Arhivele lunare: August 2014

Insula greierilor

Insula greierilor

 

Oamenii din aeroport erau copleșitori. Îmi venea să vomit de atâta dragoste. Îmi simțeam picioarele slabe și nu voiam să plec nicăieri. Nici să rămân. Îmi doream să mă refugiez. Am deschis cartea la pagina unde se aflau florile de câmp. Seamănă perfect cu tine, mi-a spus. Sa te uiti bine! M-am uitat îndelung. Erau de un mov roșiatic, sângeriu. De o frumusețe clasică. Colțuroase. Nu ai fi putut să le ignori. Un fel de degete roz de culoarea apusului de soare. Sunt uimit! mi-a spus. Mi-a venit să râd. Pe mine nu m-a mai uimit nimeni de mult timp.

Uimit!

Aerul de pe aeroportul din insula greierilor mirosea a soare. Era trecut de miezul nopții. Îmi era sete. Ce rău ne vrea Dumnezeu? Întrebarea îmi răsuna în minte. O citisem în aeroportul de plecare, după ce terminasem de analizat florile de câmp. Nimic mai curat decât o floare de câmp pe care nu o admiră nimeni. Care se stinge din cauza arșiței în seara zilei în care s-a născut. Și nu a vazut-o nimeni. Dar a existat. Înțelegi? Mi-am amintit de cheile de rezervă. Dumnezeu conspiră cu noi. Pentru că i s-a făcut milă de noi. Din duioșie. Ce rău ne vrea Dumnezeu?

Colțuroase.

M-am trezit când soarele răsărea. Greierii erau asurzitori. Soarele era încă milos. Deloc fierbinte. M-am așezat pe terasă și nu am putut să mă gândesc la nimic. Decât că îmi doream să scriu toată viața. Scriu mâine când se trezesc greierii, mi-am promis. În drum spre plajă l-am întrebat pe soțul meu: De ce e marea sărată? S-a uitat la mine și mi-a zâmbit. Cred că mă găsea ciudată. Nu a știut să îmi răspundă la întrebare. Bărbatul de lângă noi avea o lebădă neagră tatuată pe umăr. M-am gândit că trebuie să și-o fi tatuat după ce s-a despărțit de ea. Cea care îl însoțea nu era neagră. Aceasta era albă. Gri. Cu toții ne-am îndrăgostit cândva de o lebădă neagră. Frumoasă și vicioasă. Rea. Blândă în pat. Supusă. Care se arată unei singure persoane și apoi dispare o dată pentru totdeauna. Și tot ce urmează nu atinge aceeași intensitate. Unii dintre noi și-au tatuat-o în suflet în semn de respect.

Chei de rezervă.

Bărbatul cu părul lung arămiu salutase marea trecându-și mâna prin ea. I se înclină ca unui camarad. E singurul pe care l-am ținut minte. Femeia din dreapta avea un tatuaj pe șira spinării. Mi-am închipuit-o cu spatele transpirat și vertebrele ieșind-i prin piele. Fiica și mama ieșiseră împreună la plajă. Erau localnice, puteam să văd asta după prosoape. Erau prosoape de baie, nu de plajă. Și le înțelegeam limba. Fiica fuma Marlboro verde. Își adusese scrumiera pe plajă. Niciun turist nu ar face asta. Mama avea unghii roșii rotunde la picioare. Nu era foarte bătrână. Aveau dinții la fel și se întorceau râzând școlărește din mare. Fata avea un tatuaj pe umărul stâng. Un avion sau un fluture diform. Vag. Pe spate avea un semn din naștere care avea forma insulei greierilor.

Lebădă neagră supusă.

Fetei tinere îi vedeam uterul prin piele. Avea pielea de culoarea cafelei cu lapte. Mai mult lapte decât cafea. Era curată. Genul care nu suportă să își murdărească mâinile. Care doarme cu grijă ca să nu mototolească cearșafurile. Era frumoasă. Foarte frumoasă. Dar atentă. Prietenul ei era genul nepăsător. Dispus să se murdărească în caz de extremă urgență. Sarea mi se usca pe piele și mă usturau buzele de la marea prea sărată. Ca un bărbat care te sărută prea mult și îți deteriorează buzele. Îți deteriorează buzele! Râd.

Fluture diform.

De Sfânta Maria am mers la biserica din sat. Recunoșteam rugăciunile deși erau într-o limbă necunoscută mie. Le spuneam în gând în limba mamă. Purtam rochia pe care o purtasem la nunta mea. O rochie mov cu roșu, simplă. Nimeni nu înțelege asta. Preotul slujea cu ochii închiși în biserica mică. De fapt, perfectă ca mărime. Nu toți oamenii încăpeau în ea. După slujbă am vizitat insula unde fuseseră exilați bolnavii de lepră. Soțul meu o luase înainte și m-am simțit singură. Singură pe o insulă construită din singurătate. Exil. Sunteți singur? l-am strigat glumind. Nu, a răspuns. Cu soția mea. Cum arată soția dumneavoastră? am întrebat. Eenvoudig, a răspuns. Soarele strălucea puternic printre conurile de pin. Am înțeles că orice se așează în fața soarelui poate să îl umbrească. Seara am ieșit la masă. Am râs cu lacrimi. Țânțarii mă mușcau de picioare. I-am spus că insula asta e mugig. Cuvântul nu există în limba surogat. L-am creat eu.

Eenvoudig.

Pe drumul de întoarcere luna deasupra Budapestei era roșie. Budapesta părea fragilă. Mă simțeam aproape de casă. Eram obosită în suflet. Te simt în mine. E ca și cum aș avea două burți, patru picioare și două suflete care dorm îmbrățișate. Împlinirea are gust mentolat.

Scriu mâine când se trezesc greierii.

 

Orașul ireal

Orasul ireal

Sunt un om în cădere. Nu, nu ești. E doar sentimentul. Metamorfoză. Trebuie să îți amintești tot timpul că ești altcineva. Să citești până înveți ce ai scris. Samuraii nu se sperie. Să îți cureți sufletul de tot ce a fost.

Am trecut pe sub pasajul de sub Biblioteca Academiei și am ajuns în piața centrală. Era o seară de vară caldă și timpul exista în afara mea. Am intrat într-o librărie fără intenția de a cumpăra o carte. O librărie prea modernă pentru gustul meu. Nu mirosea a lemn uscat și nici a cărți pe care nu le-a deschis nimeni. Mirosea a cerneală proaspătă și a hârtie lucioasă. Și a așteptare.

Ai sufletul atât de trist! Cred că așa arătam eu în duminica când ne-am văzut pe pod. Da, exact așa. Dar ești atât de frumoasă. Frumoasă și cu sufletul trist. Va trece.

Cum alegi cartea pe care vrei să o cumperi? m-am întrebat naiv. Dacă voi scrie cărți pe care nu le va deschide nimeni? Cum discerni? Numele autorului? Coperta? Titlul? Trecutul tău? Mi-am plimbat degetele peste nume cunoscute și peste nume exotice, noi. Știam că urma să nu dorm. Nu eram obosită. Doar așteptarea mă obosise în suflet. M-am gândit că aș fi cumpărat orice carte despre așteptare. E ca și cum ai cumpăra o pereche suplimentară de gratii în timp ce te afli într-o închisoare.

Ți-aș săruta chipul acum. Încet.

M-am așezat pe o bancă. Fata cu ie și cercei de ghindă părea tristă. Era slabă și obosită. Deloc atrăgătoare, genul casnic și betrouwbaar. Cei patru băieți s-au salutat sarcastic dar prietenește. Erau prea moderni pentru gustul meu, la fel ca librăria. M-am întrebat dacă stau la bloc. Mi-a venit să râd.

Îți iubesc ochii. Îți iubesc buzele.

Universitatea de artă și design avea nevoie de un design nou. O clădire scorojită, gri-verzuie. Culoarea mucegaiului. Arăta ca un măr putrezit într-un coș cu mere sănătoase. Care miroase a acru. A moarte. Copacii din piața centrală erau pe jumătate înfrunziți. Păreau atinși de o boală. Cerurile erau albastre și negre. Îmi era dor de fratele meu.

Douăzeci și trei.

Am intrat în biserica de piatră. E cea mai frumoasă biserică pe care am văzut-o vreodată. S-a așezat pe o bancă în fața mea. Eu am rămas în picioare, uitându-ma la gâtul lui. Pereții erau înalți și arătau ca pereții exteriori ai unei case boierești. Cu câteva reliefuri strâmbe. M-am gândit că biserica era pe dos. Ca o bluză pe care o îmbraci repede. Binnenste buiten. Spitalul de copii era gălbui-gri. O culoare hepatică. Nu am văzut niciun copil. O tufă de trandafiri de culoare mortuară care se ridica peste gardul cimitirului. Suntem cu toții o piatră funerară. Nu e adevărat, m-a contrazis. Nu trebuie să îți fie frică de moarte. Vrei să fumăm? Simt nevoia să beau apă.

Căldură înăbușitoare și ochi fosforescenți cărora le vine să strige.

Din tren mă uitam la casele portocalii cu multe geamuri. Unele neterminate. În care trăiesc oameni cu poveștile lor și care se vor pierde neștiute de nimeni. Un fel de kiai mut care îți distruge celulele și îți dizolvă sângele. Lanuri de porumb și început de munte. Mergeam acasă. Am trecut peste un pod zgomotos care m-a dus cu gândul la podul peste care treceam când mergeam la mare cu părinții mei. Zgomotul podului îmi amintea că eram departe de casă.

Vorbești la trecut.

Biserică strălucitoare. Biserică ca un far, a zis el. Varianta lui era mai bună. Mai literară. Perfect poetry.

Voi dansa cândva pentru tine. Cum? Cum voi simți atunci. Zâmbești.

Am sărutat culoarea apusului de soare. Roșu-vișiniu. Mi-am atins limba de ea.

Următoarea biserică era ascuțită ca o lance. Un bărbat grebla griji într-o grădină în apropierea casei. Depozite mari și goale. Pustii. Golul meu era plin. Ud. Trenul a oprit în gara fără nume. O gară fără istorie. Sudoarea îmi curgea pe spate. Fata cu ochii măslinii și unghii roz coborâse. Era brunetă, poate nu foarte deșteaptă. Prietenul ei dădea să o muște de buze.

Acasă bunica completa integrame. Cum se cheamă verbul lui Hamlet? m-a întrebat cu o voce mai bătrână decât ultima dată când o văzusem. A fi, i-am răspuns. Eram obosită. Nu dormisem. Care-i visul omului de rând? Din șase litere. Primele două lipsesc, S, I, literă lipsă, A. Să fie împlinit, i-am răspuns.

Semnat, co-autorii.

 

 

 

 

 

 

 

Fratele meu are autism

Dark castle

Fratele meu are autism. Nu e autist, are autism. Nimeni nu știe asta în afară de mine. Ceilalți nu știu fie pentru că nu înțeleg, fie pentru că nu îl iubesc îndeajuns. De multe ori e greu să îți iubești partenerul de viață. Să îl/ o iubești cu sufletul, nu cu rațiunea. Dacă e greu să îl iubești pe cel căruia i-ai promis iubire care durează cât o viață, vă închipuiți cât e de greu să iubești pe cineva cu autism?

Fratele meu și cu mine nu suntem la fel dar el seamană cu mine. Are părul și ochii negri. Eu am părul blond închis, puțin cafeniu și ochii verzi-gri. Tu nu purtai ochelari? m-a întrebat un cunoscut de care mă apăr mereu pentru că mă face să mă simt în nesiguranță. Ba da, i-am răspuns fără să îl privesc. Dar acum am lentile de contact. Ce schimbare! s-a mirat. Ai niște ochi mari superbi! M-am gândit că mă văzuse de multe ori fără ochelari. De data asta nu mă mai apărasem. Poate că vulnerabilitatea mi-a mărit ochii la fel cum o lupă mărește realitatea. Eu am ochii deschiși. Fratele meu are ochii închiși. Se apără. El are privirea fixă, îndoielnică și sumbră. Eu privesc atent, blând și îndrăzneț. Când eram mici, în vacanțele de vară, părinții noștri ne duceau la străbunica, într-un sat din apropiere. Pe atunci aveam doi părinți. Ne întâlneam dimineața sub alunul din fața casei ca să ne sfătuim. Cuvintele noastre se transformau în aventuri zilnice care îi cauzau străbunicii griji zilnice. Străbunica nu avea de ce să își facă griji pentru ca fratele meu era cu mine. Doar ca pe atunci nu știam cum să îi explic asta. Însă el înțelegea asta pentru că mă însoțea neînfricat. Era vesel și curat. Candid. Și nu se apăra de nimeni pentru că nimeni nu îl atacase vreodată. Ce folos să construiești arme când existența războiului îți e necunoscută?

Fratele meu e mai înalt decât mine dar nu vede în depărtare. Nu vede pentru că s-a închis în camera lui și și-a vopsit geamurile în negru. Nu și-a construit un sanctuar, ci o fortăreață. Fusese atacat. Și își făurise arme. Arme cu care a învățat să taie în sânge. Și pe care, după ce le-a folosit, le-a curățat de propria-i piele. O fortăreață îți asigură apărarea și singurătatea. Seara, când războiul face loc constelațiilor pe cer, mi-l închipui deschizând geamurile larg ca să inspire aerul rece și curat. Aerul în orașul-zăpadă miroase iarna a lemne arse și a ger. Vara miroase a fân uscat și a neputință. Aplecat peste geam, își deschide ochii. La fel de mari ca ai mei. Privește în suflet și se lovește de vid. Ca într-un castel gol cu pereți reci de piatră. În care regii, reginele, valeții și gărzile s-au transformat în pete de sânge închegat pe pardoseala din marmură. Marmură gri. Moartă.

L-am rugat să mă lase să mă așez pe marmura moartă în timp ce el privea constelațiile cărora le cunoștea numele și originea cosmică. Fratele meu e inteligent. Recele marmurei mi-a transformat oasele în gheață care nu se topește niciodată. Am adunat crengile uscate pe care vântul le adusese de departe, prin ferestrele lipsite de geamuri. Le-am clădit încet, fără să mă grăbesc. Pe cele mai lungi le-am frânt în două, iar sunetul de lemn rupt s-a lovit de bolta castelului gol. Apoi s-a prăbușit la picioarele mele ca un porumbel care se lovește de un perete de piatră, cade și își frânge gâtul. Am aprins focul temătoare. A început să ardă mocnit, apoi viu. Umbrele pe care le desena pe pereții de piatră erau sinsitre. Unele grotești. Păreau să se urmărească una pe alta într-un dans primitiv. Le-am urmărit fără să le las să mă înspăimânte. Unele le recunoscusem pentru că le văzusem și în castelul meu. Dintr-o dată vântul a început să bată cu mânie. Până și umbrele se opriseră din dansul lor contrariate. Crengile arzânde au fost împrăștiate și focul s-a stins turbat. Ca un animal pe care alte fiare l-au încolțit pentru a-l sfîșia și se dă bătut. Moare înainte de a muri. Fratele meu a închis geamurile vopsite în negru cu un zgomot asurzitor, interzicând ferm constelațiilor să își reflecte lumina pe pereții castelului lui. Umbrele și-au continuat dansul triumfătoare.

Fratele meu și cu mine avem degetele de la mâini la fel. Nu am știut asta, noroc de cineva care a observat asemănarea. M-am prefăcut că știam pentru că mi-a fost rușine că nu observasem asta. Sau poate știam instinctiv. Eu am atins literele cărților citite, chipuri de bărbați pe care le-am dezmierdat, nisipul care îmi intrase în papuci de pe plajele mărilor lumii, polenul florilor din țara-surogat. Fratele meu a atins frica. Frica de a se lăsa îmbrățișat, frica de a lua un tren, frica de a cere ajutor, frica de a scăpa ceașca de cafea oferită de ospătar, frica de a fi rănit, frica de a mărturisi că nimic nu a mai fost la fel după ce ne-a murit părintele. Frica de a trăi.

Fratele meu are autism, nu e autist. Își stinge focul pentru a dormi în ger, pe marmura moartă a fortăreții lui. Lumea lui nu e ca a mea. Nu cunoaște plaje mov-verzui, polen de flori vii, oameni care mă iubesc frumos, talentul de a fabrica litere. Lumea lui e dezordonată, confuză, lipsită de afecțiune umană, geroasă ca nopțile de februarie în orașul-zăpadă.

Nu suntem la fel dar seamănă cu mine.

Mă întreb ce faci cu un porumbel care în zborul lui s-a lovit de pereții de piatră ai unui castel și a căzut frângându-și gâtul de pardoseală. Îl ajuți îngrijindu-i gâtul sau îl lași să moară pe marmura rece?

Până și îngerii au căzut din cer!

De stille tocht/ The Silent March

Roze hortensia

 

 

Am intrat în florărie puțin absentă, scrutând cu privirea ghivecele cu flori în căutarea uneia potrivite care să nu necesite foarte multă cercetare. Vânzătorul, un bărbat cu părul cărunt, puțin lung, bea cafea împreună cu un bărbat mai cărunt decât el despre care am decis nemijlocit că era tatăl lui. Un sat din țara-surogat în care dimineața era blândă. Te uiți la flori? m-a întrebat vânzătorul vesel. Părea mai mult o constatare. Caut o floare, i-am răspuns destul de absentă. Singularul a părut destul de ridicol. Caută liniștită, mi-a spus. Cuvântul liniștită m-a liniștit și am revenit după câteva minute cu o hortensie roz-jeleu. I-am atins florile cu degetele ca să mă asigur că nu e presărată cu zahăr. Am nevoie de un vas frumos, i-am zis hotărâtă. Roz. A râs. Am un vas roz. A dispărut câteva secunde. E perfect, i-am spus. Era perfect. Prietenei mele îi plac culorile-lumină. Licht, spune de fiecare dată când îmi povestește despre perdelele din camera de zi pe care vrea să le schimbe. Încă nu a ajuns la un consens cu soțul ei.

Roz-jeleu e consens.

Drumul spre casa ei șerpuiește printre case de păpuși în grădinile cărora bătrânii udă florile în diminețile blânde. Am îmbrățișat-o strâns. Blij om jou te zien, mi-a spus. Nici nu trebuia să spună mai mult. I-am spus că vreau o cafea cu puțină cafea și mult lapte și m-am îndreptat spre grădină unde i-am întins prietenos mâna doamnei pe care prietena mea o numește mama mea surogat. M-am gândit că un tată-surogat mi-ar fi îmblânzit sufletul însă nu am găsit pe nimeni niciodată care să aspire la rolul ăsta. În esență nu sunt decât o fetiță lipsită de tată, i-am spus odată. A înțeles. Ești atât de simplă în complexitatea ta, mi-a răspuns.

Mă descâlcise.

Mama-surogat, o femeie cu părul frumos și ochi albaștri-ocean. Făcea muncă de voluntariat în țara-mamă a prietenei mele. Și îngrijise un băiețel pe care de douăzeci de ani îl găzduia două luni în vacanța de vară. E un copil-Cernobîl, mi-a explicat. Een Tsernobyl kind. Combinația de cuvinte m-a pus pe gânduri. Un copil căruia, prima dată în vacanță în țara-surogat, îi era frică să facă baie în cadă. Care, în altă vacanță, venise cu piciorul în ghips și degetele de la picioare mov. Un ghips prea strâns pe care medicii din țara-surogat l-au catalogat ca fiind de dinainte de război. A primit un ghips nou, unul contemporan căruia a putut să îi aleagă culoarea. Roșu. Înainte de a se întoarce acasă, ghipsul a putut fi înlăturat dar copilul-Cernobîl a dorit să îl ia cu el. Dacă vor să mă ia în armată, îmi pun piciorul în ghips, i-a mărturisit. Un copil care a învățat să meargă cu bicicleta în țara surogat. La fel cum a învățat limba-surogat fără să uite niciun cuvânt de la o vară la alta. Un copil a cărui fotografie o însoțește, pe peretele din camera de zi, pe cea a fiului natural al mamei-surogat. Un copil care a crescut și s-a îndrăgostit de Irina. Și s-a căsătorit cu ea. Mama-surogat a fost la nunta lor. A luat cu ea un album de felicitări de la familia-surogat și vecinii-surogat. Toate erau diferite, mi-a spus. Ochii-ocean îi străluceau. Care a fost motivația ta? am întrebat-o. În primul rând sănătatea lui, mi-a răspuns fără să ezite. E un copil-Cernobîl. Și când vaca părinților lui a murit de batrânețe l-am sunat pe soțul meu și i-am zis să îmi trimită o sută patruzeci de dolari pentru trebuie să cumpăr o vacă.

Doi oameni de aici din sat se aflau în zborul MH17, mi-a spus mama-surogat. Da, cel doborât deasupra Ucrainei în care au murit două sute nouăzeci și opt de oameni, dintre care o sută nouăzeci și trei având naționalitatea țării-surogat. Un cuplu tânăr. Oamenii au așezat flori în fața casei lor. Să mă duci acolo, i-am cerut prietenei mele. Mama băiatului e vecina mea, mi-a spus prietena mea. Într-o dimineață eram în grădină și am auzit un țipăt. Și-a scăpat bicicleta în fața casei și a început să țipe. Atunci am știut că aflase. Mi-am închipuit bicicleta lovindu-se de asfaltul curat, puțin încălzit de soarele verii. Și mi-am închipuit oameni căzând din cer pe acoperișurile unui sat din Ucraina. În țara-surogat există atât de multe instanțe care oferă ajutor, a spus mama-surogat cu o voce strinsă. Cei din satul ucrainean nu primesc niciun ajutor. Nu, am confirmat redundant. În ziua de doliu național, sătenii au ținut o stille tocht. Cei cinci mii de săteni s-au transformat în cincisprezece mii. M-am gândit la pâinile și peștii pe care Iisus i-a multiplicat. O stille tocht e un silent march. Nu, nu știu suficiente cuvinte în limba-mamă. O stille tocht sunt, în esență, oameni care tac. Tac împreună. Tac pentru că un eveniment i-a redus la tăcere. O tăcere care jelește. Merg și tac.

Merg și tac împreună.

În drum spre stația de autobuz, prietena mea m-a dus la casa cu flori. Unele erau roz-jeleu. Altele erau uscate. Perdeaua era pe trei sferturi închisă. Acolo nu mai locuia nimeni.

Prietena mea a plâns. Am îmbrățișat-o și i-am spus: Ai făcut un salt uriaș, ca un avion care decolează. Cu mâna stângă am desenat în aer un avion care decola. Ochii tăi au devenit încrezători, i-am spus. Cu un an în urmă făcusem un mind map la masa din bucătăria mea din care rezultase că se pedepsea neavând încredere în ea. Mulțumesc, mi-a spus. Am repetat gestul avionului decolând. Un avion pe care nicio rachetă nu îl putea doborî. În stația de autobuz m-a îmbrățișat și mi-a spus: Du-te acasă și scrie cărți frumoase. Asta știi tu cel mai bine să faci. Țin să menționez că din cauza barierei lingvistice nu citise niciodată niciun rând scris de mine. Însă există oameni în viața mea care mi-au citit cărțile încă nescrise.

Oameni care mi-au citit cărțile încă nescrise.

Să depășim încetul cu încetul spaima de viață, ne sfătuiește călugărul-poet. O vacă de o sută patruzeci de dolari și o stille tocht, oricât ar părea ele de îndepărtate una de alta, ne pot ajuta să ne vindecăm de spaima de viață.

Nu poți să fii samurai cu oricine, mi-a spus. Ei nu îți înțeleg noblețea. Dacă nu poți să fii samurai, fii ninja. Un ninja răpune prin orice mijloace. M-am gândit la cuvântul-surogat sluw. Sly. Șiret. Viclean. Vulpe. Sluw e perfect fonetic și semantic. Avea dreptate. Însă noblețea e ceva înnăscut. Scrie, mi-a mai spus. În scris poți fi samurai.

Du-te acasă și scrie cărți frumoase. Asta știi tu cel mai bine să faci.

Norii de orez

Flori de camp

În orașul-zăpadă era vară. O vară puțin amenințătoare. Nori care umbreau soarele și oameni care parcă nu își găseau locul deși erau acasă. Biserica din parc părea singurul element statornic. Frumoasă, ca o femeie cu picioare lungi care stă dreaptă, cu bărbia puțin ridicată și ochii lipsiți de emoție. Mirosea a tămâie și a oameni cărora le era cald dar veniseră să (se) ierte. Aburul de tămâie mă amețea puțin, îmi simțeam picioarele slabe și nevrednice. Nu știam ce să fac cu mâinile. Să le împreunez în semn de rugăciune sau să las să curgă. Am ales calea de mijloc. Corul jelea dragostea față de Divinitate. Le simțeam notele lungi în piept. Și simțeam dragostea. Din priviri căutam oameni cunoscuți ca să mă simt mai puțin singură. Nu am recunoscut pe nimeni. În lipsă de cunoscuți m-am apropiat de mine și mi-a venit să plâng. Nu de tristețe, ci de fericirea de a mă avea preț de câteva secunde.

Bucătarul numea predica povestea de la sfârșit. Faptul că o numea așa îl făcea blând. Preotul predica despre diavolul din oameni. Oamenii care se fac că nu văd sau nu aud îl au pe diavol în ei, a spus el. Cuvântul diavol rostit de un preot pare la fel de amenințător ca norii care umbresc soarele în orașul-zăpadă, vara. Mi-a venit să plâng în timp ce mă uitam la oamenii pe care știam că îi dor picioarele. Începeau să se miște din ce în ce mai agitat, își roteau privirea în speranța unei raze de lumină. Și a unor cuvinte de dragoste. Am vrut să ridic mâna și să îi adresez preotului o întrebare: De ce oamenii îl au pe diavol în ei? Dumnezeu și-a pus așchii de suflet în oamenii care vin la biserică pentru a resimți înțepătura așchiilor dumnezeiești care din când în când se tocesc ca dinții unui animal care sfâșie prea multă carne. Oamenii care se fac că nu văd și nu aud nu îl au pe diavol în ei, părinte. Lor le este frică. Și frica trebuie exprimată pentru a o vindeca. Ceea ce eu emit nu este o judecată. Eu nu am susținut niciodată judecăți potrivit cărora oamenii îl au pe diavol în ei. E doar o opinie pe care îndrăznesc să o exprim pentru că îi iubesc pe oamenii care stau în picioare, chiar dacă printre ei nu am zărit niciun cunoscut. Ei vin la biserică să se umple de dragoste divină, să plângă de regăsire și apoi să ia masa în familie și să nu emită judecăți tot restul săptămânii. Am rămas cu mâna în aer până mi-a amorțit. Cine mă cred eu?

Oglinda din dojo era spartă dar reflecta cu acuratețe realitatea.

Casele din orașul-zăpadă sunt construite prea aproape una de alta. Nimănui nu ar trebui să i se permită să răpească lumina soarelui. Fațadele clădirilor din centru sunt prea vechi sau prea noi, o lipsă de uniformitate care accentuează singurătatea oamenilor. Aparatmentul de deasupra librăriei era de vânzare. M-am uitat la numărul de telefon de pe geam și părea lipsit de logică. Părea să aibă o cifră în plus. Lipit de geamul opus, care dădea spre strada pietonală, părea să fie corect. Același număr de telefon. Mi-am dorit să cumpăr apartamentul. Poate pentru că se afla deasupra librăriei.

M-am simțit în siguranță în brațele celui care m-a iubit. L-am simțit puternic fără mine, resemnat. I-am spus că ar trebui să se căsătorească cu o fată ca mine apoi mi-a părut rău. Cine mă cred eu?

În grădina unchiului meu creștea zmeură. O păstrase pentru mine. Era atât de aromată încât nu am îndrăznit să manânc prea multă ca să nu o consum. Să nu se termine. Să nu se sfârșească. Reconstruise casa care arsese. Era reconstruită dar nelocuită. O casă în care timpul stătuse în loc și culorile nu se decoloraseră. În curtea casei i-am spus: Aici, într-o noapte când eram copil, am văzut cel mai frumos cer înstelat. Nu l-am mai regăsit niciodată într-un alt loc. Spune-mi, dacă oamenii pot să plângă de frumusețea unui cer înstelat, ei cum îl au pe diavol în ei?

Am găsit un loc unde să scriu în orașul-zăpadă. Un sanctuar. Ca un foișor din lemn verde tânăr într-o grădină cu cireși în floare.

Orașul-zăpadă mă inspiră ca fata din tren cu care mi-am dorit să fac dragoste. Căreia îi citeam povestea în ochii măslinii. Lucioși și veseli. Atunci când rujul i s-a șters de pe buze de la căldură și transpirație era la fel de frumoasă. O femeie cu adevărat frumoasă e una căreia frumusețea nu îi dispare odată cu rujul. Era atât de tânără!

În ochii albastru-fosforescent citeam o blândețe agresivă. Barba îi strălucea ca și clădirile de granit din Aberdeen, seara la lumina farurilor mașinilor.

Dealurile din orașul-zăpadă au nuanțe de verde pentru care încă nu s-au inventat cuvinte. Verde-cărămiziu, verde cu miros de iarbă cosită, verde-ud, verde-negru, verde-rouă,verde-zumzet de greieri, verde-uscat de soare, verde-aspru, verde-lemn, verde-amiază, verde-lung, verde-tăcere gălăgioasă, verde-copil, verde-suflet frumoas de femeie care murise.

În drum spre țara-surogat, de fiecare dată când avionul se clătina amenințător, mă opream din scris de parcă aș fi vrut să fiu atentă cum mor. Să nu pierd nimic ca să pot să scriu despre asta. Să nu mor fără să fi simțit groaza de a muri. Am dat vina pe oboseală ca să nu îmi fie rușine că mi-e frică de moarte. Poate pentru că în timp am ajuns să iubesc viața cum iubesc un bărbat. Cu o pasiune care naște cearcăne și emoții pe care nu sunt suficient de puternică să le simt. Spune-mi, dacă oamenilor le este frică de moarte, ei cum îl au pe diavol în ei?

În urma unui somn adânc m-am trezit obosită psihic. Se făcuse cald în mine și nu mai simțeam nicio nevoie. Decât aceea de a respira.

Din avion, norii păreau de orez. Și eu nu iubisem niciodată oamenii mai mult decât acum.