Arhivele lunare: Octombrie 2015

Ziua Revoluției

IMG_0835

– Îmi amintesc perfect ce făceam în ziua Revoluției, a spus cu un zâmbet blând pe față.

Stătea în fața mea, cu coatele pe masă. Purta o cămașă în carouri închisă până la ultimul nasture. Nasturi albi, cu excepția celor de la mâneci care erau roșii.

– Tu nu îți amintești ce făceai în ziua Revoluției? a întrebat puțin afectat de parcă nu se aștepta decât la un da.

– Nu, nu îmi amintesc, am răspuns sincer cu riscul de a-l dezamăgi.

Aș fi vrut să menționez că eram prea mică ca să îmi amintesc ceva dar m-am gândit că asta m-ar fi făcut să par prea tânără în comparație cu el. Nu am zis nimic.

– Pe strada Dornelor, peste drum de Templul evreiesc, era laboratorul cofetăriei. M-am întâlnit cu un băiat pe care îl cunoșteam și am mers cu el la laborator. Doamna de la laborator îl chemase ca să îi cumpere niște medicamente de la farmacie. I-a dat niște prăjituri pentru doamna de la farmacie. Am luat prăjiturile și ne îndreptam spre farmacie. Pe drum am mâncat una.

A râs adorabil.

Decembrie înainte de Revoluție. Dimineață rece în orașul-zăpadă. Mulți locuitori încă nu s-au trezit. Strada Șase Martie aproape goală, ca o femeie care lenevește într-un pat de duminică. Un frig umed. Ceața își face de cap. Doi băieți merg pe strada pustie cu un platou încărcat cu prăjituri. Miros de zahăr, ceață și fum. Începe să picure încet.

 – Am dus prăjiturile la farmacie și ne-am întors la laborator. Plutea ceva în aer. Ceva la fel de imponderabil ca ceața. Oamenii apăreau de nicăieri și se adunau în grupuri mici și șușoteau. Doamna de la laborator ne-a rugat să mai facem ceva pentru ea – să ducem niște înghețată la cofetăria de pe Șase Martie.

Pentru a evidenția cantitatea de înghețată a folosit un cuvânt care începea cu M. Nu mi-l amintesc dar m-am gândit la două găleți mari cu înghețată.

– I-am spus băiatului cu care eram să trecem pe acasă pe la mine ca să îmi opresc niște înghețată. Am intrat în casă ca să iau un castron pe care l-am scufundat în înghețată, apoi am aranjat repede cu lingura ca să nu se vadă ca umblasem la înghețată.

Mâna lui a făcut un gest care imita un escavator în aer. M-am gândit cât era de frumos. Semăna cu un actor. Blond-auriu.

– Era înghețată de fragi sau de căpșuni, nu părea sigur. O înghețată roz, a adăugat. Am intrat în casă ca să duc înghețata. Și atunci l-am auzit pe Ion Caramitru la televizor – Fraților, a fugit Ceaușeșcu!

O cameră cu un pat mare. Încă rece dar cu focul aprins în soba de teracotă. Un dulap maro, masiv pe care era pus televizorul. Un fel de liniște de dimineață. Dimineața nebănuită a Revoluției.

 – De fapt totul a început pe șaptesprezece – optsprezece decembrie. Stăteam la coadă la lămâi la cofetăria de peste drum de Bibliotecă. Știi unde? Acum e un magazin de haine acolo. Era o coadă lungă. Un bărbat foarte înalt din mulțime pe care nu îl văzusem niciodată a început dintr-o dată să vorbească – Ați auzit că oamenii au ieșit în stradă? Oameni buni, și noi trebuie să facem asta! O liniște de mormânt, toți oamenii au plecat capul în pământ si nimeni nu a spus nimic. Cred ca erau oameni care fuseseră trimiși în toată țara să stârnească masele. Avea o voce puternică și se simțea curaj în vocea lui.

Începuse timpul curajului în voce. Timpul strigătului. Al fricii noi.

 – Atunci s-a îmbolnăvit mama. Fratele meu era militar în termen la Timișoara. Știi că Revoluția a început în Timișoara? Nu am spus nimic. Știam. Nu știam nimic de el. Și mama s-a îmbolnăvit de supărare. Era să o pierdem atunci. A stat așa o săptămână acasă, se zvârcolea de durere. Ieșeam din când în când în stradă. În casă era o atmosferă apăsătoare. Ieșeam să văd oamenii trecând pe stradă.

Ochi albaștri plânși. Un băiat care trăia Revoluția în suflet. Un bărbat care avea să se simtă câteodată pierdut.

 – Apoi am dus-o la spital. Doctorul Creangă a salvat-o. Era un doctor milos, un om cu har.

Parcă s-a sfârșit timpul oamenilor cu har, am vrut să spun. Nu am spus nimic.

– A operat-o de urgență și a salvat-o. Tata a vrut să îi dea ceva în semn de mulțumire. Și a țipat la el – Nu ai copii? Du-te și cumpără-le lor ceva, nu îmi da mie!

 – Țara era în război. Era un haos total. Din când în când ieșea câte unul pe stradă și striga – Vin teroriștii!

Imiaginea unui om care alerga pe stradă strigând că vin teroriștii m-a amuzat. El zâmbea ghiduș. Avea buzele roz.

– Cine erau teroriștii? am întrebat naiv.

– Nu se știa, a răspuns serios. Se dădeau ordine contradictorii. Oamenii erau împușcați din greșeală. Au murit o mie o sută de oameni, îți dai seama? Primarul orașului-zăpadă s-a ascuns în turnul primăriei. Ce om hain! L-am cunoscut și eu. Un nenorocit care abuza de putere. L-am văzut cum amenința femeile care lucrau la alimentare în satele din jurul orașului.

I-am simțit ura.

– Oamenii au scos televizoarele pe geam. Revoluția se dădea la televizor. Au început să arunce tablourile cu Ceaușeșcu pe geamurile Bibliotecii. Oamenii au ieșit în stradă.

Sfârșit de zi de decembrie ploioasă. Frigul din turnul Primăriei îi pătrundea Primarului în oase. La fel ca și frica. Se gândea la femeia cu sâni mari de la alimentara de pe colț. Care tremura de fiecare dată când îl vedea intrând în alimentară. Nimic nu îl excita mai mult decât frica din ochii femeilor îmbrăcate în halaturile puțin îngălbenite și cu bonete apretate pe cap. Mâinile îi tremurau necontrolat. Ceaușeșcu fugise și îl lăsase pe el cu mulțimea asta de proști care se vor răzbuna pe el. Îl vor pedepsi. Îl vor vâna și îl vor omorî. Nu îi fusese niciodată atât de frică și de frig. Frig în suflet. Când ceasul din turn a bătut ora exactă Primarul și-a dus mâinile la urechi. Bătăile ceasului nu prevesteau nimic bun. Timp ce câteva minute nu mai auzise nimic.

 – Erau bucuroși oamenii cu adevărat sau nu înțelegeau nimic din Revoluție? am întrebat curioasă.

– Erau bucuroși. Nu știu cât înțelegeau dar orașul-zăpadă trăia Revoluția.

L-am privit în ochi. Ospătara îi adusese ciorba pe care o comandase. Fierbinte, așa cum o ceruse. Era liniștit. Trecutul îi făcea bine. Era de o frumusețe serenă.

Îi vedeam în suflet.

Anunțuri