Arhivele lunare: Mai 2015

Despre dragoste

Friedgard si Cioran

Cioran i-a spus lui Friedgard Thoma: “Pentru mine sunteți cea mai profundă realitate.”

Scriu despre dragostea lor dar de fapt, după propoziția precedentă, nu mai am nimic de spus. Un moment în care, așa cum îi spune Friedgard lui Cioran, îmi vine “să vâr lumea după sobă”. Un bătrân (care de șapte decenii își inspectează sufletul) se îndrăgostește de o femeie mult mai tânără decât el. Dacă de o viață de om scrii despre deșertăciunea existenței umane în cea mai rafinată manieră posibilă, ce din tine e atât de neatins de pesimismul existențial încât să îți permiți să te îndrăgostești atât de sfânt? E ca și cum larvele care se hrănesc din cadavre s-ar transforma prin asta în licurici.

Să te îndrăgostești sfânt.

Cioran simte o fericire atât de copleșitoare încât aceasta îl face nefericit. Se întreabă: ce viață strâmbă trăim de vreme ce până și fericirea te face nefericit? Îmi vine să râd când citesc asta. Un râs mincinos, o negare a unui sentiment pe care altcineva a avut curaj să îl pună pe hârtie. O dragoste care îl obligă să se despartă de el. Cine ar fi crezut că pesimistul poate fi distras de la pesimism de ceva atât de comun cum ar fi dragostea?

“Totul are urme ale trecerii tale prin mine”.

În Paris, în mansarda în care locuiește, Cioran nu păstrează decât un singur obiect care îi aduce aminte de originea lui. Un covor balcanez pe care din când în când se întinde pentru a se liniști temporar. Alături de el, Friedgard se simte “netulburată de altceva”, iar în apartamentul ei din Köln, Cioran doarme bine. El, care suferă de când se știe de insomnii. O liniște inexplicabilă prin cuvinte. Un vulcan care se stinge în prezența celui pe care îl adori. O metropolă suprapopulată căreia îi șoptești ssst și tace.

Cioran iubește instinctual, carnal. O dorință care îl face să își piardă mințile. Face din Friedgard “un obiect de mânuit”. “Duplicitatea erotică a legăturii spirituale”. Suflet care nu poate fără trup. Cioran e gelos, iar gelozia o numește “vampirismul meu balcanic”.

“Aș vrea să te golesc de toată dorința din tine. Să îți sorb dragostea ce te umple pe dinăuntru și să te las goală”.

Singurul camarad al lui Cioran e oboseala. Își dorește o insulă pustie pe care să plângă. Râde cu Friedgard la o expoziție a lui Jean Rustin în Paris în 1981. O expoziție în care protagoniștii sunt oameni cu boli psihice expuși în cele mai decadente ipostaze. Suflete golite de boală care se masturbează.

Privind tablourile lui Rustin am rămas înmărmurită. Niciodată nu am văzut mai multă umanitate redusă la animalitate. E ca atunci când rămâi înmărmurit în fața unui cadavru care a murit urât. Nu se poate ca tema expoziției și felul în care ea șochează să îi fi amuzat pe îndrăgostiți. Însă faptul că poți să râzi alături de cineva și că nu uiți asta niciodată, asta mi-a bucurat inima!

“Am hotărât să nu ne despărțim niciodată. Și la tine e doisprezece și un sfert?”

Nu, dragostea lor nu se împlinește. Ea există doar. “Prin Dumneavoastră sunt și eu”, îi spune Friedgard lui Cioran. Bătrân și dement, Cioran nu o mai recunoaște. Nu viața l-a învins, ci boala. Nu s-a sinucis ci s-a îmbolnăvit. Friedgard îl vizitează în ospiciul în care este internat și îi vorbește despre aforismele care i-au încununant operele. El nu și le mai amintește. Ce pedeapsă mai mare decât să uiți ceea ce la un moment dat a fost, în ochii tăi, o sentință? E ca și cum o pasăre ar alege să meargă în loc să zboare. Ar uita că are aripi și ar lua-o pe jos.

“Aș vrea să fii aici, în așternutul spălat de mine.”

Ochiul e o fereastră lăsată deschisă. În spatele ei se ascunde o lume pe care majoritatea nu o percepem pentru că ne oprim uitându-ne la fereastra deschisă. Ești un înger într-un context foarte pământesc.

“Pentru mine, sunteți cea mai profundă realitate.”

Cea din spatele ferestrei deschise.

Anunțuri

New dawn

– Și Coca Penteleasca e obsedată de haine. M-am întâlnit cu ea pe pod și era îmbrăcată cu o haină… Chiar mi-a plăcut haina aia. Și ea m-a întrebat – Îți place haina mea?

M-am uitat la ea și încercam să surprind un zâmbet în colțul gurii care ar fi dat-o de gol. Mi-am imaginat cum ar fi râs sarcastic și mi-ar fi spus “Eram curioasă cum vei reacționa la auzul poveștii ăsteia. Să vorbim despre tine. De asta am venit.

Pur e mai bun decât Dreft? m-a întrebat în timp ce era aplecată deasupra chiuvetei de la bucătărie.

M-am gândit că atunci când nu va mai fi, mi-o voi aminti stând așa aplecată, cu mâinile ude, spălând vasele. Puțin adusă de spate, cu părul gri ca nisipul viu. Nu nisipul de pe plajă, cel gălbui care nu mai conține viață. Nisipul din apropierea țărmului, care e mereu ud, pe care marea îl ia cu ea și care e fertil. Și e gri închis. Și e viu. M-am gândit la mai multe ipostaze reprezentative în care mi-aș fi putut-o aminti. Îngânând un cântec, râzând zgomotos, explicându-mi cum să nu iau nimic de străini. Nu! Stătea încăpățânată, de înălțime mijlocie, cu apa scurgându-i-se printre degete, spălând vase.

– Toți vecinii au îmbătrânit. Nici tanti Coca nu mai e. I-au făcut parastas de un an. De la înmormântare nu am mai fost deloc la cimitir la ea. Și tanti Mia e bătrână și bolnavă. Nu iese niciodată fără nenea Mișu. Nu îi vezi niciodată unul fără altul.

Aș fi vrut să tacă. Sau să spună ceva.

– Nu știu ce am, mă strânge inima. Și încheietura asta mă doare. Își atinse spatele cu vârful degetelor ude. Ca să nu mai spun de genunchi. Domnul doctor mi-a zis că am avut noroc, se putea mult mai rău. La vârsta mea…

S-a uitat scurt la mine. M-am uitat în ochii ei. Erau puțin tulburi. Ca verdele unui lac în care ai aruncat îngâmfat o piatră pentru că apa era neclintită. Țeapănă. Și ai tulburat-o. Acțiune care nu îți aduce niciun strop de satisfacție. Pentru că apa se așează la loc. Țeapănă și sfidătoare. Îi întorci spatele și te gândești să rupi niște iarbă. Dar și iarba crește la loc. Oare ce rost au toate?

– Știi, în Rwanda o organizație nonguvernamentală din țara surogat a inițiat un proiect prin care la un post de radio național se difuzează, de ani de zile, o piesă de teatru. Un soap pe care, la ora exactă, șaptezeci și șase la sută din populația țării, o ascultă. Se numește Musekeweya, New dawn. Sfârșitul zilelor întunecate și începutul zilelor luminoase. În o mie nouă sute nouăzeci și patru, în timpul genocidului din Rwanda, opt sute de mii de Tutsi, un grup etnic cu statut aristocratic, au fost uciși. Musekeweya a fost lansată pentru a vindeca comunitatea șfâșiată de conflicte etnice. O piesă de teatru radiofonică care are la bază un studiu științific despre violența în masă și escalarea conflictelor etnice. Un soap în serviciul păcii care militează pentru implicarea activă în prevenirea conflictelor etnice. Sună științific, nu crezi?

M-am uitat atentă la spatele ei. Apa de la chiuvetă curgea încet. M-am întrebat dacă face economie la apă, așa cum face la ea acasă.

– Povestea e simplă. Două sate, Bumanzi și Muhumuro, situate pe două dealuri opuse, cuprinzând o bucată de pământ între ele. Cele două sate își dispută bucățile de pământ fertil, deloc abundent, iar locuitorii au etnii diferite. Miercuri și vineri, la nouă fără douăzeci seara, pe Radio Rwanda. O țară întreagă încetinește, se așează pe un scaun vechi, pe care vopseaua s-a scorojit și ascultă o piesă de teatru radiofonică. O poveste care este în esență a lor. Se încruntă și tac. Și se identifică. Sau se distanțează.

S-a întors încruntată spre mine. S-a uitat prin mine și m-am întrebat dacă a vrut să se uite la mine sau auzise un sunet și asta a făcut-o să se întoarcă. Ca atunci când nu ești obișnuit cu sunetele dintr-o casă în care ești în trecere și vrei să le identifici proveniența. Durează cam trei zile până le cunoști pe toate.

– Aș putea să scriu o carte despre asta. De fapt nu știu dacă aș putea dar aș vrea. Știi… vreau să scriu. Atât. Să merg în Rwanda și să stau acolo câteva luni, să mă alătur celor care ascultă piesa de teatru radiofonică. Să îmi ofere mie scaunul vechi pe care vopseaua s-a scorojit și eu să îl refuz modestă. Să mă așez pe pământul pe care nu a mai plouat de la recolta trecută. Să tac. Să mă încrunt. Să aud o limbă pe care nu o înțeleg dar pe care o citesc pe fețele oamenilor. Să ascult. Să identific sunetele necunoscute din casa în care sunt în trecere. Mi-ar lua vreo trei zile.

Radio

Da… Nu știu de ce îmi doresc asta.

– Primăria a distrus orașul-zăpadă, a spus dintr-o dată. Eu merg să iau brânză telemea de undeva de pe Unirii și drumul e atât de rău. Numai gropi. Totuși noul primar a făcut câte ceva din ce a promis … Oare cum s-a terminat serialul pe care îl urmăream?

Am privit-o absentă.

– Am citit de curând un articol despre viața lui Emil Cioran. Știi… El a fost mereu îndrăgostit de țara-mamă, iar satul în care s-a născut i-a fost mereu punct de reper. Ca atunci când viața te necăjește și vrei să te întorci la bază. Și baza e fie un loc, fie un om. Atunci când reduci lumea la curtea unei case, cu gard și poartă. A suferit poate de o tristețe cronică dar era oarecum monden. La bătrânețe s-a îndrăgostit de Freidgard Thoma, o femeie de treizeci și cinci de ani, mult mai tânără decât el. O iubire intelectuală, crudă, perversă, instinctuală, de o profunzime care până și pe cel care își cerceta sufletul de șaptezeci de ani l-a înnebunit. Să îți citesc un fragment dintr-o scrisoare adresată ei.

Mi-am ațintit ochii asupra ei. Era cu spatele la mine.

M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi… dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime, cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră.

Am început să râd puțin forțat.

– Tu înțelegi asta? Că i se adresează iubitei lui cu dumneavoastră?

Își usca mâinile cu prosopul de bucătărie.

– Sau un alt fragment… am continuat. Parcă nu puteam să mă opresc.

Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi.

Tu înțelegi? am întrebat-o apoi am tăcut un timp. Eu înțeleg. Înțeleg intimitatea aia. Când te uiți serios la iubitul tău și îi spui “Ai devenit eu”. Fără emfază. Când trebuie să te obligi să te reîntorci la rațiune ca să nu înnebunești de dorință. Când îți vine numai să plângi. Aș putea să scriu despre asta, poate chiar aș integra asta în povestea piesei de teatru radiofonică. Subtil. Imponderabil.

S-a întors spre mine și a zis răspicat:

– Așa… (de parcă s-ar fi terminat ceva ce durase mult). De ce stai acolo de atâta timp și nu spui nimic?

– Scriu.

– Scrii? a întrebat mirată. Apoi nu a mai întrebat nimic. Niciodată.

Ai devenit eu!

Citește și fii puternic. Mai ai încă nouă minute după ce ai trecut granița.