Arhivele lunare: Septembrie 2015

Bivolul și Aurora boreală

IMG_0686

Aurora privea absentă trunchiurile negre ale copacilor. Noaptea polară începea să fie rece. Luna lui Boedromion începuse de curând. Boreas iubea răceala care se lăsa seara peste pădurile de un verde ud, neprietenos. Ea iubea luna lui Hekatombaion când căldura serii îi permitea să străbată codrul goală. Făcea asta și pentru că știa că Boreas o urmărea, făcându-se invizibil. Îi simțea atingere nevăzută cum simți un vânt rece care îți zburlește pielea pentru a se dizolva imediat în aer.

-Zeu al vântului rece de nord și aducător de iarnă, îi spuse odată Aurora, simt când mă urmărești în codru. Te simt în burtă și îți simt alintul lucios și înghețat la baza gâtului.

-Frumoasă zeiță a zorilor, dacă nu te-ai încăpățâna să te plimbi singură prin pădurea polară unde pericolele te urmăresc la tot pasul, nu ar trebui să devin invizibil, ci te-aș însoți bucuros. Chiar așa, de ce insiști să străbați codrul singură? Soră a zeului soarelui și a zeiței lunii, de ce te însingurezi?

– Titan al vântului rece ca gheața polară, codrul mi-e prieten, iar lupii polari mă însoțesc oriunde merg. Blana lor argintie strălucește luminată de razele surorii mele Selene. Tu crezi că a anunța zorile e o sarcină atât de ușoară? De unde știi când vin zorile? Sora mea Selene și fratele meu Sol trec unul pe lângă altul fără să își spună un cuvânt. E un jurământ pe care l-au făcut la începutul lumii. Cât se poate de imatur, dacă mă întrebi pe mine. Trecerea de la zi la noapte era un fenomen clar la începutul lumii, nimic pretențios. Selene obosea și îl striga pe Sol să îi ia locul pe cer. Dar, în urma unei discuții puerile, Selene a jurat să nu îl mai strige atunci când obosea pe cer, sperând că Sol nu se va trezi la timp și lumea ar rămâne în întuneric. Părinții mei au încercat să o convingă să renunțe la această răzbunare puerilă dar ea e de neînduplecat. Și atunci m-au rugat pe mine să rămân trează toată noaptea și să surprind momentul când Selene obosește și să strălucesc până Sol se trezește. Oamenii au nevoie de lumină. Sigur că nu sunt capabilă de lumina lui Sol dar și lumina mea, timidă și rece, e suficientă pentru a nu îi lăsa în beznă.

Boreas o asculta prefăcându-se interesat de povestea pe care o auzise de sute de ori. Îi plăcea cum se încrunta când povestea despre familia ei. Și își imagina că îi sufla peste buze într-atât încât să i se aștearnă un strat de gheață pe ele. Un strat pe care și-ar fi dorit să îl lingă pentru a-l topi. Era de o frumusețe străvezie, iar pielea îi era verde-albăstruie, de culoarea scrumbiilor pe care le văzuse când se plimba deasupra oceanului polar.

În seara în care Aurora privea absentă trunchiurile negre ale copacilor polari, Boreas lipsea. Tânjea după atingerea lui invizibilă. O atingea încet pe spate, jucându-se în spațiul dintre vertebrele ei străvezii. Apoi pe umeri. Apoi la rădăcina părului ei de un albastru înghețat. Se certaseră în noaptea precedentă. Motivul îi era încă neînțeles. Se lăsase însoțită în plimbarea ei nocturnă de Pan, cel cu înfățișare ciudată, jumătate om, jumătate animal. Protector al turmelor și păstorilor, se afla în pădurea polară pentru a proteja o turmă de oi polare care, pentru că luna lui Hekatombaion se sfârșise, se îndrepta spre casă. Însă lupii polari o adulmecaseră din depărtare și se apropiau mișelește de ea. Îl găsise în pădurea polară, sprijinit de trunchiul unui copac negru. Cânta. Îl știa doar din auzite și acceptase să o însoțească fără să realizeze că Boreas avea să se supere. Discutaseră preț de câteva ceasuri despre frumusețea pădurii polare, despre turmele pe care el le îsoțise toată vara și despre lupii polari pe care Aurora îi promise să îi domolească. Atât.

Boreas simțea cum toate pietrele reci din pădurea polară se adunaseră în pieptul și mintea lui. O grămadă de stânci colțuroase îi crestau sufletul, iar din crestăturile adânci curgea durere. Era trist și tot în jurul lui era furie, lăcomie, egoism și răutate. În el se învălmășeau sentimente din cele mai neobișnuite: teamă, furie, dragoste, bunătate, înțelegere, gelozie, răutate, indiferență. Cuvinte ale Aurorei se amestecau urât și îl scormoneau în creier, în inimă și în tot ce era el. Își aminti povestea bivolului, pe care i-o spusese Poseidon, zeu al mării care văzuse bivolul pe țărmul Continentului Fierbinte.

Un bivol alungat de arșița verii ecuatoriale și-a găsit alinarea într-o mlaștină în care s-a ascuns de razele ucigașe timp de trei zile. Un paradis mâlos care îi alina pielea groasă chinuită de insecte. Un paradis pe care nu îl împărțea cu nimeni și în care se simțea rege. Însă căldura a uscat puțina apă din malul în care bivolul domnea liniștit, iar malul s-a uscat transformând-se într-un paradis-închisoare, o capcană mișelească în care era imobilizat. Bivolul a agonizat câteva zile în căldura toridă a savanei, răgând amarnic în speranța salvării. Însă răgetul nu i-a fost ascultat de Divinitate, ci perceput de doi lei înfometați. Scufundat în mal până mai sus de piept, cu spatele și capul dezgolit, prizonier într-un paradis uscat. Zărind-l, leii au sărit pe spatele lui și cu o furie sălbatică și lipsită de sentimente, au început să îl mănânce de viu. Nu puteau să îl sugrume și să îi mănânce carnea moartă așa că și-au înfipt colții în pielea groasă care cunoscuse paradisul și rupeau bucăți din el în răgetele monstruoase ale bivolului.

Boreas se simțea asemenea bivolului. Incapabil de a face ceva în timp ce durerea sfâșia bucăți mari din el. Un dor furios ce îl făcea să urle. O furie asemănătoare cu cea a unui vânt care ridică în cer tot ce îi stă în cale. O iubea. O iubire pe care nu putea să și-o explice. O iubire albastră-străvezie ca pielea ei. O iubire singulară. Unu la unu. În care Pan nu își avea locul. O iubire pe care trebuia să i-o spună. Dar nu în cuvinte. Se ridică repezit și închise ochii. Furia și dragostea se amestecaseră într-atât încât se contopiseră. Ajunse într-o fracțiune de secundă în codrul polar. O văzu rătăcind printre copacii negri. Lumina ei, cea pe care zorii o împrumutau, era pală. Discretă și minunată prin discreția ei. Verde-albăstruie, mov-roșiatică, alb-stăvezie.

Aurora își privi picioarele desculțe și se simți tristă. I se făcu frig și tresări. Îl simți. Un vânt rece o îmbrățișă. Lumina care o înconjura se împrăștia ușor îndepărtându-se de trupul ei, la fel cum norii sunt împrăștiați de vânt. Fuioare de lumină se despărțeau de carnea ei străvezie și erau spulberate printre copacii negri, luminându-le trunchiurile întunecate de noapte. Furioare verzi-albăstrui, mov-roșiatice, alb-stăvezii. Boreas! Îl strigă speriată de fuioarele de lumină care se nășteau pentru prima dată din ea. Aurora! Îi auzi glasul. O iertase.

Ies afară și privesc cerul. E senin. E prima dată când văd aurora boreală. E albă acum și e ca un vis pe cer. Se schimbă cu repeziciune și cuprinde cerul. Are forme bizare și te amețește. Afară e rece. Un rece de toamnă. Toamnă polară. O ceață albă. Ca o vrajă ce încearcă să te amețească și să te ia cu ea. Să te pierzi în ea. Să uiți cine ești și unde ești. Niște iele se mișcă cu viteză pe cer luând forme din cele mai bizare, dispărând brusc ca apoi să reapară, acoperind tot cerul sau doar bucăți din el într-un joc pervers din care ochii mei nu înțeleg decât că ceva se mișcă. Sunt vrăjit. Inima îmi bate tare. O bucurie copilărească mă cuprinde încet. Ca mângâierea mamei, ca săruturile iubitei, calde și plăcute. Lumina umple tot universul din mine. Tot cerul sufletului meu se umple de tine. Și de dragostea ta.

Bivolul simți razele soarelui care îi atingeau oasele de pe care carnea fusese sfâșiată. Un vânt rece, neașteptat, îi uscă ochii. Nu mai simți malul uscat. Nu mai auzi bâzâitul insectelor, iar leii nu mai păreau fioroși. Vântul era încărcat de energie. O lumină verde-străvezie îl înconjură și păru să audă două voci. Un bărbat și o femeie care se strigau în văzduh.

-Aurora!

-Boreas!

-Aurora!

-Boreas!

Anunțuri

Plouă sarcastic

IMG_0642

Într-o mlaștină ploaia e ceva relativ. Interzicerea ploii ca și subiect de conversație ar face furori. E ca și cum le-ai interzice oamenilor să se uite la cer din motivul că nicicând nu i se schimbă culoarea. The skies are black and blue/ Im thinking about you. Fredonam melodia în timp ce urcam în grabă scările care duceau la peronul doi. Ploua sarcastic. Oamenii coborau din trenul de Utrecht. Încruntați, uzi, posomorâți. Mă așezasem în capătul scării, probabil cel mai nepotrivit loc din gară din moment ce toți oamenii păreau deranjați de prezența mea. Se uitau la mine încruntați, uzi, posomorâți. Îl așteptam pe John. Ploua sarcastic.

Purta pantaloni trei sferturi și nu părea deranjat de apă la fel ca toți ceilalți călători. M-am gândit că el înțelesese. Când îl amenințasem că va ploua îmi spusese: Vreau să plouă tare! John e sarcastic, ca ploaia. L-am îmbrățișat lung și prietenește și l-am simțit agitat. Nu am mai călătorit de mult, mi-a spus. Și a fost un an greu, a adăugat. În autobuzul prin geamurile căruia nu se vedea nimic din cauza ploii l-am asigurat că nu are de ce să îi fie frică. Era cu mine.

Conform obiceiului țării-surogat, i-am prezentat casa. Camera de zi, bucătăria, grădina unde se poate fuma (am improvizat o scrumieră dintr-un vas pentru flori), scara abruptă, dormitorul principal, camera de oaspeți. Timid și încă agitat, John m-a urmat. În camera de oaspeți în care urma să doarmă lăsasem veioza aprinsă. M-am gândit că asta va da o notă primitoare camerei în care îmi doream ca John să dormă bine. Să se odihnească. Seara am gătit un fel de mâncare specific țării-mame, un fel de odă adusă conceptului de acasă. Nu ți se pare minunat că miroase ca acasă? am întrebat iscoditoare. Am fost mereu mândră de originea mea. Și de faptul că oriunde ai fi în lume, anumite lucruri sunt transferabile. Odată am plantat hrean în grădina-surogat. Frunzele mari, de un verde închis, creșteau dezordonat printre hortensii. Ca atunci când deranjezi calmul uniform al unui lac aruncând o pietricică în el. Nu din dornța de dezordine, din dorința de aport personal.

Am luat cina destul de superfluă. Nu ne era foame. Am vorbit mult. John a băut bere și eu am băut vin roșu. Am ascultat muzică și am făcut planul pe ziua următoare. Orașul-capitală. Ploaia oficial anunțată în buletinul meteo nu ne speria. Sunt entuziasmat, a spus John. Entuziasmul înlocuia încet agitația. Orașul-capitală e deosebit, am menționat în trecere. Orașul-capitală era o scuză înșelătoare. Nu am menționat asta.

Dimineața următoare John mă aștepta în bucătărie. M-am gândit că majoritatea oaspeților mei fac asta. Nu pentru că mă trezesc eu prea târziu, ci pentru că ei se trezesc prea devreme. Vin cu toții din locuri în care oamenii se trezesc devreme pentru a merge la serviciu, pentru a câștiga bani pentru a renova sau a ridica case. Case ale rațiunii. În care sufletul nu își găsește ușor locul. Camere mari în care podeaua e acoperită de covoare persane colorate. În care oamenii dorm agitat și scurt. Pentru că au uitat cum să se odihnească.

Nu am dormit de mult atât de bine, a spus John. M-am bucurat. Am făcut cafea pe care am băut-o încet. Am renunțat la orarul trenurilor pentru că nu voiam să ne grăbim. Oamenii care se trezesc dimineața devreme în weekend trebuie să înțeleagă că o fac degeaba, că timpul câștigat prin nesomn nu folosește la nimic. În drum spre gară cerul ne însoțea îmbufnat. Ca un copil căruia i s-a interzis accesul la prăjiturile din dulapul de sus. The skies are black and blue/ Im thinking about you, fredonam liniștită. În tren am vorbit mult. John vorbește mult despre familia lui. Despre frații lui pe care îi iubește, care sunt toți căsătoriți bine. Au familii frumoase. Despre nepoții lui pe care îi adoră. Poartă la mână două șnururi roșii de care sunt agățate două figurine drăgălașe, cred că două pisici. Le-a primit de la nepoții lui și le prețuiește enorm. Două comori pe care și le-a agățat la încheietura brațului. Îmi arătă poze cu un băiețel frumos dar supărat pentru ca se închisese topoganul. Îi simțeam dragostea față de cei de acasă și chinul de a fi departe de ei. Ești un om bun, John, i-am spus.

Ce e dragostea de oameni?

Cerul din orașul-capitală era șovăielnic. Era negru și albastru. Black and blue. Thinking about you. La fel mi s-a întâmplat și cu Fatima, i-am spus veselă lui John. Când a venit din Maroc și am mers să vizităm orașul-capitală ploua amarnic. Dar Fatima mi-a spus ca Allah mă iubește pentru că sunt bună și ploaia va înceta. Și așa s-a întâmplat! Cum să mă iubească Allah? am întrebat râzând. Norii se disipau încet și John era din ce în ce mai vesel. Orașul-capitală are un farmec aparte. Și oamenii din el sunt fermecători. Sunt albi și negri și mov. Low sau high. E o glumă, John! Curați sau murdari. Cu preferințe sexuale normale sau excentrice. Da, și mie îmi place să mă tragă cineva de păr, i-am spus fără pic de rușine.

Ce rău ne vrea Dumnezeu?

În Vondelpark am fumat o țigară. Cerul albastru câștigase. The skies are (…) blue. Thinking about you. Noroc că rimează! Am vorbit din nou despre cei de acasă. Orașul-zăpadă e secretul nostru, John. În mare parte e ceea ce ne leagă. Mirosul de fum iarna și verdele brad. Capitolul despre orașul-zăpadă din cartea pe care am scris-o e capitolul meu preferat, i-am spus. John citise cartea mea. Ce memorie ai! mi-a zis mirat. E o carte scrisă cu sânge, John. Memoria nu e cea a faptelor. Nu am reținut fapte, am reținut sentimente. Și de ele s-au agățat întâmplări. Labirintul de floarea soarelui de pe Museumplein a fost o surpriză plăcută. Era amenajat în cinstea deschiderii muzeului van Gogh. O sută douăzeci și cinci de mii de floarea soarelui. O sută douăzeci și cinci de ani de la moartea artistului pe care, la vremea respectivă, nimeni nu l-a înțeles. Pe care fratele lui l-a întreținut crezând în arta lui. Un pictor care a văzut lumea și culorile ei altfel decât o văzuseră toți ceilalți artiști până atunci. Un geniu care a înnebunit de tristețe.

În căutarea unei cafenele autentice, așa cum am numit-o, m-am gândit că John își va pierde răbdarea. După o căutare care amenința să se prelungească, am găsit-o pe o stradă îngustă. O cafenea veche, cu o tejghea, mese și bănci de lemn. Cu un barman frumos și atrăgător. Blond. Cu o poliță pe care erau aliniate sute de sticle de bere. Am comandat o bere blondă, puțin dulceagă dar tare. Și o gustare care consta din diferite feluri de brânză de care ne-am bucurat savurându-le. John era vesel. Am vorbit despre orașul-capitală și farmecul lui. Și despre farmecul unui bărbat cu barbă care tocmai se așezase la bar. Un fel de sălbatic urban. Un tigru cu maniere elegante. Pe care mi l-am imaginat părăsind camera în vârful degetelor după ce ar fi sfâșiat în carne toată noaptea.

Sunt fericit, mi-a spus John în drum spre gară. Nu plouase deloc. Toată ziua. Orașul-capitală a fost o scuză înșelătoare. Poți să fii fericit chiar și atunci când plouă sarcastic.

Ce e dragostea de oameni?

The skies are black and blue.

 

Radio silence

IMG_0622

E duminică dimineață și ești tânără și frumoasă,

mi-ai spus.

Mi-ai dăruit Maestrul și Margareta.

O citesc și ți-o dau înapoi,

ți-am promis.

Am un raft de cărți pe care încă nu ți le-am restituit.

E o carte sinistră,

ți-am menționat.

Nu știu dacă este despre diavol sau despre iubire.

Ia fiecare moment separat,

m-ai sfătuit.

Te ascult.

Ești vocea care mă liniștește,

ți-am mărturisit.

Ești adevărul meu.

Nu am uitat de ziua ta,

m-am disculpat.

Adică am uitat până mi-am amintit,

ți-am spus rușinată.

M-ai iertat. Era dimineață.

Eu nu scriu poezii de dragoste.

Pentru că ele servesc doar artei.

Frumosului.

Și ce simt eu e urât.

Simt furie.

O furie care, în funcție de circumstanțe, e fie pasiune carnală, fie dorință de a mă pierde.

Vorbesc mult.

Și răspicat.

Grav.

Îți cer să dai dovadă de putere și de caracter impecabil.

Nu spui nimic.

Tăcerea ta mă calmează și mă doare.

Nu mai simți bucuria de a-mi vorbi,

mi-ai spus.

Ai nevoie de tăcere,

mi-ai cerut.

Radio silence.

Eu nu știu să tac.

Această radio silence pe care o încalc mereu s-a soldat cu o durere de cap care mă va ucide.

Plâng.

Nu am mai plâns de când am încercat să plângem împreună și nu am putut.

Eram atât de fericiți încât plânsul părea de prisos.

Mă simt vicioasă.

Un lup hain care vrea să treacă drept miel angelic.

Cel care se odihnea pe umerii lui Iisus.

Ceilalți lupi m-ar sfâșia, dacă ar ști că urletul meu e, în realitate, un plâns.

Ieri, când am descoperit citatul ăsta, nici nu m-am gândit că îl voi folosi azi.

O prevestire ucigătoare căreia ieri i-am zâmbit ingenuă.

Nimic nu se va schimba niciodată.

Pentru că tu ai venit ca să rămâi.

Bucuria de a-mi vorbi e un detaliu de importanță secundară.

Nu propozițiile subordonate scriu o carte.

Propozițiile principale conduc dansul.

Înțelegi?

Dă-te un pas înapoi dacă asta îți dorești.

Voi umple spațiul creat de pasul tău în retragere cu refugiații de la granița dintre Macedonia și Grecia.

Vreau să îi ajut însă nu știu cum.

Dar lucrurile se vor așeza.

La fel ca prevestirea de ieri care s-a împlinit azi.

Acuză-mă de ușurința cu care îndrăgesc.

Lasă-mă să plâng până mă înec cu cuvinte.

Taci până poți să făurești cuvinte din nou.

Ești vocea care mă liniștește.

Și adevărul meu.

Iartă-mă că am uitat de ziua ta, te rog!

Iartă-mă că nu te-am întrebat, te rog!

Să nu pleci.

Ești adevărul meu… Vocea ta… Ceilalți lupi… Maestrul și Margareta…

Te rog…