Arhivele lunare: Ianuarie 2015

Dragoste și cozonac

Casa de la guitarra

M-am așezat pe scările de piatră ale monumentului și mă uitam la oameni. Un grup de tineri căutau, ca și mine, căldura soarelui și se întinseseră pe spate, ocupând astfel o întreagă treaptă. Cinci de fapt. Soarele vindecă, mi-am notat în caietul de notițe digital de pe telefon. Atunci când te oprești. Când stai. Mi-am promis din nou să îmi cumpăr un caiet de notițe de hârtie. Căutam de mult unul dar încă nu îl găsisem pe cel potrivit și, dacă îl găsisem, nu îl cumpărasem. Un fel de alegere greu de făcut.

Ce ne determină să îi alegem mereu pe cei care nu ne văd?

Mă uitam la oameni și nu gândeam nimic despre ei. Tăceam. Tăceam în gând. Clopotele din turnul Catedralei au bătut ora exactă. Un, deux, trois, quatre. Am numărat în gând. Nu știu de ce în limba asta. Era ora patru după-amiaza. Aici. Clădirea Catedralei domina întreg orașul. O Catedrală creștină construită pe o moschee. Creștinii hotărâseră să păstreze minaretul moscheii datorită frumuseții lui. Cea mai gotică catedrală de pe continent și a treia biserică ca mărime din lume domina prin măreția ei. Îmi amintea de altă catedrală pe care fata persană o numise un strigăt. Oamenii povesteau cum arhitecții se ambiționaseră: Să construim o biserică atât de frumoasă și de mare încât cei ce o văd terminată să gândească că suntem nebuni! Construcția a durat mai bine de o sută de ani dar, la doar cinci ani de la terminarea ei, bolta Catedralei s-a prăbușit. Poate de atâta măreție, mi-am spus. Avea să se prăbușească și a doua oară din cauza unui cutremur. Sub greutatea ei, a distrus toate obiectele prețioase pe care le adăpostea.

Tăceam.

Catedrala era prea mare pentru a reuși să mă impresioneze. Nimic măreț nu a reușit vreodată să mă facă să mă întorc spre mine. Părea mai degrabă un bulevard pe care oamenii se plimbau minunându-se de atâta aur. Altarul era atât de înalt încât mi-a fost greu să zăresc statuia lui Iisus care îl încorona. În jurul altarului se ridica un gard înalt din fier forjat. Gratii. Niciodată nu mai văzusem un altar înconjurat de gratii. Sau îngropat în aur. Am rămas însă tăcută în fața unei sculpturi care exprima atâta durere încât nu am îndrăznit să o fotografiez. Un Iisus răstignit de oameni, cu capul aplecat și ochii închiși. Un corp schingiuit de durere umană și pătat de sânge. Un Sfânt atât de uman încât, dacă nu m-aș fi lovit de alte gratii, aș fi vrut să îi șterg sângele închegat pe piept și durerea. Cristo de la Clemencia o de los Cálices. Deasupra capului lui Iisus atârna o plăcuță a cărei text l-am citit de câteva ori. Miserere meu, Devs. Înainte de a părăsi Catedrala, am urcat în minaret pentru a vedea orașul de sus. Minaretul era încununat de o giruetă care simboliza triumful credinței și creștinismului asupra religiei maurilor care fuseseră izgoniți cu secole în urmă. O statuetă de cupru înaltă de patru metri.

Era sărbătoarea mea preferată și eu mă simțeam fără de țară.

Spectacolul de flamenco avea loc seara, la șapte și jumătate. Casa de la Guitarra era cel mai vechi muzeu de chitare de pe continent. Flamenco nu e tradiție, e felul în care oamenii de aici se exprimă, y nada mas, ne-a anunțat prezentatorul spectacolului. O așteptam pe dansatoarea de flamenco cu o oarecare emoție și speram să fie frumoasă. O așteptare irațională de care îmi era puțin rușine. Era frumoasă. O femeie la granița dintre tinerețe și maturitate, cu privirea fixă. Pe toată durata spectacolului m-am întrebat dacă chitara conducea dansul sau invers. Chitaristul părea să se plieze pe corpul dansatoarei, pe felul în care își ridica rochia lungă pentru a-și arăta picioarele. Așezată pe un scaun, dansatoarea a ascultat chitara și nu s-a ridicat decât în momentul în care a simțit. O femeie care nu ascultă decât de sufletul ei. Care nu geme decât atunci când simte. Din momentul în care a simțit, nu am mai putut citi nimic în ochii ei. Pentru că publicul nu mai exista. Ea nu dansa pentru mine. Dansa. Y nada mas.

Orașul-zăpadă și oamenii lui erau departe dar mă urmăreau. Poate pentru că sărbătoarea ta preferată trebuie trăită într-un oraș cu zăpadă. Dacă m-ar fi chemat cineva, poate aș fi răspuns chemării. Aș fi dat o Catedrală măreață pe una modestă, în care pot să mă întorc spre mine. Dacă aș fi avut la cine, m-aș fi întors. M-am gândit că de sărbătoarea ta preferată nu ai nevoie decât de dragoste. Și cozonac.