Arhivele lunare: Septembrie 2014

Prima zi de școală

first-day-of-school

În orașul-zăpadă diminețile de septembrie nu sunt prietenoase. Departe de a fi ostile, ele sunt pur și simplu reci și ude. Ceața refuză să se ridice de pe acoperișurile caselor, la fel cum fiecăruia dintre noi i-a fost, la un moment dat în viață, greu să plece de undeva. O zonă de confort care te ține în același loc. Nici prietenoasă, nici ostilă. Cerul se ascunde în spatele particulelor de apă suspendate în atmosferă. Soarele e greu de perceput din cauza vizibilității reduse. Viața e amorțită și oamenilor le e greu să se trezească. E frig în casă. Apa de la robinet e rece. Nu ca gheața, ci ca un suflet înghețat în rutină. E luni.

Am dormit rău. Foarte rău. Poate că nici nu am dormit deloc dar, pentru că am fost asaltată de gânduri și temeri, nu am mai fost atentă dacă am dormit sau nu. O durere de cap surdă, o durere mult prea matură pentru vârsta mea. Pe mama o aud mereu plângându-se de migrene. Ea e matură. Mă ridic din pat în momentul în care mama deschide ușa camerei mele. Da, m-am trezit. Poate nici nu am dormit. Da, mă voi spăla cu apa pe care a încălzit-o pe aragaz într-o oală roșie, ruginită. Da, mă îmbrac. Da, mă grăbesc. Mă grăbesc de când mă știu. Bucătăria e locul unde mă întâlnesc cu mama, tata, bunica și fratele meu. Tata încă nu a murit. E vesel. Mă va duce la școală. Mi-e frică. Nu îi spun. Poate îi voi spune mai târziu, când nu va fi mama în preajmă. Sau poate nu îi voi spune niciodată. Unele lucruri trebuie să le păstrezi pentru tine. Fratele meu merge la școală de doi ani. Eu nu am mai fost niciodată. Dacă aș putea să aleg, nu aș merge niciodată. Poate mai târziu, când mă întorc de la festivitatea de deschidere, voi încerca să îi conving că am capacitatea de a mă învăța singură. Port o pereche de pantaloni verzi, pe care mi i-a împletit bunica. Îmi vor ține cald, așa mi-a spus. Mi-e frig. Foarte frig. O jachetă roz, împletită tot de bunica și o căciulă albă. Roz cu verde. Mă uit la papucii maro care îmi sunt puțin mari. Sunt grei. Sunt nefericită. O nefericire matură, ca migrenele mamei.

Numele meu este Femke, am șaptesprezece ani și iubesc copiii. Mă uit la ea atent, puțin sever. Nu mi-a făcut o impresie bună în săptămâna de introducere, cea în care mentorul face cunoștință cu clasa ei. Aș fi spus mentora, dar, potrivit dicționarelor, cuvântul nu există. Femke e gălăgioasă, adresează prea multe întrebări și monopolizează puținii băieți din clasă. Are ochii verzi, buzele pline, tenul curat. Pare împăștiată. Dar o simt. De ce ai ales acest studiu? Citesc întrebarea de pe un formular standard pe care nu îl agreez. Vreau să fiu învățătoare pentru că mereu mi s-a spus că nu voi fi nimic. Dar eu iubesc copiii. Îmi atrage atenția. Formularul a dispărut. Continuă. Învățătorul meu nu mă ajuta pentru că, potrivit lui, oricum nu înțelegeam. Și nici nu aveam să înțeleg vreodată. Nu e de la sine înțeles că toți copiii procesează informația în același mod, nu? Îmi așteaptă aprobarea. Nu spun nimic. Nu are rost să aprob lucruri pentru care, în esență, nu are nevoie de aprobarea mea. Sunt doar mentora ei. Am creat un cuvânt. Mentoră. Iar ea, în esență e învățătoare. Adică mi-e egală. Femke, îi strig numele și o privesc în ochii verzi. La fel de verzi ca ai mei. Ja, îmi răspunde de parcă aș fi strigat-o din depărtare. Vreau să facem o înțelegere. Se uită la mine de parcă urmează să îi cer imposibilul. E speriată. Vreau să stabilim acum că tu vei deveni învățătoare. Îmi dau lacrimile dar le înghit cu repeziciune. Se uită la mine uimită și ușurată. Bine. Râde puțin rușinată. Dismissed, îi spun puțin sever. Lacrimile mi se joacă triumfătoare în gât. Trebuie să fiu puternică.

Curtea școlii din orașul-zăpadă e rece. Gri. Udă. Plină de copii. Și părinți. Din loc în loc colorată de buchetele de flori. Roșii, galbene, albe, roz. Îmi aduc aminte că odată am văzut un pescăruș albastru. Garoafe albastre nu am văzut niciodată. De fapt, nici alte flori în afară de garoafe nu am văzut vreodată. Le-am cumpărat ieri de la țiganii de pe pod cu mama. După ce am ieșit de la biserică. Preotul s-a rugat pentru reușita la învățătură a elevilor și studenților. Pentru prima dată am avut sentimentul că preotul s-a rugat și pentru mine. Aparțineam unui grup. Aparțin cuiva. Nu contează cui, oricui. Mama mă trage de mână. Nu m-a dus tata la școală, așa cum mi-a promis. Nu înțeleg de ce. Aparțin unei doamne pe care o căutăm în mulțime. Mama o cunoaște. Eu nu. Sper să fie blândă dar nu mă aștept la nimic bun. Nu va țipa doamna la noi? Sunt hipersenzitivă. Mama nu știe asta. Nici doamna. Orice strigăt de bucurie sau furie mă atinge în inimă ca un cuțit. Așa m-am născut. Altfel nu îmi explic lacrimile care mi se joacă mereu triumfătoare în gât. O găsim pe doamna. E singura pată de culoare în griul predominant. Are o rochie roșie cu flori albe. Se asortează cu florile pe care le-am cumpărat de la țigani. Mă mângâie pe păr. E blândă. Și bună. E însărcinată. Și frumoasă. Râde sincer și cald. O simt. Va fi bine. Nu va țipa la noi.

Numele meu este Cristina Winters și am treizeci și unu de ani. Sunt mentora voastră. Locuiesc de șase ani în țara-surogat și sunt profesoară de engleză. Lucrez de șase ani la școala pe care ați ales-o. Îmi place foarte mult să citesc. Am mereu cărți pe noptieră. Am și câteva cărți în suflet. Urmează să le scriu. Iubesc limbile străine și oamenii. Îmi iubesc meseria. Practic aikido o dată pe săptămână, luni seara. Îmi place să ascult muzică și să dansez. Călătoresc mult. Am văzut toată Europa și trebuie să îmi fac curaj să merg în Africa. Am două case dar un singur acasă. Câteodată nu am niciun acasă. Acasă e o stare de spirit. Nu sunt severă dar nici blândă. Sunt corectă. Îmi place să vă descopăr. Nu e nimic de descoperit, spune fata din dreapta, rândul doi. Zâmbesc. Cum te numești? Femke. Vrei să mă întrebi ceva? Da! Spuneați adineauri că vă iubiți meseria și va place să ne descoperiți. Mă întreb ce vă place la studenții de vârsta noastră. Suntem la pubertate și suntem extrem de enervanți. Eu știu despre mine însămi cât sunt de enervantă. Da, te înțeleg, îi spun serioasă. Zâmbește puțin încurcată. Peste trei ani, atunci când îți voi înmâna diploma de absolvire, vei fi altcineva. Și dezvoltarea de la cine ești acum la cine vei fi atunci e ceea ce îmi place mie. Femke tace. E neîncrezătoare. Dar înțelege. Săptămâna viitoare, când am programată prima conversație mentor-student, trebuie să îi atrag atenția asupra felului în care vorbește. Prea tare. Răspicat. Ostentativ. Încă nu știu că între timp o voi îndrăgi. Și că o voi ajuta să devină învățătoare.

Mama îmi dă drumul la mână. Cred că e timpul să plece. Mi-aș fi dorit să fie și tata aici. Mă va lăsa singură. Mi-e frig, frică și dor. Nu știu de cine sau de ce mi-e dor. Un dor matur, la fel ca migrenele mamei. Oare ce se va întâmpla cu mine? Voi fi mereu singură în fața momentelor importante de genul “prima zi de școală”? Îmi va fi mereu frig și frică? Și dor? Dor de cine? Cine voi fi eu în lumea asta în care nimeni nu iubește cu adevărat pe nimeni?

Paisprezece septembrie. Țara-surogat, pe malul mării. Bate vântul. Văd un pescăruș a cărui aripi par albastre în lumina soarelui. Beau latte macchiato și mă simt somnoroasă. Mă joc cu mâna în nisip și țin nisipul în palmă. Nu pentru mine. Mă identific cu tine. Iubesc cărțile, scrisul și dragostea. Ai vrea să o învăț cum, la rândul ei, să iubească cărțile, scrisul și dragostea. Când ai râs cu mine ultima dată? Când am dansat? Când ne-am plimbat? O luptă pe care nu vreau să o port. Dar nu am de ales. Am fost mereu aruncată în mijlocul luptei. Nimeni nu m-a întrebat dacă mi-o doresc. Sau dacă am arme să mă apăr.

Am cunoscut stări despre care nu se pot scrie poezii.

Poetul

Poetul

 

În țara-surogat a început școala.

Nu mai am timp de proză lungă.

Creative non-fiction. True stories, well told.

Nici nu știam că există. A trebuit să deschid un dicționar.

 

Simt fericirea în starea ei primară, când Dumnezeu a pus-o în oameni.

Așa ai spus.

Esti un poet fără de poezii.

Ți-am oferit un carnet în speranța că vei găsi singur un stilou.

 

Nu știu dacă v-am spus dar îmi doresc să devin scriitoare.

Să scriu. True stories, well told.

Dacă vă adresez întrebări ciudate, ăsta e motivul.

Scriu.

Studenții nu au spus nimic.

Au încuviințat.

 

Te ascult.

Repar ce am stricat în trecut.

Mă iubești neomenesc de mult.

Așa ai spus.

Ești un poet fără de poezii.

 

Mi-e foame de adevăr.

De adevăr echilibrat.

Fii clar.

Asta ți-am cerut.

Crystal clear.

Funcționează.

 

Scriu cu sânge.

Sunt pe jumătate docilă, pe jumătate crudă.

Nemilostivă și supusă.

O antiteză dialectică.

Nu cunoșteam cuvântul. A trebuit să deschid un dicționar.

 

Cum îmi păstrez echilibrul?

Cum discern?

Te-am întrebat.

Câteodată ești un ocean fără valuri. Nu ai gust de om.

Așa ai spus.

Ești un poet fără de poezii.

Un înger.

Roagă-te să îți crească aripi.

 

Te iubesc la fel de mult cât o iubesc pe mama, cât iubesc scrisul, cât iubesc oamenii și cât îmi iubesc libertatea.

Liniștește-te și mănâncă.

Avem timp.

 

Casa mea e în construcție.

Va fi înaltă.

Neobișnuit de înaltă.

Dar îți voi lăsa o scară sprijinită de fațadă.

Se va usca în soare.

 

It’s all better now.

 

Jurnalul unui idealist

Drum

 

Fata cu ochii malachit părea rătăcită. Am îmbrațișat-o în mijlocul mulțimii din aeroport. Am simțit-o slăbită. Vampirii nu au existat, nu? am întrebat-o îndoielnic. Aș vrea să existe, mi-a răspuns. De ce? Să devin și eu unul. Răspunsul ei nu m-a mirat. M-a înduioșat. Eu înțeleg oamenii care vor să devină vampiri pentru a fi mai puternici. Mai stabili. Să simtă mai mult decât să gândească. Chiar îi înțeleg. În ochii ei de culoarea pământului afânat am citit pasiune. În timp ce îmi povestea despre vampirul Marius i-am ghicit dorința de a simți. Dorința de a se pierde în simțire. De a anihila gândirea logică. O femeie tânără care, în metrou spre compania internațională la care lucrează, ar vrea ca metroul să se oprească într-un codru des, de culoarea ochilor ei. Să se dezbrace de hainele protocolare și, goală, să se așeze pe un pat din licheni care să miroase a sânge proaspăt și a pământ jilav. Să își ia puterea din adâncul pământului și să îi crească aripi. Să își croiască haine din scoarță de copac. Să se înalțe. Și să vâneze. Să simtă. Să nu se mai întoarcă niciodată la compania internațională. Eu chiar îi înțeleg pe oamenii ăștia. Le îmbrățișez căutarea și dorințele. Și îi ajut dacă îmi permit.

Esența e nealterabilă.

Camionul a trecut la o distanță de jumătate de metru de mașina în care mă aflam. Numele companiei era scris pe prelata camionului cu litere mari, severe, roșii. Kerry. M-am gândit că e un nume perfect pentru personajul feminin din una din cărțile mele încă nescrise. Podul Erasmus înțepa norii. Eram furioasă. Sunt înzestrată cu o putere la care nu am mereu acces. Dar pe care o simt ca fiind a mea. O putere care îmi permite să îmi anihilez milostenia și să atac. Să îndrept tot ce e defectuos. Să nu cunosc frica. Să mă reped la gâtul celui care a greșit și să îl mușc într-atât încât să simtă durerea dar să nu piară. Să se chinuie în agonie. Să simtă cum e să fii victimă. Să îmi înfing degetele în rana deschisă și să mi le murdăresc de sângele lui. Să îi mânjesc mai apoi buzele de propriul sânge. Să îl oblig să guste substanța lichidă ce îi dă viață. Și care i se scurge din trup. Un fel de vampir educativ. Să îl iert și să îi cer să mă ierte. Să îl întreb dacă și-a învățat lecția.

Esența e indestructibilă.

Cei care nu îmi cunosc sufletul mă acuză de idealism. Potrivit lor, mi-am creat o lume a mea, mai bună decât a lor. O iresponsabilitate pe care o îmbrățișez. O naivitate inacceptabilă. O puritate indusă. Nu, nu sunt naivă. Sunt neprihănită. Nu sunt pură. Sunt candidă. Nu sunt nevinovată. Am ucis. Oameni și cărări care nu duceau nicăieri. Stări de melancolie care amenințau să mă răpună. Am obosit, am dormit și am ucis din nou. Am o lume mea? Nu, de vreme ce mă vedeți trecând pe stradă. Locuiesc într-o casă, într-un oraș, într-o țară. Îmi place toamna, îndrăgesc oamenii și culoarea verde. Verde-malachit. Verde-pământ. Am un pașaport plin de ștampile, unele în limbi ilizibile. Am un părinte. O mamă care mă sună de două ori pe săptămână și pe care o ador. Am permis la bibliotecă. Iubesc un bărbat.

Însă…

Refuz să accept nedreptatea. Refuz să fiu victimă. Refuz să cred că oamenii sunt răi. Refuz să îmi fie frică de ceea ce îmi doresc cu adevărat. Refuz să ascult ceea ce nu mă interesează. Deneg rațiunea și credința potrivit căreia rațiunea e singura cale dreaptă. Mă lepăd de oameni care urâțesc lumea și îi îmbrățișez pe care care o înfrumusețează cu candoarea lor. Resping materialul și mă leg cu disperare de spiritual. Concentrează-te pe ceea ce nu te tulbură, mi-ai spus. Pe scris. Și pe Dumnezeu. Te ascult. Nu accept alterarea esenței. Nu mă îndepărtez de îngerul din mine, la fel cum îi fac loc demonului care mă cutreieră. Nu admit excluderea celor slabi. Fratele meu are autism. Și e mai interesant decât mulți din cei care nu au autism. Nu consimt că țara în care m-am născut e responsabilă de propriile-mi limite. Nu cred în granițe. Nu cred în eșec. Nici în reușite. Cred în dezvoltare. Într-un drum de munte în care lumina se întrepătrunde cu întunericul. Un drum pe care îl străbați singur dar și însoțit. Cred în căldură aridă și ger aprig care alternează. Cred în lumina blândă a soarelui care vindecă degerăturile și în răcoarea iernii care astâmpără arșița. Cred în contrast. Și în asemănare. În suflete care se resping și suflete care se îmbrățișează. Da, mi-e frică de oameni. Dar am învățat să folosesc asta în favoarea mea. Și am învățat să înțeleg femeile tinere care vor să devină vampiri. Și să îmi găsesc inspirația pe camioane. Să ucid cărări care nu duc decât la pierzanie. Să spun adevărul. Să plec când nu mai am nimic de făcut într-un loc. Și să iau cu mine pe cine nu pot lăsa în urmă.

Nu, nu m-am gândit niciodată să renunț.

 

Sufletul meu e îndragostit de sufletul tau.