț de câteva secunde la robinetul de apă caldă însă nu i-am dat drumul. Insuficiența apei nu consta o prioritate. Mi-am privit mâinile, brațele, picioarele, abdomenul, sânii, umerii. Fiecare avea povestea lui. Și tatuajul lui. Fiecare partea a corpului meu cerea ceva. Și dăruia ceva. Un fel de joc de-a v-ați ascunselea. În care eu mă dezvăluiam altora însă mă ascundeam de mine sau invers. Îmi eram nedescoperită mie și îmi vândusem secretele altora. Un tatuaj perfect. Care îmi camufla cicatricile. Sau le transformase într-un fel de artă vulgară. Crudă. Izvorâtă parcă dintr-un țipăt fără de sfârșit. Și de ecou.

Mi-am șters mâinile ude de prosopul așezat cu minuțiozitate pe marginea căzii. Am format numărul când s-a făcut ora opt. Opt fix. Am așteptat timp de câteva secunde însă nu am auzit nimic. Am format numărul din nou. Liniște. Am închis telefonul și m-am simțit învinsă. Renunțasem. Pe jumătate. Sau chiar mai mult de jumătate. Mi-am privit din nou picioarele. Si umerii.

Sunetul telefonului m-a făcut să tresar. O melodie care parcă venea din desene animate. Deloc încântătoare.

– E urgent? m-a întrebat mama.

– Nu, nu, m-am bâlbâit. Da. Adică nu. Nu s-a întâmplat nimic.

– Cum e vremea la voi? Mama știe mereu să vorbească despre vreme. Eu nu o fac niciodată. Pentru că nu îi acord importanță.

– E cald, i-am spus. Era ianuarie. Adică nu e frig, m-am corectat.

– Nici la noi nu e frig. Nu o întrebasem nimic.

– Dacă tot au trecut douăzeci de ani aș vrea să știu dacă vrei să vorbești cu mine despre ce s-a întâmplat. M-am speriat de ceea ce spusesem și aproape mi-am cerut iertare că o făcusem. Timp de câteva secunde nu am auzit nimic.

– Dar ce vrei să îți spun? a întrebat mama. Îi simțeam vocea schimbată. M-am gândit că întrebarea dădea dovadă de lipsă de curaj. Sau de tactică. Sau neputință. Nu eu am vrut să se întâmple așa, a continuat. Vocea i se stinsese. Mi-am privit mâna dreaptă.

– Aș vrea să înțelegi că nu e vina ta. Cu toții nu am făcut decât să supraviețuim. Și poate nu am avut timp să vorbim despre asta. Pentru că eram (m-am gândit cum să îmi închei propoziția) ocupați. Îmi rătăcisem planul. Iar tatuajul devenise ilizibil. Indescifrabil. Incepuse să se dizolve în apă. La fel ca acuarela unui desen uitat în ploaie. Într-o zi de vară când nimic nu prevestește ploaia. Când soarele dezmiardă. Și usucă.

– Eu l-am iertat o dată, de două ori, de șapte ori, de câte ori a fost nevoie. I-am simțit emoția în glas și apa devenise albastră. De la tatuajul care se dizolvase. Mi-am privit degetele de la picioare. Și mi-a venit să plâng.

– Tot ceea ce s-a întâmplat mi-a format caracterul, i-am spus aproape în șoaptă. Se întâmplă să încep să plang și nu știu cum să mă opresc. M-am gândit că suna foarte tragic însă nu știam cum să îi spun. Îmi rătăcisem tatuajul. Apa era de un albastru-călimară. Știi… m-am oprit câteva secunde. Nu sunt perfectă. Nici măcar bună. Nu sunt stabilă. Nici măcar împăcată.

– Ești cel mai bun copil din lume! Tu înțelegi asta? întrebarea a sunat categoric și convingător.

Mi-am înghițit lacrimile și mi-am impus să nu fac o tragedie din asta. Impactul fusese puternic pentru că nu mai auzisem asta niciodată dar era, la urma urmei, un lucru pozitiv care nu ar fi trebuit să mă întristeze. Mi-am șters obrazul cu mâna udă. Apa revenise la culoarea ei inițială. Deloc incoloră. Puțin rozalie cu câteva nuanțe de mov. Cu câteva stele neuniforme presărate din loc în loc. Verzi, roz, mov, albastre.

Nu, nu sunt o femeie ajunsă recent la maturitate care încearcă să dezlege un ghem de ațe care, în timp, s-au încâlcit.

Nu, nu sunt un om pe jumătate fericit care și-a vândut țara-mamă pe una surogat care îi oferă libertate intelectuală și spirituală.

Nu, nu sunt un ucenic în arte marțiale, un învățăcel care speră ca cele câteva ore de antrenament să îi solidifice trupul și spiritul.

Nu, nu sunt o femeie în care îngerii și demonii se încaieră pentru a-i pune stăpânire pe suflet.

Sunt cel mai bun copil din lume.

Iar ea, femeia de la telefon, e mama celui mai bun copil din lume.

 

 

Țara feroce (1)

 

În momentul în care voi reuși să îmi deblochez sufletul, mulți dintre voi veți fi surprinși. Nu, nu e o amenințare. E o promisiune.

 

Înțelepciunea șoferilor de taxi nu trebuie subestimată. Mulți dintre ei sunt un manual de învățături despre natura umană. Cred ca avea vreo șaizeci de ani. Inspira stabilitate. Mi l-am imaginat vara, stând pe un șezlong în curtea unei case pe care încă nu o terminase de plătit. Citea un ziar în timp ce soția lui îngrijea florile. Era împăcat. Cu casa, cu grădina, cu ceea ce se întâmpla în lume, cu femeia pe care o alesese cu mulți ani în urmă, cu el însuși. Realizase încă din tinerețe că nu are rost să te împotrivești. Și că un pahar de whisky în sera de Hogmanay aduce mult mai multă împlinire decât căutarea variantei sale feminine. Era cărunt. Îmbrăcat în gri. Și avea accentul acela nordic, fermecător prin ferocitatea lui. Niciodată vocalele nu au fost mai scurte decât în țara feroce. E ca și cum ai asculta o variantă primitivă a limbii secrete, una sălbatică sângeroasă, crudă, nemiloasă, virgină. După ce am trecut de partea De unde sunteți? Din țara-surogat, informație complet eronată în ceea ce mă privea pe mine, conversația a devenit încântătoare. Toată lumea spune că A. e un oraș gri. We take everything for granted nowadays. Există atât de multe nuanțe de gri! Dacă te uiți bine la clădirile din granit, they twinkle. Nu e asta fascinant? Câteodată, în timp ce aștept la semafor, mă uit cum clădirile licăresc. În ce alt oraș din lume există clădiri care să licărească? Am zâmbit mai mult pentru mine și am repetat în gând:

 

We take everything for granted nowadays.

 

Pentru că e o țară nordică, am constatat neîndielnic, se întunecă repede. It doesnt get any darker than this, a replicat și a început să râdă zgomotos. Nu, înțelepciunea șoferilor de taxi nu trebuie subapreciată. Vara soarele strălucește până la ora unsprezece și apoi apune gradually dar nu chiar de tot. Doar timp de două trei ore după care reapare. Lovely! a exclamat plin de entuziasm. M-am gândit cum e să trăiești într-o țară în care soarele, în timpul verii, nu apune cu adevărat.

 

În momentul în care voi reuși să îmi deblochez sufleul, voi scrie mai bine. Mult mai bine decât o fac acum. Nu, nu e un elogiu adus mie însămi, e o promisiune.

 

Ne-a furnizat câteva informații prețioase despre oraș, despre shopping mall-urile destul de drăguțe, despre străzile care nu trebuie ratate, despre un oraș din apropiere care trebuie vizitat. Keith, la fel ca numele unui bărbat, mi-a răspuns atunci când l-am întrebat cum se scrie numele orașului. În centru există o biserică pe care au transformat-o în restaurant. Eu nu merg la biserică dar nu cred ca e bine ceea ce au făcut. It’s not good, a repetata de câteva ori, parcă pentru sine. După care a adăugat râzând – I would never say that God doesn’t exist. Only if he hears me. A râs zgomotos. Ne-a urat un lovely weekend și a dispărut. Într-un fel îmi părea rău că nu aveam să îl mai văd niciodată.

 

Am luat cina într-un pub autentic. Cu podea de lemn și fereste înguste, pe care erau desenate stele. Focul din șemineu îmi încălzea coloana vertebrală pe care o simțeam pornindu-mi din spatele gâtului și terminându-se în burtă. De kracht komt altijd vanuit je buik, îmi spusese senseiul de multe ori. Încă nu simțisem asta, deși mă străduisem. Pe peretele din stânga atârna un televizor care făcea reclamă la diferite feluri de bere. The only country that actually measures rainfall in pints. M-am gândit că actually era cuvântul potrivit la locul potrivit.

 

În momentul în care voi reuși să îmi deblochez sufletul, voi dezvălui o altă variantă a mea. Cea la care încă nu am acces. Nu, nu e o dovadă de narcisism, e o promisiune.

 

A doua zi am rătăcit printre clădiri gri care, în lumina slabă a zilei, nu licăreau. Decât atunci când faruruile unei mașini se opreau preț de câteva secunde pe un perete exterior. Am mâncat într-o cafenea care se numea Books and Beans. Un titlu perfect de carte. Și de cafenea. O cafenea fairtrade (un sistem de răsplată bine meritată de către fermierii care distribuiau produsele de bază din care erau preparate sandwich-urile, în sensul că aceștia primeau prețul care li se cuvenea, ceea ce făcea sandwich-urile mai scumpe decât într-o cafenea obișnuită). Ceea ce făcea cafeneaua fairtrade era, în opinia mea, etajul al doilea unde se vindeau cărți la mâna a doua. Etajere pline de cărți care în trecut au aparținut altcuiva, răsplata cuvenită fermierilor și mirosul de cafea formează un trio perfect. Am rătăcit preț de o oră printre cărți, iar în dreptul secțiunii de literatură m-am simțit împlinită. Am cumpărat o carte veche, cu paginile îngălbenite. O colecție de poezii. Pe prima pagină a cărții un desen în creion care reprezenta o femeie tânără însoțea ceea ce putea fi o dedicație sau pur și simplu o întrebare – To Marry or Not to Marry. Marry poate fi un nume de femeie scris cu dublu R. Un fel de dedicație îndoielnică.

 

În momentul în care voi reuși să îmi deblochez sufletul, voi scrie o carte pe care încă nu știu cui o voi dedica. Sau dacă o voi dedica.

 

După-amiaza ne-am plimbat pe malul mării. Vântul bătea cu putere și îmi era cumplit de frig. O mare gri sub un cer gri, mângâind o plajă gri. Un gri deloc apăsător. Variu, neuniform, fluctuant. Seara am mers la biserica-restaurant. Un templu păgân, împodobit cu figuri satanice, inscripții obscure și felinare care dădeau o lumină roșiatică. Ne-am așezat în ceea ce părea să fi fost cândva un amvon și am ascultat muzică live. O voce masculină curată. It’s not good, îmi răsuna în minte vocea șoferului de taxi.

 

Sunt atât de furioasă pe mine că te-am lăsat să vezi cât sunt de breekbaar. E un proces. Care a început în urmă cu câțiva ani și care va mai dura un timp.

 

“As soon as you concern yourself with the ‘good’ and ‘bad’ of your fellows, you create an opening in your heart for maliciousness to enter. Testing, competing with, and criticizing others weaken and defeat you.” (Morihei Ueshiba, The Art of Peace).

 

Fragil.

foto