Arhivele lunare: Octombrie 2014

Casa de scris

FullSizeRender

I will buy my girl a Cadillac, l-am auzit pe soțul meu spunând. Cântecul de la radio se pare că îl inspirase. Deși nu era despre girls sau Cadillacs dar așa m-am gândit. You sould better buy me an elephant, am glumit. Ce să faci cu el? m-a întrebat soțul meu amuzat. Să îi pun un nume, am răspuns candid. Jordan, the elephant. Am râs zgomotos. Jordan the elephant and Mandy the zebra, a râs el. Se referea la o zebră de lemn, o decorațiune interioară, pe care o primisem de la el și pe care o numisem Mandy. M-am gândit la sunetul unei mașini de înghețată într-o zi de vară toridă, care conducea leneș printr-un cartier cu mulți copii din țara-surogat. Soțul meu mă ducea la aeroport.

Înainte să vină trenul am fumat o țigară. Nimeni nu știe că fumez. Nu am putut să o termin poate pentru că nu îmi doream cu adevărat să fumez. În țara-mamă soarele de toamnă strălucea jos. Mi-am pus ochelarii de soare ca să îmi protejez ochii și să mă apăr de cunoscuți. Trenul care era anunțat la linia trei a tras la linia doi. Am urcat leneș în tren. Încă mai era timp, iar sufletul meu rătăcea. Nu se grăbea. Mi-am așezat geamantanul roz lângă bancheta pe care m-am prăbușit discret. Bătrâna a intrat în compartiment la câteva secunde după mine. Nepoata ei o însoțea. Bătrâna o grăbea să coboare, ca nu cumva să plece trenul cu tot cu ea. Nepoata a sărutat-o pe buze și batrâna a început să plângă. Am eu grijă de ea, i-am spus nepoatei. Batrâna a zâmbit tristă. Îi e atât de greu la școală, mi-a spus în timp ce fata se îndepărta. La ce școala e? am întrebat. La Drept. Nepoata a mai stat preț de câteva minute pe peron, minute în care batrâna îi striga din spatele geamului Du-te! Nepoata era frumoasă, prea frumoasă ca să fie studentă silitoare la Drept. Avea ceva jucăuș pe fată. Sau poate doar sprâncene arcuite și un nas frumos.

Bărbatul înalt a intrat enervat în compartiment. Nu trebuia să plece de la linia trei? a întrebat emfatic. Pleacă de la linia doi, i-am răspuns politicos. Anumite lucruri trebuie să le accepți. Mai ales un tren care deja e așezat greu și mohorât pe linia doi, în loc de linia trei. În țara asta… a continuat barbatul înalt. Un surdo-mut a intrat în compartiment și a așezat câteva lucruri pe un scaun neocupat. Într-o țară în care optzeci și șapte la sută din populație merge la biserică, trebuie să existe și de ăștia, a proclamat bărbatul înalt. Și ce are asta de-a face cu biserica? i-am aruncat o privire verde. Lumea ajută din frică de Dumnezeu, mi-a răspuns. Credeam că lumea ajută din inimă, i-am spus blândă. Și din frică de Dumnezeu, a insistat. M-am uitat în ochii lui și am tăcut. Dumnezeu nu e un ajutor moral. E Moralul. Rugați-vă să nu vă crească aripi. Nu le meritați. Nu i-am spus asta. I-aș fi făcut bine.

Everyone is filling me up with noise. I dont know what they are talking about.

Aveai lacrimi în ochi când m-am despărțit de nepoată, mi-a spus bătrâna încet. Am zâmbit. M-am gândit la bunica, am încuviințat. Dumnezeu nu rămâne dator nimănui, mi-a spus. M-am uitat pe geam. Casele din țara-mamă erau în mare măsură neterminate. Într-o curte am văzut haine de copii puse la uscat. Copii care creșteau în spatele zidului de cărămidă. Și pe care nu i-am văzut. Realism magic. Am văzut o pădure, nu știu cum să spun, colorată. De foioase, asta voiam să spun. Frumoasă ca tine, mi-a spus. Sunteți obosită? am întrebat-o pe bătrână. Nu, mi-a răspuns, am rămas îngrijorată. Îi e atât de greu. Când a coborât din tren, bătrâna mi-a făcut din mână. Un om curat. Poate puțin dezamăgit. Lumea e rea, mi-a spus ea cu regret. Pentru mine e bună, i-am răspuns.

Din tren am văzut oameni care lucrau pământul. Era ultima după-amiază blândă de octombrie. A doua zi urma să ningă. M-am gândit că oamenilor nu trebuie să le dai decât o bucată de pământ să o lucreze. Dumnezeu a creat o Lume întreagă pentru noi, nu s-a limitat la o bucată de pământ. Un fel de dar prea abundent. Din bunătate. Am văzut o casă veche cu acoperiș nou. Mi-a amintit de dansatoarea de flamenco din Mallorca. O batrână de peste șaptezeci de ani cu o rochie roșie-flamenco cu spatele gol. Un contrast curios între tânăr și bătrân. Semnul din gara din Măgura Ilvei mi-a amintit de detectoarele din aeroport care îți indică cum trebuie să stai pentru un full body scan. Un omuleț de statură mijlocie cu brațele desprinse de trup și picioarele depărtate. Un indicator avertiza: Atenție! Cad pietre! În loc de Atenție! Alunecare de teren! Un indicator sincer, direct, straight to the point. Bătrâna crezuse că am douăzeci și doi de ani. Ce bine că nu mai am douăzeci și doi de ani, m-am gândit. Sunt femeie. Iar mâine nu voi mai fi ca azi.

În drum spre orașul-zăpadă mi-am promis să număr tunelurile. Se poate să fi ratat câteva. Nu sunt decât un biet day dreamer. Însă ochii îmi erau limpezi. Am simțit dragostea alunecându-mi pe picior. Își onorase pariul. Trebuie să înveți să plângi, i-am zis. Să nu te oprești niciodată din plâns. E ca și cum te-ai minți. Pe un deal am văzut o casă albastră, albastră ca la noi. O casă veche, puțin gârbovită, cu un acoperiș de culoarea șoarecilor și două geamuri mici. O casă de scris, m-am gândit. O casă unde m-aș putea refugia de oamenii care mă umplu de zgomot și aș scrie. Decât să îmi cumperi un Cadillac mai bine îmi cumperi o casă de scris. Și încă una mai mare alături, pentru Jordan the elephant.

Eu știu cum miroase ceața. Sunt femeie.

Nu mai vreau dragoste!

foto

Sunetul zaharului caramelizat care se răcea mă liniștea. Trosnea și mă ducea cu gândul la focul din sobele mamei. Sau la focul de tabără pe care demult l-am făcut împreună cu prietenii mei. Mama bucătarului făcea cremă de zahăr ars duminica, când bucătarul și cu mine, după ce străbăteam un drum lung dar niciodată plicticos sau anevoios, ne așezam pe patul din bucătărie și ne linișteam. Crema de zahăr ars avea mereu același gust inconfundabil. A dragoste pentru mine. Mama bucătarului dispărea preț de câteva zeci de minute în holul unde avea aragazul. Nu spunea niciodată nimic, nu își anunța plecarea sau reîntoarcerea. Doar mirosul de zahăr ars o dădea de gol. Bucătarul zâmbea conspirativ. E pentru tine, îmi spunea fericit. Dar nu mi-e foame, protestam mereu. Protestul mincinos era singura cale de a nu începe să plâng din dragoste. Îi iubeam părinții. Îi iubesc. Și dragostea pe care ei mi-o ofereau era felul de dragoste de care aveam nevoie. Grijulie. La un moment dat am stricat totul. În adâncul sufletului încă sper că ei mă mai iubesc. Deși aș înțelege dacă nu o mai fac. Locuiau într-o casă verde.

Nu mai vreau dragoste! Nu mai vreau dragoste între două trenuri. Nu mai vreau dragoste despărțită de zece ani și la fel de complicată ca în urmă cu zece ani. Nu mai vreau dragoste din milă. Nu mai vreau dragoste pentru că părintele meu s-a privat de propria-i viață. Nu mai vreau dragoste din singurătate. Nu știu să alin singurătatea altcuiva, la fel cum nu știu cum să îmi alin propria-mi singurătate. Nu mai vreau dragoste din tentative naive de a repara trecutul. Al meu sau al altcuiva. Nu mai vreau dragoste din lipsă de timp. Nu mai vreau dragoste cenzurată. De frică. Sau de lipsă de curaj. Nu mai vreau dragoste care se termină în puncte de suspensie. Sau în semne de exclamare. Nu mai vreau propoziții ale căror cuvinte se ascund printre paranteze. Nu mai vreau metafore. Vreau poezie scrisă cu sânge. Nu mai vreau suflete domesticite de reguli sociale. Vreau un suflet sălbatic. Brutal și curat în exprimare. Care se zvârcolește de durere sau plăcere și nu încearcă să ascundă asta.

Vreau dragoste care se simte din orice colț al Pământului. Vreau dragoste care știe să răspundă la întrebări. Grele. Nimic mai naiv decât să crezi că Nobody’s Wife trebuie interpretat literal. Muzica e poezie care trebuie interpretată figurativ. E o reprezentare plastică. Nobody’s Wife e un strigăt. Nobody’s Wife înseamnă de fapt Somebody’s Wife dar cu siguranță nu Anybody’s Wife. Vreau dragoste care se identifică cu mine. Care, cu disperare, pe margine de prăpastie, întreabă: Ce se va întâmpla cu noi? Vreau dragoste nocturnă și dragoste diurnă. Nu mai vreau să cerșesc tandrețe. Vreau să o caut acolo unde o simt. Și să o găsesc. Ca o gheișă care își dorește un singur client. Unul distins. Când inima ți-e în altă parte, e greu să trăiești în trup. Vreau dragoste simplă și complexă. Care dă viață și ucide. Nebună și sfântă. Vreau dragoste frumoasă ca ploaia. Udă. Curată și murdară. Vreau dragoste care să îmi intre în inimă și în suflet și să participe la căutarea mea. Să facă ordine în amintiri, să caute ÎN MINE.

Un cântăreț pe care îl ascult susține, la final de piesă, că tot ce ne trebuie e o șoaptă într-o lume care țipă. Liniște în mijlocul furtunii ne spune senseiul la început de fiecare lecție. Vreau unicitate. Și consider că mi se cuvine. Din simplul motiv că o ofer. La pagina două sute optzeci și opt am găsit un colț îndoit. Vreau dragoste care să citească cărți pe care apoi să mi le dăruiască. Sau să mi le împrumute. Vreau dragoste-cremă de zahăr ars. Simplă. Grijulie.

Mult timp nu am știut ce vreau. La fel cum nu am știut că pot să scriu. Însă eu scriu cu sufletul și dacă sufletul meu nu vrea sa scrie, eu nu pot să fac nimic. Acum știu ce vreau să scriu. Am ajuns la pagina o sută treizeci și șapte. Scriu o carte despre mine și tatăl meu. Întristez lumea în format A5. O carte tristă ca o parte din sufletul meu. Însă puternică. Ca o altă parte din sufletul meu. Candidă. Grea. Lipsită de milă, singurătate sau regret. Necenzurată. Curajoasă. Care se termină într-un punct. Străină de paranteze. O carte scrisă cu sânge. Sălbatică. Curată. Brutală. Sensibilă. Tandră.

Luna de deasupra mănăstirii e perfectă.