Arhivele lunare: Iulie 2015

Încă trec trenurile cu zgomot

  
Așteptam un tren într-o gară În care nu mai așteptasem demult un tren. Eram altfel decât atunci când credeam că nu voi fi niciodată altfel. Șapte patruzeci și opt. Un tren care încă făcea zgomot. Cu un singur vagon. Personal. Foarte personal. Purtam sandalele pe care le cumpărasem cu un an înainte din Insula Greierilor. Mă uitam la semnele pe care le aveam pe picioare de la aikido. Încă nu erau cicatrice. 

– Acum plec din Gara Mare, i-am spus.

Ascultam albumul pe care îl ascultasem ieri. Scriam urât pentru că trenul se mișca.

 – Încă trec trenurile cu zgomot, a spus John.

Trenurile personale (nu personal!) opresc în toate gările. Chiar și în cele foarte mici în care îi cunoști pe impiegați și unde demult ai făcut grătar cu prietenii. Unde ai stat pe o bancă și ai legat o prietenie pe viață.

Impiegat = bărbat încă tânăr, puțin obosit dar cu ochii vii, purtând o cămașă albastru deschis cu albastru închis și o șapcă pe care o dă jos imediat după ce pleacă trenul căruia i-a acordat plecarea cu o paletă verde din fier ruginit care mă duce cu gândul la un joc sexual.

Nu mai pot să scriu. TUNEL.

Lumină. Verde-brad. Sunt fericită. Nu știu exact de ce.

I-am bătut în geam impiegatului. Râdeam vesel, de bucurie sinceră să îl văd. Era formal dar purta un zâmbet ștrengar în colțul gurii. A salutat un coleg, strângându-i mâna în grabă.

– Unde mergi? m-a întrebat folosindu-și doar buzele, geamul trenului era închis. L-am înțeles perfect. Întotdeauna.

– La Suceava, i-am spus șoptit și am arătat cu degetul în direcția în care mergea trenul. Un gest superfluu. Un impiegat știe întotdeauna în ce direcție merge trenul. Poate nu trenul lui, dar trenul căruia îi aprobă plecara din gara lui.

A ridicat paleta verde cu un gest formal și o expresie a feței serioasă. Trenul a șuierat înfuriat și s-a pus în mișcare. Impiegatul și-a dus mâna la frunte și a mimat gestul prin care îți ștergi sudoarea de pe frunte după ce ai scăpat ca prin urechile acului de ceva înspăimântător. UMOR! Sigur că umorul ne lega, cum am putut să uit?!

Demult, într-o seară de Înviere am râs cu el până când râsul a devenit o isterie curată.

– Sunteți doi proști! ne-a spus iubitul meu de atunci, enervat.

Nu am mai râs niciodată așa de atunci. Poate pentru că nu m-am mai întâlnit cu impiegatul. Îl apreciam. Puțin obosit, dar cu ochii vii.

În tren mirosea a urină umană și a fum de țigară. Sunt fericită și nu știu exact de ce.  

Anunțuri

Adevărul despre mine

CT

M-am născut într-o miercuri la ora zece și douăzeci. Aproximativ. Mama nu s-a dus la maternitate imediat ce ar fi trebuit. A așteptat până când durerile s-au întețit. Însă nu într-atât de tare încât să nu poată merge pe jos la maternitate. Am mers cu bunica, mi-a spus. Unde era tata? a urmat întrebarea mea. La Bicaz, lucra. Tăcere. Pare că știu asta de o viață dar, de fapt, am aflat azi-dimineață. La zece și douăzeci. Aproximativ. Când mama m-a sunat să mă felicite.

Faptul că mama a luat durerile nașterii ca atare și a decis să meargă pe jos la maternitate avea să lase urme. Și faptul că tata a fost absent. Mai tot timpul. Și faptul că bunica l-a înlocuit. Și toate faptele. Le-am analizat pe fiecare în parte, în ordinea în care au venit. De fiecare dată păreau altfel. De parcă se rescriau în permanență tocmai pentru a-mi complica mie procesul de elucidare. Le-am desenat în culori pe care le-am amestecat singură. Le-am tradus în limbi străine pentru a le da o altă fonologie. Le-am scris cu sânge pe un zid de beton pe care mai apoi l-am dărâmat lovind cu pumnii în el. M-am însingurat. Am luat durerea ca atare. Am așteptat. La fel ca mama care nu a plecat spre maternitate când durerea era încă suportabilă.

Însă….

Atunci când am simțit că încă pot să mă încalț singură, să închid ușa în urma mea și să o iau pe jos, am făcut-o! La fel ca mama. Care știa de la început că e capabilă să meargă pe jos la maternitate, chiar dacă tata lipsea. Urma să ducă ceva la bun sfârșit. Mi-o închipui trecând pe lângă piața de zarzavaturi într-o zi de vară prietenoasă. S-ar fi oprit să cumpere cireșe și pepene roșu dar era suficient timp pentru asta mâine. O dimineață de vară când soarele soarbe roua cu nesaț, iar florile de câmp ating o frumusețe matură.

Culorile în care am desenat faptele s-au dovedit a fi inedite. Oameni necunoscuți le-au admirat spunând că erau nemaiîntâlnite. Limbile în care am tradus faptele mi-au devenit prietene și mi le-am însușit. Prin ele am intrat în vorbă cu oameni cărora le-am învățat cultura și le-am ascultat povestea. Era la fel ca a mea. Umană. Tristă și frumoasă. Mi-am îngrijit mâinile cu care lovisem în zidul de beton. S-au vindecat. Bărbați care m-au iubit mi-au spus că am mâini frumoase. Mi-au sărutat degetele.

Le-am oferit faptelor un loc. Și nu le-am mai confundat niciodată cu mine. Eu nu sunt lipsa tatălui meu. Și nici durerea mamei. Sunt însă jumătate mama, jumătate tata. Și am învățat să îi iubesc pe amândoi în aceeași măsură. Și să le fiu recunoscătoare. Lor și faptelor lor care m-au modelat.

Sunt introspectă, gânditoare, înclinată spre o melancolie depresivă. Sunt serioasă, încâlcită, capricioasă.

Însă…

Iubesc vara, cireșele și pepenele roșu. Iubesc cărțile și scrisul. Muzica și ploaia la sfârșitul unei zile toride. Norii roz la asfințit de soare. Și OAMENII.

Merg pe jos…