Încă trec trenurile cu zgomot

  
Așteptam un tren într-o gară În care nu mai așteptasem demult un tren. Eram altfel decât atunci când credeam că nu voi fi niciodată altfel. Șapte patruzeci și opt. Un tren care încă făcea zgomot. Cu un singur vagon. Personal. Foarte personal. Purtam sandalele pe care le cumpărasem cu un an înainte din Insula Greierilor. Mă uitam la semnele pe care le aveam pe picioare de la aikido. Încă nu erau cicatrice. 

– Acum plec din Gara Mare, i-am spus.

Ascultam albumul pe care îl ascultasem ieri. Scriam urât pentru că trenul se mișca.

 – Încă trec trenurile cu zgomot, a spus John.

Trenurile personale (nu personal!) opresc în toate gările. Chiar și în cele foarte mici în care îi cunoști pe impiegați și unde demult ai făcut grătar cu prietenii. Unde ai stat pe o bancă și ai legat o prietenie pe viață.

Impiegat = bărbat încă tânăr, puțin obosit dar cu ochii vii, purtând o cămașă albastru deschis cu albastru închis și o șapcă pe care o dă jos imediat după ce pleacă trenul căruia i-a acordat plecarea cu o paletă verde din fier ruginit care mă duce cu gândul la un joc sexual.

Nu mai pot să scriu. TUNEL.

Lumină. Verde-brad. Sunt fericită. Nu știu exact de ce.

I-am bătut în geam impiegatului. Râdeam vesel, de bucurie sinceră să îl văd. Era formal dar purta un zâmbet ștrengar în colțul gurii. A salutat un coleg, strângându-i mâna în grabă.

– Unde mergi? m-a întrebat folosindu-și doar buzele, geamul trenului era închis. L-am înțeles perfect. Întotdeauna.

– La Suceava, i-am spus șoptit și am arătat cu degetul în direcția în care mergea trenul. Un gest superfluu. Un impiegat știe întotdeauna în ce direcție merge trenul. Poate nu trenul lui, dar trenul căruia îi aprobă plecara din gara lui.

A ridicat paleta verde cu un gest formal și o expresie a feței serioasă. Trenul a șuierat înfuriat și s-a pus în mișcare. Impiegatul și-a dus mâna la frunte și a mimat gestul prin care îți ștergi sudoarea de pe frunte după ce ai scăpat ca prin urechile acului de ceva înspăimântător. UMOR! Sigur că umorul ne lega, cum am putut să uit?!

Demult, într-o seară de Înviere am râs cu el până când râsul a devenit o isterie curată.

– Sunteți doi proști! ne-a spus iubitul meu de atunci, enervat.

Nu am mai râs niciodată așa de atunci. Poate pentru că nu m-am mai întâlnit cu impiegatul. Îl apreciam. Puțin obosit, dar cu ochii vii.

În tren mirosea a urină umană și a fum de țigară. Sunt fericită și nu știu exact de ce.  

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: