Arhivele lunare: Iunie 2014

Lacul

Lake

În mijlocul mulțimii din aeroport părea rătăcită și bătrână. Atât de departe de zona ei de confort. Am contemplat-o preț de câteva secunde. Părea puțin îngrijorată. Părul îi era cărunt, la fel ca întotdeauna. Nu mi-o aminteam cu părul altfel decât gri ca un cer de toamnă rece, pregătit de ploaie. Purta o pereche de blugi, mult prea largi și o jachetă maro. Un maro trist, care o făcea bătrână și severă. M-am apropiat de ea pentru a-i curma îngrijorarea de a se afla singură în mulțimea de oameni. Am îmbrațișat-o timid. I-am simțit umerii fragili. M-a îmbrațișat sfioasă, lipsită de orice putere fizică.

Lacul din mijlocul pădurii era de culoarea cerului.

Vecina de la etajul unu murise de câteva săptămâni, iar fiul ei venise din capitală pentru înmormântare. Uitase să își ia îmbrăcăminte de culoare neagră, lucru inexplicabil de vreme ce vii la înmormântarea mamei tale. Era imposibil să cumperi pește proaspăt în orașul-zăpadă. Cel pe care magazinele îl vindeau sub eticheta ‘proaspăt’ era hrănit cu mâncare artificială. Bunica era foarte bătrână. Mai bătrână decât atunci când o văzusem ultima dată. Mânca prea multe dulciuri dar era imposibil să îi interzici asta. Îi plăceau bomboanele galbene pe care i le aduceam eu din țara-surogat. Să nu uităm să cumpărăm câteva pungi. Bunica s-ar bucura foarte tare.

Da, sunt bine. Mult mai liniștită decât eram acum un an. Un fel de echilibru care s-a instalat în sufletul meu după ce căutarea a încetat. După ce am descoperit că și pentru mine există un infinit de liniște, un fel de lac pe suprafața căruia se citește vântul deloc primejdios. I-aș fi mărturisit asta dacă nu aș fi atât de timidă.

Cerul era de un albastru nevinovat. Brazii înalți înconjurau lacul și păreau să crească din apa lui. Crengile lor dezordonate desenau modele neînțelese de nimeni pe cer.

Accidentul de acum doi ani îi schimbase viața. Mă simt de parcă nu mai sunt întreagă, mi-a spus trist. Fusese mereu de o tristețe lucie. O tristețe cu care se născuse. O amenințare constantă că ceva rău avea să se întâmple când nu te aștepți. Nimic nu o făcea să râdă cu lacrimi. Totul o făcea să plângă cu lacrimi. Pentru a o înveseli, i-am spus povestea pinguinului furat din parcul ornitologic de către un pacient retardat mental. A râs. Am râs împreună. Ai atât de mult noroc că ai un soț bun, mi-a spus. El are noroc că are o soție ca mine, i-am răspuns cu o siguranță de sine prefăcută. I-am zâmbit șugubăț. A râs din nou. Vesel. Poate că fusese fericită preț de câteva secunde.

Liniștea plutea pe lac. Odihnește-te, l-am rugat. Tu ești odihna mea, mi-a răspuns.

I-am făcut cadou o pereche de papuci pe care i-am cumpărat împreună. Mă răsfeți, mi-a spus timidă și mi-a mulțumit. M-am prefăcut că nu îi văd emoția. M-am gândit la zecile de perechi de papuci pe care mi le cumpărase ea. Insista mereu să fie de calitate, din piele și preferabil negri. Era de o eleganță înnăscută. De o feminitate imposibil de neglijat. Își mișca mâinile grațios și își privea degetele des de parcă voia să se asigure că totul era în ordine cu ele. Purta verigheta părinților ei pe degetul mijlociu. Parfumul discret o făcea de o delicatețe irezistibilă. O delicatețe pe care privirea ei tristă nu făcea decât să o intensifice.

Degetele mele poartă sărutul tău la fel cum lacul poartă vântul în pliurile apei.

În soarele din grădină părea liniștită și puțin mai tânără. Jacheta maro te face bătrână, i-am spus. Sunt bătrână, mi-a răspuns. Mi-e dor de casă, a continuat. Nu mi-e dor niciodată de locuri, am vrut să îi răspund, însă mi-e dor mereu de oameni. E singurul mod în care știu să respir, aș fi putut să îi spun. La despărțire m-a sărutat pe nas. I-au dat lacrimile. E ceva ce avem noi, i-a explicat soțului meu. Și-a șters lacrimile în timp ce stătea la coadă pentru controlul pașapoartelor. Mi-am atins nasul. Sunt foarte mândră de ea, i-am spus soțului meu, pentru că și-a părăsit zona de confort.

Soarele apune pentru a răsări peste câteva ore. E vară. 

Anunțuri