Arhivele lunare: August 2015

La cercul polar

IMG_0483

– Ce ai simțit? Maia îl întrebă pe Răzvan puțin rușinată.

– Contopire, îi răspunse Răzvan parcă nesesizând rușinea ei. Iubirea pentru celălalt face din corp un altar pe care se consumă dragostea.

Maia îl privi fără să știe ce să răspundă. El oricum nu ceruse un răspuns.

– Vreau să simt gustul cărnii tale, a sângelui tău. Ți-aș deschide o venă și ți-aș suge sângele, continuă Răzvan.

Maia surâse puțin uimită și se aștepta ca în orice moment Răzvan să izbucnească într-un hohot de râs. Avea un umor răbdător. Nu lăsa nicio secundă să se vadă că glumește, până în momentul când publicul țintă se trezea într-o stare de stupefacție profundă, lucru care stârnea râsul atât de copilăresc al lui Răzvan. Râdea ca un școlar care nu își mai poate înfrâna râsul. De data asta nu râse.

– Îți place dragostea? o întrebă Răzvan.

– Dacă îmi place dragsotea? Maia repetă întrebarea destul de nesigură de seriozitatea ei.

– Da, dragostea în totalitatea ei, continuă Răzvan neclintit în intenția lui de a afla răspunsul la această întrebare.

Maia se hotărî să intre în joc. Era sâmbătă seara, o sâmbătă lipsită de evenimente.

– Ce întrebare frumoasă! Da, îmi place dragostea. Dar ție? se aventură ea.

– Așa și așa, răspunse Răzvan.

Maia se uită la el, victimă neajutorată a stării de stupefacție profundă. Răzvan izbucni într-u râs vesel și o sărută repede, parcă dezinteresat.

– Cu tine, mintea mi-o ia razna într-un dans al ideilor, îi mărturisi Răzvan. Mă simt eu cel pe care îl caut. Maia, faci dragoste ca o zeiță, adăugă și o privi în ochi.

– Sună mitologic, glumi Maia dar el nu zâmbi. Își fixă privirea în ochii ei și nu părea să aibă de gând să plece de acolo.

– Te iubesc mai mult decât iubesc oamenii, îi spuse Maia.

– Te iubesc neomenesc! îi răspunse Răzvan.

– Știi … nu știu exact ce e cercul polar, continuă Maia.

– Nu? întrebă Răzvan amuzat. E simplu. De fapt, există două cercuri polare, amândouă la distanță egală de Ecuator. Două paralele ale Pământului, unul în nord, altul în sud. Amândouă se găsesc la aceeași latitudine în emisfera nordică și în emisfera sudică. 66˚ 33′ 38″.

Maia îl asculta atentă și se întrebă dacă nu e cazul să ia ceva pe ea de vreme ce începuse ora de geografie. Răzvan nu părea deloc deranjat de nuditatea ei.

– Nu ți se pare asta un lucru incredibil? La aceeași latitudine, exclamă el cu o uimire curată, copilărească. Distanța de la ecuator la fiecare din cercurile polare măsoară șapte mii trei sute optzeci și cinci de kilometri, iar distanța dintre poli și cercurile polare este de două mii șase sute de kilometri. Minunat, nu? În fiecare an însă cercurile polare se apropie cu paisprezece virgulă patru kilometri de polul nord și respectiv sud.

– De ce? întrebă Maia dintr-o curiozitate genuină.

– Din cauza precesiei. Răzvan o mângâie pe umărul drept. Poate că totuși realizase că încă era goală. Precesia este mișcarea axei de rotație a Pământului. Din cauza oscilației lente a axei de rotație cercurile polare se apropie din ce în ce mai mult de polurile Pământului. Cele două cercuri polare delimitează regiunile polare unde, cel puțin o zi din an lumina zilei durează douăzeci și patru de ore și, similar, cel puțin o zi din an întunericul nopții durează douăzeci și patru de ore.

– Un fel de excepție de la regulă, concluzionă Maia.

Răzvan răse copilăros.

– Ești atât de pricepută la cuvinte!

– Mie îmi era dor de cuvintele tale, îi spuse Maia, din nou ușor rușinată.

– Cum adică? întrebă Răzvan, vădit curios.

– Nu știu cum să explic. Cuvintele tale sunt altfel, liniștesc. Vocea ta are niște inflexiuni atât de blânde. Felul în care rotunjești cuvintele la final. Se termină la fel cum se termină o notă muzicală, scoasă din contextul unei arii severe. Blând, fără grabă.

Răzvan îi zâmi.

– Ți se pare ție. Sunt un om normal.

– Nu ești, replică Maia. Ești o excepție de la regulă. Zâmbi.

– Da, o excepție de la regulă, repetă Răzvan gânditor. În zonele din interiorul regiunii ploare majoritatea zilelor sunt normale, cu periode de lumină și de întuneric. Dar, în timpul solstițiului de vară, soarele nu apune. Doar se apropie de orizont dar nu apune. Rămâne agățat în cer. La fel, în timpul solstițiului de iarnă, soarele nu răsare una sau mai multe zile.

– Cum să nu răsară soarele? întrebă Maia încruntată.

– Uite așa, nu răsare.

– Trebuie să fie foarte ciudat, refuză Maia să accepte ideea unui soare care nu răsare, în ciuda faptului că fenomenul îi era acum clar.

În dimineața solstițiului de vară Chloé punea rufele la uscat în grădina de un verde crud. Ziua avea să fie lungă. Nu prea lungă, gândi ea în timp ce căuta un cârlig de rufe care să nu fie rupt. Suficient de lungă încât să facă ordine în casă. Era liniștită. Împăcată.

În dimineața solstițiului de iarnă Aabel știa că nu trebuie să aștepte răsăritul soarelui. Un fel de întuneric dinainte stabilit. Chloé încă dormea și respira ușor, regulat, aproape insesizabil. Avea să se trezească într-o jumătate de oră să meargă la serviciu. Era fericit. Găsiseră excepția de la regula care, în mod normal, nu le-ar fi permis să fie împreună.

Capitolul 13

IMG_0273

Lotusul din mlaștină s-a trezit dimineață. Sâmbăta avea pregătire la matematică. Am auzit-o pe Bunica care se trezise o dată cu el, mustrându-l să se grăbească. Am simțit frigul din casă și știam că abia peste câteva ore pereții camerelor se vor dezmorți. Am închis ochii în încercarea de a adormi. Îmi era frig. Un frig care nu prevestea nimic bun. Femeia în mov se trezea sâmbăta la ora opt, cu o oră mai târziu față de restul săptămânii. Aprindea focul în soba de tablă din bucătărie, singura cameră din casă care se încălzea în prima jumătate a zilei. Își făcea cafea la ibric pe care o punea într-o ceașcă mare, mereu aceeași. De-a lungul zilei urma să bea câte o înghițitură de cafea rece, la intervale a căror frecvență era greu de aproximat. Lua micul dejun la masa mică din colțul bucătăriei, singură. Natura ei era singuratică. Bunicii îi permitea să o ajute la treburile casei pe care le concentra într-o singură zi, cea de sâmbătă, ceea ce făcea ca sâmbăta să fie o zi lungă și anevoioasă, de-a lungul căreia Bunica și cu mine primeam nenumărate sarcini mici pentru care Femeia în mov nu părea să își risipească timpul prețios. Doar Lotusul din mlaștină era scutit de micile sarcini casnice. Mă trezisem înfrigurată și, de îndată ce am apărut în ușa bucătăriei, Femeia în mov mi-a dictat prima sarcină pentru sâmbăta aceea.

– Effi, după ce mănânci, te rog să mergi jos să aduci lemne.

Femeia în mov ni se adresa mereu pe un ton sever, însă folosind cuvintele te rog ori de câte ori ne însărcina cu vreo treabă pe care o vedea rezolvată din momentul în care o atribuise cuiva. M-am uitat adormită la ea și am hotărât să sar peste micul dejun pentru a aduce lemne. Magazia de lemne se afla în spatele blocului în care noi locuiam la etajul doi. Dintre toate sarcinile care îmi reveneau, aducerea lemnelor era cea mai neplăcută. Frigul era necruțător și, indiferent de ce fel de mănuși purtam, mâinile îmi înghețau atât de tare în timp ce încărcam coșul cu lemne încât nu le mai simțeam. Din cauza frigului care îmi învăluia trupul și sufletul, coșul de lemne era greu și mă simțeam ca un Sisif osândit să își care stânca în vârf de munte pentru a o lăsa să se prăbușească în gol. În orașul-zăpadă aducerea lemnelor în casă e un ritual la fel de necesar și anevoios ca aruncarea unei stânci în gol pentru a-ți ispăși pedeapsa.

Mi-am luat haina de iarnă roz, singura pe care o aveam. Mi-am ales o pereche de mănuși din multele care se aflau pe cuierul din hol, aruncate una peste cealaltă. Am ales o pereche mov închis care aparțineau Femeii în mov și care îmi erau mari. Am ridicat absentă coșul de nuiele de pe lada de lemne din holul blocului și m-am simțit foarte nefericită. La fel cum Sisif trebuie să se fi simțit de fiecare dată când își reîncepea urcușul, făcând singurul lucru care îl ținea într-o viață infernală dar vie. Pedepsit pentru îndrăzneala de a se considera mai șiret decât însuși Zeus, Sisif își săvârșește pedeapsa în tăcere. Gerul de afară m-a lovit necruțător în obraji și mi-au dat lacrimile de frig. Coșul de nuiele, gol, părea insuportabil. Gheața de pe trotuarul care ducea spre magazia de lemne amenința să mă doboare mișelește, ceea ce mă făcea să fiu vigilentă. La cum lui Sisif i se ascuțeau simțurile de fiecare dată când stânca ajungea în vârful muntelui pedepsei. Speranța unei secunde de iertare îi făcea inima să bată cu putere. Speranța nu e decât amânarea dezamăgirii. Răscrucea mincinoasă de drumuri care te lasă să crezi că alegerea îți aparține. Că stânca se va opri în vârf de munte pentru a-ți reda libertatea. Că, odată cu venirea verii, totul va reveni la normal. Colecția de melci și scoici a tatei se va îmbogăți cu noi exemplare culese de pe plajele pe care ne vom petrece vacanța. Lotusul din mlaștină nu va mai avea nevoie de pregătire la matematică. Femeia în mov va reîncepe să zâmbească și ocazional să îngâne un cântec. Eu îmi voi relua lecturile în cerdacul casei Străbunicii, iar strigătul păunilor mă va face să tresar și să ma uit în zare înspre muntele abrupt căruia Sisif îi este complet străin.

Ajunsă în fața magaziei de lemne, am alunecat. Poate un astfel de moment de visare l-a înșelat pe Sisif de fiecare dată și l-a supus la chin veșnic. M-am speriat în momentul în care am căzut pe spate, iar coșul de lemne mi-a scăpat din mână și a alunecat pe gheață. L-am recuperat conștiincioasă și nu mi-am permis niciun moment de conștientizare a durerii de spate. Blestemat în infern, durerea de spate nu l-a împiedicat pe Sisif să fie loial stâncii lui pentru că ce ar însemna Sisif fără stânca care i-a devenit identitate? Ușa magaziei de lemne era întredeschisă, cu lacătul masiv atârnând de belciug. L-am privit preț de câteva secunde. Tata atârna mereu lacătul închis de belciug pentru a nu-l rătăci atunci când așeza lemnele vara pentru iarna ce urma să vină. Cheile le așeza pe o bârnă de lemne care traversa magazia de lemne deasupra ușii de la intrare. Ne învățase și pe noi să facem același lucru pentru a nu pierde lacătul masiv care, potrivit spuselor lui, nu se mai găsea de cumpărat în magazine. Ușa de lemn era întredeschisă. Odată, vara, în timp ce mă ascundeam de Lotusul din mlaștină, închisesem ușa magaziei în urma mea. Întunericul și umezeala din magazie îmi dădeau fiori și, înainte ca Lotusul din mlaștină să mă găsească, am decis să ies din ascunzătoare pentru a căuta alta mai luminoasă. Lumina nu pătrundea în magazie decât printre spațiul îngust dintre șipcile de lemn. Dâre de lumină fadă care te duceau cu gândul la liniile unui caiet de matematică. Însă întunericul nu era nici pe departe atât de atroce ca liniștea umedă. Odată închisă ușa, magazia se transforma într-un mormânt umed mirosind a licheni, din interiorul căruia priveai cum lumina soarelui era eclipsată de o piatră de mormânt care se închidea irevocabil.

Irevocabil.

Mi-am scos mănușile mov și am atins lacătul masiv și rece de parcă aveam nevoie să mă agăț de un detaliu. La fel cum Sisif atingea asperitățile cunoscute ale stâncii lui cu câteva secunde înainte ca ea să se prăbușească în gol. Ca atunci când atingi un obiect și forma lui se imprimă preț de câteva secunde în pielea ta. Striațiile de pe lacăt lăsară câteva dungi paralele, albe, pe buricele degetelor mele care se umplură fără întârziere de un sânge mov-vinețiu pe care mi l-am închipuit circulându-mi leneș pe sub piele. M-am apropiat de deschizătura ușii și mi-am lipit obrazul stâng de lacătul rece ca o meduză moartă. Ochii mei și-au rezervat câteva secunde pentru a se adapta semi-întunericului din magazie. Brațele îi atârnau pe lângă corp, lungi, prea lungi, cu degetele vineții și puțin răsfirate. Era îmbrăcat cu haina cu care plecase de acasă acum aproape două luni, când, de pe scara autobuzului, ne spusese că pleacă la Paris. Lotusul din mlaștină și cu mine nu l-am crezut. Privea în jos ca cineva care se uită atent dar resemnat înspre pământ după ce a scăpat ceva. Purta niște papuci care nu păreau de iarnă și m-am surprins întrebându-ma dacă avea papuci de iarnă și dacă da, de ce nu îi purta. Sania și bobul nostru portocaliu erau împrăștiate la picioarele lui. Saniei îi lipsea cureaua de piele care, atunci când căzuse prima ninsoare și ne dusese pe Lotusul din mlaștină și pe mine pe pârtie, îi străpungea pielea vineție. M-am întrebat cum aveam să mai folosim sania fără cureaua de piele. Și cum aveam să îi spun Femeii în mov că nu putusem să încarc coșul de lemne. Dimineța zilei întâi.

Non-estuar

  
– Girl, you’ll be a woman soon! mi-a spus sigur pe el. M-am uitat la el zâmbind inteligent fără să fi înțeles ce mi-a spus. Fac asta destul de des. E ca și cum dragostea pe care i-o port îmi orbește rațiunea. M-am gândit cât e de bine să îmi folosesc mai mult trupul decât creierul.

‘I helped you open out your wings, your legs, and many other things. Didn’t I?’

Nu mai întâlnisem niciodată un bărbat care să iubească masculin. O dragoste virilă, carnală, pe alocuri grațioasă, blândă pentru a deveni din nou trupească. Un bărbat care va îmbatrâni frumos.

– Minunea pe care o aștepți nu se va întâmpla, i-am spus răutăcios. Ea s-a întâmplat deja. Mi-am așezat mâna în dreptul inimii. Restul e viață.

– Și atunci ce facem în continuare noi?

– Trăim.

– În ce sens?

– Respirăm.

– Știi la ce mă refer.

– Știu.

– Nu îți cer un răspuns.

– Nu îl am.

Împlinirea e ca o piatră șlefuită devenită banală prin șlefuire, pe când în starea ei naturală e colțuroasă, interesantă ca formă, culoare, textură. O minune a naturii.

– Aici se varsă un râu în mare, îmi explică entuziasmat. E atât de interesant! Râul vrea să intre în mare și marea vrea să intre în râu.

Un loc incert, m-am gândit. Râu-mare. Mare-râu. Nimic delimitat. Nimic sacru sau profan. Un non-estuar. Neconsemnat pe hărți. Neconvențional. Nesupus. Nelimitat. Nebun!

Ochi de un albastru complicat.

– Mi-e dor de gura ta! mi-a strigat. Păstrează-mă!

‘I can’t tell you what it really is, I can only tell you what it feels like.’

În drum spre Budapesta am trecut peste Mureșul Mort. Mureșul Mort părea viu. Soarele se alinta în apa lui murdar-verzuie.

– Ce ciudat a fost! a spus în timp ce ochii lui mă priveau dominant.

Lanurile de floarea-soarelui erau dezordonate. Poate pentru că soarele strălucea dezordonat din spatele norilor. Baloții de iarbă semănau cu niște pietre funerare aruncate la întâmplare într-un cimitir neglijat. Simțeam haotic și îmi venea să plâng.

– Îmi doresc ca sufletele noastre să se întâlnească undeva sus unde nimeni nu ne tulbură.’

‘Night flight to San Francisco; chase the moon across America. God, it’s been years since I was on a plane. When we hit thirty-five thousand feet we’ll have reached the tropopause, the great belt of calm air, as close as I’ll ever get to the ozone. I dreamed we were there (…) I saw something only I could see because of my astonishing ability to see such things. Souls were rising, from the earth far below, souls of the dead, of people who had perished, from famine, from war, from the plague, and they floated up, like skydivers în reverse, limbs all akimbo, wheeling and spinning. And the souls of these departed joined hands, clasped ankles and formed a web, a great net of souls, and the souls were three-atom oxygen molecules of the stuff of ozone, and the outer rim absorbed them and was repaired. Nothing’s lost forever. In this world, there is a kind of painful progress. Longing for what we’ve left behind, and dreaming ahead. At least I think that’s so.’

– Tony Kushner, Angels în America. Cărțile clarifică totul. Asta e singura mea consolare: că mereu vor exista cărți de citit. A painful progress. Înțelegi? Longing for what we’ve left behind and dreaming ahead.

– Fii marțială, m-a rugat sever, impunător.

În timpul discuției aprinse despre homosexualitate îi ascultam vocea. Blândă și măreață. Falnică.

– O eroare genetică, a spus enervat.

L-am contrazis tolerantă.

– Au fost bărbați care s-au îndrăgostit de mine și știu cum e să simți asta, a spus furios.

– Acesta e prețul pe care trebuie să îl plătești pentru că ești frumos, i-am spus obraznică.

Din autobuzul mic mă uitam la câmpurile întinse de grâu.

– Sunt mereu în căutarea unui acasă pentru noi. Un loc în lume, nu contează unde. Neconsemnat pe hărți. Un non-estuar.

Iubesc artele marțiale, sexul și parcă a început să îmi placă și istoria.

Tropopauză.      

 

Mama lui John

IMG_0238Sudoarea i se adunase pe frunte, iar pielea de pe brațe i se făcuse ca de găină.
– Sigur nu vrei să mănânci nimic? l-am întrebat a treisprezecea oară. Am adoptat o atitudine mincinos-indiferentă. Nu voiam să par o femeie cicălitoare. O prietenă cicălitoare.
– Nu, sărutmâna, a răspuns trist. A scos o folie de pastile din rucsac și a luat una. A băut apă din sticla mea.

Mama lui era pe moarte.

Am mâncat stingheră ficatul de pui cu mămăligă pentru care comandasem două seturi de tacâmuri. Simțeam o nevoie maternă să îl hrănesc.
– Nu pot să beau berea asta, a șoptit uitându-se trist la sticla verde de bere pe care o comandase.
– Te doare?  l-am întrebat. Nu a spus nimic.
– Hai să plecăm de aici, i-am spus brusc. Stai doar să cer nota de plată.
– Cum să plecăm? s-a mirat sincer. Nu ai terminat de mâncat, nici berea nu ai băut-o.
– M-am săturat, i-am spus scurt. S-a uitat mirat și nu a mai zis nimic.
– Mergem pe platou, l-am anunțat mai mult afirmativ decât interogativ.

Așteptam nota de plată.

– Vreau să faci ceva pentru mine. Închide ochii și întinde mâna și, indiferent ce primești de la mine, bagă în gură. Asta dacă ai încredere în mine. A întins mâna fără să ezite și a închis ochii în același timp. Are ochii albaștri. Aroganți și buni.
– Gata, l-am anunțat.
Și-a îndreptat mâna spre gură fără să deschidă ochii, așa cum îl rugasem. Mă asculta. De îndată ce a simțit gustul bomboanei de mentă, a zâmbit. L-am simțit fericit. Ca un copil pe care îl surprinzi cu o plăcintă caldă pe care ai făcut-o în timp ce se juca în fața blocului.
– Va face minuni, i-am zis strengărește.
– Sărutmâna, mi-a mulțumit.
Ne-am ridicat de la masă și am plecat spre platou.

Platou = drum care șerpuiește prin pădurea de deasupra orașului unde, când eram copii, ne jucam de-a copiii a căror părinți se iubeau, trăiau în armonie și ne creșteau sănătos.

– John, i-am spus cu sufletul, mama ta va muri sâmbătă spre duminică. Sora ta te va suna să îți spună că îi scade pulsul. Vom fi împreună cu nepotul tău Denis pe o terasă. Tu și Denis veți bea bere și eu voi bea cidru. Vom aștepta pizza casei pe care o vom împărți toți trei. Ne vom uita la nuntașii frumoși îmbrăcați veniți la sala de nunți care aparține restaurantului cu terasă. Vom fuma. Eu îți voi spune că moartea e doar sfârșitul trupului și nicidecum a sufletului. Îți voi spune povestea cosmonautului rus care a învățat să iubească sunetul care îl înnebunea în spațiu. Voi reproduce sunetul exasperant lovind cu bricheta în masa de sticlă. Atunci te va suna sora ta și Denis își va duce mâna la piept. Filtrează totul prin suflet, îți voi spune ulterior. Vei închide telefonul și îmi vei spune: Continuă povestea. Voi ezita dacă să o fac sau nu. Mama ta va fi pe moarte și povestea cosmonautului rus va părea nepotrivită. Dar o voi termina, povestind cum, prin dragoste, sunetul se transformă în muzică. Îți voi spune: nu îți cer să iubești moartea, dar îți cer să o accepți. Mama ta va rămâne un suflet viu care în lumea sufletelor va juca un rol mai important decât în lumea oamenilor unde a fost mama a cinci copii, patru băieți și o fată. Vei vorbi apăsat și ușor enervat și îmi vei spune că ești egoist, că nu îți pasă de lumea sufletelor, că tu o vrei pentru tine pentru că e mama ta. Îmi vei spune cu glas grăbit că niciodată nu ai putut să iubești o femeie mai mult decât o iubești pe ea. Îmi vei mărturisi că ți-e frică sa nu devii hain. Hain, nu voi fi auzit cuvântul ăsta de mult. Vei plânge și te vei certa în aparență cu mine și ideea lumii sufletelor, dar în esență te vei certa cu pierdera celei la care vei fi putut oricând să te întorci, indiferent de unde vei fi venit. Nu te voi întrerupe în timp ce îți vei plânge durerea și Denis te va asculta și el fără să spună nimic. Vom mânca apoi pizza și vom bea berea și cidrul și apoi îți voi spune: E timpul să mergi. Te voi conduce până la poarta spitalului, te voi îmbrățișa și îți voi cere să fii puternic. Îl voi ruga pe Denis să nu îi fie frică și să aibă grijă  de tine. Nu voi uita asta niciodată, îmi vei spune. Nici eu, dar nu îți voi spune asta. Dacă nu ar fi murit tata, nu aș fi știut cum să te ajut. Nici asta nu îți voi spune dar cred că o vei fi știut deja. Mă vei suna noaptea la unu și jumătate și îmi vei spune: Nu am putut sa îți trimit mesaj, de asta te sun. S-a sfârșit.

Duminică dimineața voi merge la biserică și voi plânge. Nu numai pentru tine, ci și pentru mine, pentru cel pe care îl ador, pentru tata, pentru oameni și durerea lor. Apoi voi veni la capela cimitirului. Nu vei fi la capătul sicriului să primești prospoul și lumânarea, așa cum se obișnuiește la noi. Le voi da tatălui tău care va plânge amarnic. Mă voi uita la chipul mamei tale. Va fi prima dată când o voi vedea.

– Unde e John? îl voi întreba pe tatăl tău.

Vei apărea de nicăieri, așa cum o faci mereu. Te vei uita uimit la mine.
– Ai venit atât de repede? mă vei întreba după ce mă vei fi îmbrățișat.
– Ti-am spus că voi veni, îți voi răspunde. Semeni cu mama ta, voi continua. Te voi lăsa la capelă unde trei zile îți vei adresa întrebări cărora le vei găsi răspunsul peste mulți ani. Poate atunci când vei iubi o femeie la fel de mult cât o iubești pe ea. Marți la unsprezece voi veni la înmormântare. În capelă va fi cald și va mirosi a tămâie și a transpirație. Preotul va povești despre Gabriel Cotabiță care, pe patul de spital, și-a văzut toată viața trecându-i prin fața ochilor. Voi înjura enervată printre dinți, îndoindu-mă de calitatea sufletului preotului. Mă voi certa în aparență cu preotul și absurditatea predicii ținute dar, în esență, mă voi certa cu pierderea celei la care ai fi putut oricând să te întorci, indiferent de unde ai fi venit. Te voi căuta din priviri și mult timp nu te voi vedea. Îmi va fi frică să nu te prăbușești de durere. Te voi vedea când mă voi apropia de sicriu. Mă voi uita la tine cum plângi ca un copil și cum, în timp ce faci asta, îți atingi limba de dinții de sus. Te voi îmbrățișa și voi plânge împreună cu tine. Îmi va fi greu să îți dau drumul din îmbrățișare. Îți voi simți durerea în măruntaie. Te vei alătura familiei tale în urma sicriului. Toți vor fi câte doi. Doar tu vei fi singur. John, ești atât de singur! Voi ieși ultima din biserică și voi urma cortegiul funerar. În drum spre groapă voi plânge. Voi privi atentă cum o pun în pământ și cum ți se sfâșie sufletul. Mă voi gândi la tata atunci când l-au pus în pământ. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci și i-am uitat chipul. Nu l-aș mai recunoaște într-o mulțime de oameni.

Te voi privi cum arunci un pumn de pământ peste ea. Te voi privi îndepărtându-te de groapă și, în drumul tău, te vei opri ca să îi dai un leu unui copil sărac care pare să aibă un handicap. John, tocmai îți vei fi închis mama într-o cutie de lemn și te vei opri să faci un gest milostiv față de un copil sărman. John, sufletul tău se va mântui odată ce căutarea ta se va fi sfârșit. Iar mama ta aparține lumii sufletelor și nu e nimic egoist în a o vrea doar pentru tine.

– Bomboana de mentă a făcut minuni, a spus. Transpirația rece i se ștersese de pe frunte și nu mai avea pielea de găină.

– Hai să ne oprim aici să fumăm, m-a rugat.

Ne-am optit între doi copaci printre care se vedea orașul la apus. Cazinoul nu mai părea părăsit. În lumina apunândă a soarelui părea împăcat, vindecat de boala care i-a cauzat moartea. John, nu îți cer să iubești moartea, dar îți cer să o accepți. De dragul mamei tale.