Adevărul despre mine

CT

M-am născut într-o miercuri la ora zece și douăzeci. Aproximativ. Mama nu s-a dus la maternitate imediat ce ar fi trebuit. A așteptat până când durerile s-au întețit. Însă nu într-atât de tare încât să nu poată merge pe jos la maternitate. Am mers cu bunica, mi-a spus. Unde era tata? a urmat întrebarea mea. La Bicaz, lucra. Tăcere. Pare că știu asta de o viață dar, de fapt, am aflat azi-dimineață. La zece și douăzeci. Aproximativ. Când mama m-a sunat să mă felicite.

Faptul că mama a luat durerile nașterii ca atare și a decis să meargă pe jos la maternitate avea să lase urme. Și faptul că tata a fost absent. Mai tot timpul. Și faptul că bunica l-a înlocuit. Și toate faptele. Le-am analizat pe fiecare în parte, în ordinea în care au venit. De fiecare dată păreau altfel. De parcă se rescriau în permanență tocmai pentru a-mi complica mie procesul de elucidare. Le-am desenat în culori pe care le-am amestecat singură. Le-am tradus în limbi străine pentru a le da o altă fonologie. Le-am scris cu sânge pe un zid de beton pe care mai apoi l-am dărâmat lovind cu pumnii în el. M-am însingurat. Am luat durerea ca atare. Am așteptat. La fel ca mama care nu a plecat spre maternitate când durerea era încă suportabilă.

Însă….

Atunci când am simțit că încă pot să mă încalț singură, să închid ușa în urma mea și să o iau pe jos, am făcut-o! La fel ca mama. Care știa de la început că e capabilă să meargă pe jos la maternitate, chiar dacă tata lipsea. Urma să ducă ceva la bun sfârșit. Mi-o închipui trecând pe lângă piața de zarzavaturi într-o zi de vară prietenoasă. S-ar fi oprit să cumpere cireșe și pepene roșu dar era suficient timp pentru asta mâine. O dimineață de vară când soarele soarbe roua cu nesaț, iar florile de câmp ating o frumusețe matură.

Culorile în care am desenat faptele s-au dovedit a fi inedite. Oameni necunoscuți le-au admirat spunând că erau nemaiîntâlnite. Limbile în care am tradus faptele mi-au devenit prietene și mi le-am însușit. Prin ele am intrat în vorbă cu oameni cărora le-am învățat cultura și le-am ascultat povestea. Era la fel ca a mea. Umană. Tristă și frumoasă. Mi-am îngrijit mâinile cu care lovisem în zidul de beton. S-au vindecat. Bărbați care m-au iubit mi-au spus că am mâini frumoase. Mi-au sărutat degetele.

Le-am oferit faptelor un loc. Și nu le-am mai confundat niciodată cu mine. Eu nu sunt lipsa tatălui meu. Și nici durerea mamei. Sunt însă jumătate mama, jumătate tata. Și am învățat să îi iubesc pe amândoi în aceeași măsură. Și să le fiu recunoscătoare. Lor și faptelor lor care m-au modelat.

Sunt introspectă, gânditoare, înclinată spre o melancolie depresivă. Sunt serioasă, încâlcită, capricioasă.

Însă…

Iubesc vara, cireșele și pepenele roșu. Iubesc cărțile și scrisul. Muzica și ploaia la sfârșitul unei zile toride. Norii roz la asfințit de soare. Și OAMENII.

Merg pe jos…

 

Anunțuri

2 gânduri despre „Adevărul despre mine

  1. Aura Atudorei spune:

    Mersul pe jos face omul frumos!

  2. rv spune:

    Mi se intampla de mai multa vreme, cand simt nevoia de frumos, sa trec pe la tine, Cristina.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: