Arhivele lunare: Decembrie 2014

Protest

MetropolaVântul îmi împrăștia părul.

Nu mă pieptănasem dimineața. Nu din lipsă de timp. Dintr-un fel de protest.

Îmi înfășurasem fularul neglijent în jurul gâtului ca să mă apăr de frig.

Mi-ai analizat vreodată gâtul în detaliu?

Mi-am aprins țigara.

Am tras primul fum și am dat cu ochii de stele.

Păreau înghețate. Aruncate aleatoriu printre nori.

Știi că ocazional fumez?

Știi că în esență sunt tristă?

O tristețe creatoare.

M-am uitat la mine. Ochii îmi erau tăcuți.

O femeie încă tânără.

Știi că albastrul nu e culoarea mea preferată?

Știi că atunci când sunt agitată îmi ating buzele cu degetele?

Sunt greu de explicat.

De asta scriu poezii.

Nu din egoism. Dintr-un fel de protest.

Știi că anul ăsta a fost primul an când decembrie a fost liniștit?

Sunt disciplinată în tot ce fac.

Nu mă simt acasă nicăieri. Îmi lipsește baza.

Știi că îmi plac hainele cu cusături clasice?

Colțuroase.

Știi că am fost așa de când mă știu?

Știi că atunci când sunt îngrijorată nu pot să dorm?

Îmi plac casele din lemn.

Și pepenele galben.

O metropolă întreagă s-a stins.

Ca și cum cineva ar fi stins lumina după ce ar fi aruncat o ultimă privire.

Încerc să nu iau totul personal.

Anunțuri

Inimă, ki și samurai

Romantische ModeSunetul grindinei care se lovea de dalele de beton m-a făcut să tresar. Visam de câteva zeci de minute cu ochii larg deschiși. Prin perdeaua de noapte am văzut cerul roșu. Era de un roșu fosforescent, o lumină pe care doar ploaia de decembrie o lasă în urma ei. Un roșu bolnăvicios. Plângăcios. Când locuiești într-o mlaștină, udul devine o noțiune foarte relativă. Aproape nedemnă de luat în serios. La fel și roșul cerului de dimineață. Sau curcubeul palid eclipsat de lumina soarelui. Un soare rece care se încăpățânează să răsară în fiecare dimineață. Cântecul cu care adormisem încă nu se terminase. Not everybody is here to break your heart. People just dont know you like I do. Un cântec la granița dintre dragoste și somn.

“To die, to sleep—

No more—and by a sleep to say we end

The heartache and the thousand natural shocks

That flesh is heir to—’tis a consummation

Devoutly to be wished! To die, to sleep.

To sleep, perchance to dream—”

Câteodată am sentimentul că am citit prea multă literatură. Ce este ki-ul? Mă schimb și nu știu în ce.

În muzeul primăriei din capitala administrativă oamenii se mișcau tăcuți. Își spuseseră tot ce era de spus. Tăceau. Se opreau preț de câteva secunde în fața exponatelor de parcă acestea le-ar fi atras insuficient atenția. Mi-i imaginam uitându-se la operele de artă destul de îndoielnice și gândindu-se la cu totul altceva. La cina ce aveau să o pregătească peste câteva ore. La numarul tramvaiului care urma să îi ducă la gara centrală. La iubiri imposibile. Sau posibile dar eșuate. O femeie înaltă îmbrăcată în negru se uita cu o atenție prefăcută pe niște notițe subliniate cu un marker fosforescent. Traiectoria ei părea îndoielnică pentru că nu urma traseul impus de felul de expunere a tablourilor. Un fel de ordine (crono)logică. Se mișca dezordonat ceea ce trăda neliniște. Ki-ul e poate motivul care te determină să vizitezi un muzeu într-o duminică după-amiază când nu cauți decât dragoste. Ki-ul este căutarea de care suferim toți.

M-am gândit la oamenii cu pielea de altă culoare care făceau curățenie pe peronul gării. Era frig dar ei purtau mănuși. Vântul împrăștia paharele de hârtie din care oamenii ca mine beau cafea sau ceai în așteptarea unui tren. M-am gândit ce aș fi făcut eu în locul lor. Pielea lor era de culoarea unei țări africane în care papagalii colorați și praful erau la fel de relativi ca udul din mlaștină. Am decis să scriu o carte nouă. Pentru că ziua de luni e goală de când am terminat-o pe prima. Și pentru că e iarnă și plouă. Îmi închipuiam sfârșitul primei cărți ca un foc de artificii. O durere vindecată. Tăcere. O resemnare de care te bucuri în tine. Singur.

Plouă, ascult muzică și merg acasă. Ce este ki-ul? Și de ce samuraii merg cu metroul? Mă schimb și nu știu în ce.

Părul îmi mirosea a cald și nu trăda nimic din lupta din sufletul meu. Am înțeles că tatăl meu nu a vrut să îmi facă rău mie. Not everybody is here to break your heart. Dacă ai auzi un leu care urlă de durere, ce ai face? m-a întrebat. Aveam zece ani. Ți-ar fi frică să te apropii să îi vindeci rana? L-ai lăsa să urle de teamă să nu te sfâșie?

Ce este ki-ul? Mă schimb și nu știu în ce.

Ki-ul este curiozitatea care te împinge să vizitezi un muzeu iarna. Ki-ul este curajul de a te uita la oameni și de a le depista traiectoria îndoielnică. Și neliniștea. Ki-ul este dorința de a-i liniști. Ki-ul este pacea din mijlocul războiului. Ki-ul sunt copacii cu flori mici, mov, care au crescut în Cimitirul Eroilor unui război lipsit de sens. Ki-ul sunt lebedele albe care dorm pe apă și pe care le vezi din tren. Și efectul lor. Ki-ul e un detaliu esențial. Ki-ul este gustul unei guri pe care nu o cunoști decât tu.

Scrisul este ki-ul meu.

Am îngenuncheat și i-am simțit respirația care mirosea a sânge și a durere. Durere singură. I-am atins rana cu degetele. Purtam un inel făcut dintr-o margaretă sălbatică. A scos un urlet pe care l-am simțit în piept și care a făcut să îmi dea lacrimile. S-a prăbușit la picioarele mele și a început să respire sacadat. Praful care se ridica de pe podeaua de lemn strălucea în aer. Ca un foc de artificii care se stinge iremediabil odată ce atinge aerul. Întins pe o parte, respirând rar, nu era decât o pisică uriașă care adormea străină de consecințele unui somn din care nu te mai trezești. To die, to sleep. Blând. Bun. Un cadavru la granița dintre viață și somn. I-am mângâiat blana îmbibată de sânge. Mirosea a pământ și aer proaspăt. M-am aplecat și i-am sărutat ochii. Încet, fără dramă. Am închis ochii și l-am lăsat să moară.

La zece ani nimeni nu știe să vindece o rană.