Arhivele lunare: Mai 2014

Țara în care plouă cald

Image

Punctul de reper se afla în mișcare.

Stewardesa își ținea brațele încrucișate la spate. Își lipi preventiv degetul arătător de cel mijlociu în așteptarea instrucțiunilor de securitate. Avea unghiile de un mov vinețiu, tăiate scurt. Cartea lui G. M. se odihnea în poala mea în timp ce mă uitam la tenișii negri cu care eram încălțată. În așteptarea decolării, îmi simțeam picioarele grele. Am închis ochii încercând să ignor zgomotul motoarelor care îmi dădea o stare de anxietate. În țara în care plouă cald îmi purtasem pierderea în piept pe străzi pavate, pe sub pasaje înălțate pentru a servi transportului feroviar. Trenuri verzi.

Punctul de reper se afla în mișcare și eu mă simțeam pierdută.

Spre seară, după ce ne-am plimbat prin orașul-port, ne-am oprit la un pub aflat la colț de stradă. Am băut cidru. Trei prieteni puțin timizi care se bucurau în secret să fie împreună. Sperietura cauzată de strigătul vaporului militar, ancorat la câțiva metri de noi, ne-a făcut să râdem cu lacrimi. M-am uitat la verișoara mea în timp ce râdea. Știam că era fericită că venisem. M-am gândit la serile de vară petrecute în casa părinților ei când ne furișam pe geam afară, ca să fumăm. Ea și-a aprins o țigară luptând cu vântul din port. Nu am mai fumat de unsprezece ani, i-am spus. Mi-a întins țigara pe care o aprinsese. La fel cum făcea în verile copilăriei noastre, când mă simțeam protejată ori de câte ori prelua conducerea. Ea fusese întotdeauna căpitanul vaporului nostru. Am luat țigara și am întrebat-o naiv: Să trag fumul în piept? Cum vrei, mi-a răspuns liniștită. Poate credea că nu mai aveam nevoie de protecția ei. Sau poate nu mai îndrăzneam eu să i-o cer. Am fumat cu la fel de multă plăcere cum o făceam în serile de vară. M-am gândit că fumatul mă liniștea.

Noaptea copacii păreau albaștri. Vara, întunericul era învins de lumina care dansa pe cer.

După lăsarea serii, oamenii rămâneau pe străzi ca să danseze. Să uite. Ne-am rătăcit prin mulțimea de oameni care păreau să sărbătorească viața. Își treceau brațele peste umerii celor care îi însoțeau și dansau la colț de stradă. Râdeau. M-am întrebat dacă erau reali. Mi i-am imaginat ajungând noaptea acasă. Se împiedicau de pragul de la intrare și adormeau îmbrăcați. Știau cu toții că a doua zi urma să plouă.

Un motel vechi cu balcon de lemn. Semnalul de internet era slab. Copaci albaștri și zile lungi, zadarnice.

În aeroport, la întoarcere, am urmărit-o pe fetița cu gemantan mov și buchet de mireasă. Călătorea împreună cu mama și frații ei mai mari. Purta buchetul de mireasă în mâna stângă, strângându-l din când în când la piept. M-am surprins întrebându-mă dacă va trece de securitate cu el. Avea părul creț, roșcat, și un aer matur. Am ascultat Nobody’s Wife. Mi s-a părut adecvat în contextul respectiv.

Mi-am fixat ochii pe lumina semaforului. Verde. Aș vrea să te sărut acum. Punctul de reper fusese din nou localizat. Roșu. 

 

Anunțuri