Arhivele lunare: Martie 2014

Scrisul e desenul meu

Image

 

Scrisul e desenul meu.

Cel pe care l-am început când eram copil și nu am reușit să îl termin. 

Din lipsă de culoare. 

 

Scrisul sunt serile când uitam să adorm. 

Pentru că îmi era teamă ca părinții mei să nu înceteze să se iubească în timpul somnului. 

Scrisul e strigătul meu. 

Un strigăt care nu strigă. 

Unul imperceptibil, care, pentru că a durat prea mult, s-a transformat în cântec. 

Scrisul e ușa pe care dacă nu aș fi deschis-o, mi l-aș fi amintit viu. 

Ușa pe care dacă nu aș fi deschis-o, nu aș fi scris. 

Scrisul e singura formă de egoism inofensiv.

Scrisul e bucuria de a respira aerul de dimineață în orașul-zăpadă. 

Scrisul e casa străbunicii unde m-am simțiti în siguranță.

Și grădina cu dalii din fața casei. 

Scrisul e sindromul fratelui meu pe care într-o zi îl voi înțelege. 

Și îl voi accepta. 

Scrisul sunt bărbații pe care i-am părăsit pentru că îmi crescuseră aripi pe care nu am putut să le ignor.

Nici măcare de dragul lor. 

 

Scrisul e o formă de dragoste încă nescrisă. 

Trăită în surdină. 

Scrisul e plimbarea pe bicicletă printre câmpurile de flori.

Într-o după amiază de primăvară când natura te recompensează pentru că trăiești. 

Scrisul sunt scoicile argintii aruncate de mare pe plaja pe care mă plimb desculță. 

Scrisul e băiatul cu părul creț în care i s-au încâlcit stele. 

Care își adresează întrebări fără răspunsuri. 

Pe care răspunsurile nu îl vor mulțumi și va rătăci în căutare de noi întrebări. 

 

Scrisul e John. 

Baiatul cu care am dansat vesel, spate în spate. 

Cel care făcea din fiecare dans un spectacol de bucurie. 

Și m-a bucurat. 

Scrisul e dărurire.

Depersonalizare. 

 

Scrisul e desenul meu. 

Anunțuri

The African Dream

Inspired by: http://pungovschi.tumblr.com/

E dimineață de martie și eu încerc să scriu în gară.
Acolo unde țipetele sunt înăbușite de anonimitatea pasagerilor
și de ziare uitate pe banchetele plușate.
Soarele răsare în fereastra aparatamentului de la trei în blocul din vecinătatea gării.
La sfârșitul celui de-al doilea cuplet am auzit un tren care pleca de la peronul doi.
Muzică.
Un băiat cu părul roșcat se plimbă pe peron sub răsăritul de soare.
O fetiță neagră cu părul de abanos gesticulează ca o domnișoară lângă automatul de bilete.
Încă nu a realizat că există lucruri lipsite de viață.
Metalice.

Am închis ochii.

Nu auzisem niciodată de orașul de pe malul Nilului Alb.
Pe fotograf l-am (re)descoperit întâmplător. Neprevăzut.
Mi l-am amintit ca fiind foarte înalt
dar poate mă înălțasem între timp.
Fotografiile lui mi s-au părut clare.
Îmi închipuiam un camp pentru refugiați ca fiind foarte dezordonat.
Nicicând atât de clar.
Două războaie civile care au ucis două milioane și jumătate de oameni.
Independență.
Copii cu părul înnodat. Îmbrăcați colorat.
Copii care cresc printre soldați în uniforme. Obosiți.
Copii care au cunoscut războiul înaintea păcii.
Copii.
Mâini care se agață de camioane metalice cerând apă.
Apă.
Religie care coexistă cu războiul.
Dumnezeu privit printr-un trăgaci.
Iluminat public asigurat de faruri de camioane.
Oameni care dorm afară.
Afară.
Un hip-hopper care poartă ochelari și e lyrically untouchable. L.U.A.L.
You can look him up, sfătuiește fotograful.
Două fetițe îmbrăcate la fel. În rochii albastre. Cu șorțuri albe.
Atât de clar!

Am deschis ochii.

Apa nu se bea din camioane metalice.
Copiii poartă sandale iar seara, după ce și-au făcut temele acasă, se uită la desene animate.
Dumnezeu e pace.
Oamenii dorm în camere împrejmuite de pereți.
Și hip-hopperii nu poartă ochelari!

Fotografiile lui strigă clar,
Iar scrierile mele deplâng copiii cu părul înnodat.
Suntem chit.

Trenul va pleca de la peronul unu.