Arhivele lunare: Aprilie 2015

Casa rațiunii

Casa sufletului

Răzvan construise casa rațiunii pe o colină. Alegerea parcelei de pământ o făcuse singur. Un teren cu o suprafață mijlocie. Un compromis între mare și mic. La poalele colinei se întindea orașul tăcut. În dimineața când vizitase terenul ceața încă nu se ridicase de pe oraș. Suspendată în aer, gri-albăstruie părea să ocotească orașul care încă nu se trezise. Ocrotire. Un motiv suficient de întemeiat pentru a ridica o casă a rațiunii. Cu spatele spre oraș, Răzvan contemplă terenul. Își imagină casa. De mărime mijlocie. Din lemn verde-roșiatic. O grădină de zarzavaturi și una de flori. Albe. Mov. Roz. Seri suave de vară în care puteai să numeri luminițele din oraș. Dimineți reci de toamnă în care avea să se trezească primul. Un univers mijlociu.

Maia îl asculta fascinată. Avea o voce liniștitoare. Atunci când vorbea șoptit întreg universul părea redus la tăcere.

-Ți-am spus vreodată povestea alpiniștilor cărora le-au înghețat ochii?

– Nu.

Maia avea ochii închiși. Alpiniștii escaladau un munte înalt, prea înalt pentru a fi călcat de picior omenesc. Vântul și frigul se întețeau cu fiecare pas pe care alpiniștii îl făceau. O luptă mută între dorința de a cuceri și natura care nu se vrea stăpânită. O fecioară care își apără fecioria cu prețul vieții. O parte dintre alpiniști renunță. Doi alipiniști își continuă drumul. Viața lor se subordonează ca importanță cuceririi muntelui. (Folosea mereu construcții lexicologice surprinzătoare) O înfrângere de neconceput, luată foarte personal. Eșec care te poate urmări toată viața. Un prinț din Levant care nu vânează o pradă accesibilă, ci una cu colții de argint, nevăzută de mulți vânători. Un mit. O luptă în care existența dușmanului e îndoielnică. Viscolul le crapă buzele și pielea dar alpiniștii înaintează. Gerul le degeră degetele dar alpiniștii zăresc în depărtare fiara pe care trebuie să o răpună. Colții de argint strălucesc mai puternic decât albul zăpezii. Ochii alpiniștilor îi urmăresc însetați de victorie. Niciodată nu s-au simțit mai aproape de Dumnezeu. De Cel care a creat muntele, alpiniștii și fiarele cu colți de argint. Ochii îi înțeapă și argintul îi orbește. Pleoapele refuză să se închidă. Nicodată nu au văzut mai bine. Neîntrerupt. Priveliștea se uniformizează. Zăpada devine argintie. Argintul se înzăpezește. Ger și gol. Dumnezeul alpiniștilor le întoarce spatele. Albastrul ochilor prinde un strat subțire de gheață. O gheață lucie, opacă. Alpiniștii cad în genunghi și rămân așa. Ca două sculpturi de gheață cu ochii morți.

Maia deschise ochii. Avea o privire întrebătoare însă nu întrebă nimic. Nu veridicitatea poveștii era importantă, ci vocea care o povestea. Un univers infinit redus la o voce. O reintegrare a eu-lui, așa cum o numea Răzvan. O casă a sufletului. În mijlocul unei metropole în care sirenele nu mai anunță dezastrul. Ele nu fac decât să amintească discret existența timpului.

-Câteodată merg pe un culoar lung între două metrouri și privesc în sus spre tavan fără să mă uit la nimeni, continuă Răzvan. În schimb ascult tot ce mă înconjoară. Sunt zeci de sunete pe care, dacă nu ești atent, nu le distingi. Tocuri, muzică, aer, roți. E incredibil să începi să le auzi.

Maia nu spuse nimic. Asculta.

-Este la fel de important să știi să ai răbdare și să aștepti ca a acționa sau a fi activ. În esență ele sunt la fel. Amândouă vin din tărie și discernământ.

Maia se gândi la alpiniștii cărora le înghețaseră ochii. Răbdarea putea fi victoria lor asupra fiarei cu colții de argint. O înfrângere egală victoriei. În esență ele sunt la fel. Amândouă vin din tărie și discernământ. În casa sufletului sunetul sirenelor se auzea îndepărtat.

-Îmi doresc ca liniștea asta să țină până când noi nu vom mai fi, spuse Răzvan.

-Sunt a ta mai mult decât sunt a părinților mei, răspunse Maia.

Casa rațiunii primise un acoperiș roșu. Dacă te uitai cu atenție, îl zăreai din oraș. Un acoperiș îndrăzneț ridicat din dorința de a ocroti. Primăvara colina se înverzea. În serile de vară sunetul orașului se potolea încet. La granița dintre zi și noapte începeau să se aprindă luminile. Toamna era udă și copiii se jucau cu apa care cobora pe burlanele casei. Iarna mirosea a fum.

În casa sufletului timpul nu se măsura în anotimpuri. Victoriile și înfrângerile sunt în esență la fel. Răzvan construise casa sufletului acolo unde se afla Maia.

Anunțuri