Arhivele lunare: Februarie 2014

Povestea lui Iisus și a Mariei Magdalena

Image

 Dansez, dansez, dansez.

Scaunul din gară era rece. E încă februarie, mi-am spus. M-am uitat bine în jurul meu înainte să mă așez. Fac asta mereu, e ca o măsură de protecție, nu neapărat menită să mă protejeze. Un fel de precauție lipsită de un motiv întemeiat. Soarele strălucea de după linia paralelă. Un tren care o dată la cincisprezece minute se așeza pe linie pentru a lua pasagerii. Cu destinația Haga. Mâinile îmi erau încă reci și lucioase. Simțeam cum verigheta îmi aluneca ușor spre vârful degetului. Aș putea să o pierd, m-am gândit. Am închis ochii. Ca o măsură de protecție. Soarele îmi strălucea pe pleoape și în bărbie. Nu mai simțisem de mult atâta spațiu. Eram fericită cu puțin.

Mă simți?

Eu te simt în ceafă, la rădăcina părului. În locul unde în curând te voi desena.

Am deschis ochii. Probabil trecuseră cincisprezece minute pentru că trenul de pe linia paralelă se pregătea să plece. Spre Haga. Cerul era de un albastru fosforescent. Câțiva porumbei așteptau trenul pe peronul trei, agățați de acoperișul gării. Îmi simțeam picioarele ușoare și pleoapele pe jumătate închise, de o fericire somnoroasă. În seara precedentă îmi tăiasem unghiile foarte scurt și mă uitam la conturul lor. Rotund. Curat. Aveam timp să mă privesc.

Mă simți?

Eu te simt în burtă. Acolo unde, potrivit lui René, un aikidoka pe care l-am cunoscut la antrenamente, ying și yang se unesc.

Narcisele sălbatice dădeau să înflorească și m-am gândit că, deși puțin prematur, primăvara venise în gara în care mă aflam. Câteva brândușe de un mov strident răsăriseră falnice printre narcise. Cu o săptămână în urmă fusesem în orașul-zăpadă. Acolo încă nu venise primăvara. Zăpada pierduse lupta cu ploaia, dar în parc încă mai era gheață pe patinoar. Un fel de compromis. Simțeam atât de mult spațiu în jurul meu încât nu mai conștientizam distanța dintre gară și orașul-zăpadă. M-am gândit că țara-surogat și țara-mamă erau una și aceeași. Creasem un pod între ele. Un pod pe care îl străbăteam pe jos. Desculță. Deși încă era frig. Narcisele și zăpada învățaseră să conviețuiască. De dragul meu. Trenul spre Haga și cel spre Cluj plecau din aceeași gară.

Mă simți?

Eu te simt în palmă. Acolo unde nici nu am știut că pot simți ceva.

În trenul spre Cluj îmi era foarte cald. Ori e prea cald, ori prea frig, mi-a spus prietena mea căreia mă plângeam că transpirasem în tren. Îmi va fi dor de tine, am vrut să îi spun dar nu cred ca am făcut-o. Sunt timidă, deși nimeni nu vrea să creadă asta. Geamul trenului era murdar și distorsiona forma și culoarea copacilor înalți. Păduri vaste cărora nimeni nu le cunoștea secretele. Liniște. Spațiu. Atât de mult spațiu. Văzduh. Aproape infinit.

Mă simți?

Eu te simt în genunchi. Acolo unde m-am lovit acum câteva săptămâni când am căzut de pe bicicletă. Mă grăbeam. Pentru că încă nu descoperisem spațiul. Și timpul.

În trenul spre orașul-surogat, cel care pleacă de la peronul unu, paralel cu cel de la care pleacă trenul spre Haga, am închis din nou ochii. Îmi goleam mintea, mi-ai spus. Cum? te-am întrebat. Mă pregăteam să citesc, mi-ai răspuns. Și mă gândeam la dezvoltarea noastră. Mi-ai citit povestea lui Iisus și a Mariei Magdalena. Îți dai seama că stătea la rând ca sa intre la ea, la fel ca ceilalți clienți ai ei? Bărbați care așteptau să intre la o curvă. Și El stătea la rând împreună cu ei. Nu mă gândisem la asta niciodată. În timp ce îmi citeai îți simțeam lacrimile în gât. Eu aveam ochii închiși. Cred că atunci am simțit prima dată spațiul.

Mă simți?

Eu te-am simțit în cerul gurii. Și în povestea lui Iisus și a Mariei Magdalena. Care s-au iubit dumnezeiește fără să se atingă. 

Odă orașului-zăpadă

Image

 

 

În orașul-zăpadă ploaia de vară nu contenea.

Zăpada ducea o lupta crâncenă de supraviețuire. 

Copacii curios de înalți aveau un contur nedefinit.

Cețos. 

Mirosea a ploaie triumfătoare și a zăpadă biruită.

 

O sută douăzeci. 

De kilometri?

Nu, de minute. 

 

Ghioceii de pe pod se străduiau să vestească primăvara. 

Am cumpărat trei buchete. 

Pentru mama lui.

În fiecare dintre ele vânzătoarea pusese o brândușă mov. 

Încă îi simțeam dragostea în piept dar mă obișnuisem cu asta. 

Cercei de un verde-jad. 

 

Orașul-zăpadă miroasea a sfârșit de iarnă.

 

L-am privit cu ochii larg deschiși. 

Timp de o secundă am crezut că privirea mea l-a copleșit. 

Însă e actor. 

Unul bun. 

Erau trei surori, mi-a spus. 

 

Autiștii au o motorică stângace, i-am spus mamei. 

Și nu poți să le ceri două lucruri simultan.

Va trebui să îți cumpărăm o carte despre autism. 

A încuviințat. 

În gară, în timp ce își lua rămas-bun, mama nu a plâns. 

Înțelesese. 

 

În dojo era liniște. 

În el îmi era cald. 

Îmi vine să vomit, i-am spus. 

Era copleșitor. 

Aveam lacrimi în urechi.

Avea ochii de un albastru fosforescent.

Clopotele unei biserici răsunau tânguit. 

Cred că este o biserică în apropiere, am spus candid. 

De unde ți-ai dat seama? m-a întrebat.

Am râs. 

 

Orașul-zăpadă era armonios. Puțin trist. Ud și duios. 

 

Îmi plac bărbații triști

Man taking photo

Îmi plac bărbații triști. Îmi plac bărbații în ochii cărora se citește trecutul. Verde-albastru. Îmi plac bărbații care nu sunt eroii propriei lor vieți, care au greșit și au plătit pentru asta. Și care și-au asumat greșeala și au exagerat-o puțin. Cei cu privirea pierdută care, atunci când rar se întâmplă să te privească, te surprind. Te surprind pentru că privesc în tine, o calitate de care nu se folosesc. O calitate pe care nici măcar nu știu că o dețin. Se uită la tine oarecum mirat, de parcă astăzi ești altfel decât ieri. Îți zâmbesc trist dar frumos și ți-ai dori ca acum să plângă. Însă nu plâng decât rar. Pentru că plânsul e o alinare pe care nu și-o permit.

Îmi plac bărbații care citesc. Care citesc cărți și uită de tine. Care își fac o cană de ceai pe care o așează pe podea, la piciorul fotoliului și nu se ating de ea. Decât atunci când se răcește. Și o beau repede, nu o aruncă niciodată. Îmi plac bărbații cărora le e frig însă nu pretind un pulover mai gros. Sau o pătură călduroasă. Îmi plac bărbații care vorbesc puțin. Dar suficient. Care nu au multe de spus despre ei înșiși pentru a te lăsa să îi descoperi. O carte pe care ei o deschid la o anumită pagină, niciodată prima. Undeva la jumătate, între ce a fost și ce va fi. Un trecut pe care nu îl elogiază, un prezent pe care îl trăiesc și un viitor nesigur. Deloc optimist. Dar nici sumbru.

Îmi plac bărbații cărora le lipsește siguranța îngâmfată de sine. Care se îndoiesc. Care nu cunosc întotdeauna diferența dintre bine și rău. Și dacă o cunosc, nu pretind asta. Își fac planuri pe care, înainte de a le executa, le analizează amănunțit. Își fac planuri B. Just in case. Sunt neîncrezători în reușită deși planurile lor nu au dat greș niciodată. Sunt perfecționiști. Și perfecți fără să știe asta. Vorbesc rar și răspicat. Sunt calmi. Atât de calmi încât le citești furtuna din suflet. Și le detectezi nesiguranța în voce însă asta nu te deranjează. Îmi plac bărbații care nu se grăbesc. Care au timp.

Îmi plac bărbații care râd atunci când nu sunt triști. Care au un umor copilăresc. Care au capacitatea de a reduce tot ce e grav la o glumă pe care o spun degajat. La început puțin serios. Fac legături surprinzătoare între lucruri aparent îndepărtate. Se bucură atunci când râzi pentru ca umorul lor e pus în serviciul altora. Îmi plac bărbații atenți la detalii. Care observă. În tăcere. Care scriu. Își iau notițe. Adnotează cărțile pe care le citesc pentru a nu uita ce au simțit în dreptul unui paragraf. Care citesc aceeași carte în diferite etape ale vieții pentru a-și demonstra că au evoluat. Că acum înțeleg mai mult decât atunci. Îmi plac bărbații care evoluează. Și care fac din asta un scop. Un drum.

Îmi plac bărbații care iubesc natura. Care o înțeleg și o respectă. Care o cutreieră pentru a o simți de aproape. Care se bucură când văd căprioare sălbatice. Sau brândușe răsărind din zăpadă. Cărora le place marea. Și muntele. Și deșertul. În care se află. Care povestesc mai mult despre călătorii decât despre ceea ce întreprind zilnic. Care au văzut soarele răsărind de după piramide și luna ascunzându-se în mare. Care au fotografiat plante rare și insecte pe care nu le vezi decât o dată în viață. Care nu fac din țările pe care le-au cutreierat o laudă, ci o listă incompletă. Îmi plac bărbații care nu au încheiat nimic. Pentru că sfârșitul nu e decât o pecete de neînlăturat care nu înseamnă decât mulțumire cu puțin.

Îmi plac bărbații masculini cu trăsături feminine. Care nu știu că sunt frumoși. Pentru că frumusețea e o calitate pe care nu ți-o atribui, ci care îți este atribuită. Îmi plac bărbații care știu să vadă frumusețea în artă, în muzică, în literatură, în simplitatea unui sat ascuns între două văi. Care nu își însușesc nimic. Pentru că nimic nu ne aparține cu adevărat. Care știu să dematerializeze. Care nu pretind perfecțiune. Care nu beau multă cafea. Care nu dezvoltă dependență. Care au vicii care nu le fac rău, ci le servesc drept alinare din când în când.

Îmi plac bărbații sensibili. Cei puternici nu fac decât să îmi stârnească dorința de a-i domina. De a-i supune. Cei vulnerabili îmi stârnesc dorința de a-i proteja. De a-i alina. Sau alinta. Îmi plac bărbații care nu au făcut pace cu trecutul dar care sunt dispuși să ierte. Care înțeleg că anumite circumstanțe nefavorabile i-au privat de sentimentul de siguranță pe care un cămin ar trebui să ți-l ofere. Care respectă durerea lor și a celor care au suferit alături de ei din cauza circumstanțelor nefavorabile. Îmi plac bărbații care își oferă libertate. Și spațiu. Care au nevoie de singurătate tocmai pentru a se reîntoarce în mulțime.

Îmi plac bărbații singuratici. Care te lasă să îi însoțești în singurătatea lor.