Arhivele lunare: Martie 2016

Bocadillo de jamón

Tarragona

Domingo de Ramos

În Țara-Soare erau Floriile. El Domingo de Ramos. Cu părul încă ud urcam Rambla în căutarea unei florării. Soarele era blând și bun și mă simțeam răsfățată. Urma să plec în seara acelei zile și îmi părea rău că nu mă născusem acolo. Ca să nu fiu nevoită să plec. Copiii purtau crengi galbene de palmier de diferite mărimi, împletite ingenios. Mergeau la Biserică să sărbătorească  la Entrada a Jerusalén. Atmosfera casnică îmi cucerise inima încă din dimineața zilei precedente când am mers cu Fata-persană să mâncăm un bocadillo în magazinul bunicului. Trebuie să ne trezim de dimineață, mă prevenise Fata-persană. În momentul în care i se termină pâinea bunicul închide magazinul. Un bătrân care face bocatas dis-de-dimineață până i se termină pâinea mi s-a părut mult mai util unei societăți decât un rege căruia coroana îi îngrădește libertatea de a fi obișnuit. Nu ne-am trezit devreme, iar bunicului i se terminase pâinea.

La prima florărie m-am oprit. Cinco rosas, i-am spus vânzătoarei. În timp ce ea îi împacheta mult prea complicat m-am uitat la vânzătorii de foi de dafin. Nu văzusem niciodată atât de multe foi de dafin. Ramuri de un verde-jad. Mă întrebam dacă folosesc și altui scop decât aceluia de a aroma mâncarea. I-am mulțumit vânzătoarei pentru buchetul de trandafiri și m-am îndreptat grăbită spre apartamentul din apropierea autogării pe care îl închiriasem cu Fata-persană. I-am dăruit florile, era ziua ei. Nu din partea mea, ci din partea soțului ei care se afla pe un alt continent. Florile astea sunt de la soțul tău, i-am spus. M-a rugat să îți scriu și un mesaj dar nu am avut pix: Happy Birthday! Far but with you. Mi-au dat lacrimile. Și ei. Don’t shoot the messenger, am glumit ca să o fac să râdă. Mai târziu m-am gândit că mai bine o lăsam să plângă.

Sábado

Sâmbătă dimineața, după ce bunicului i se terminase pâinea, am luat micul dejun într-o cafenea. Bocadillo de jamón avea gust a aer blând de primăvară, a mare de un albastru limpede și a dragoste de oameni. O dimineață atemporală când te simți binecuvântat că exiști. Un moment în care ai acces la sufletul tău, când ești atât de aproape de tine încât ponderabilitatea trupului tău dispare. Pentru că nu mai ești trup. Ești altceva. Ești dragoste de oameni și de viață. Ești autenticitate. Contezi. Ești o lumină care arde viu. Ești frumusețea de a împărți viața cu oamenii de la masa vecină. Cu oamenii de la etajul trei din clădirea ta. Cu oamenii de la alt departament în instituția în care lucrezi. Cu oamenii care se grăbesc la metrou într-o dimineață sumbră. Cu oamenii care s-au întins pe iarbă în timpul pauzei de prânz. Care s-au descălțat pentru a se uni cu pământul încă jilav. Cu Oamenii.

Viernes

În avion, în drum spre Țara-Soare cerul era de un mov-asfințit. Mov-transparent. Mov-aterestru. Mov-condescendent. Mov-uterin. Pământul părea învelit într-o placentă de bumbac moale, mov. Un strat protector pe care oamenii nu îl conștientizează dar pe care unii îl simt. Îl numesc Dumnezeu. Un mov în care sufletele se scăldau împăcate. Am simțit atunci că locuiesc pe un Pământ care nu e lăsat la voia întâmplării. Un Pământ pe care fiecare își găsește utilitatea în comunitatea din care face parte.

Epilog

Bunicul pregătește bocadillos de o viață întreagă. Pereții magazinului erau garnisiți cu articole din ziare. Pagini galbene înrămate în care munca lui pentru comunitate era lăudată. Orașul se schimbase mult de pe vremea când viața era mai ușor de deslușit. Când rostul unui om se restrângea la o comunitate mică. Când el Domingo de Ramos era pentru toată lumea. Când înțelesurile nu erau tălmăcite. Când cu toții credeam, iar movul-bumbac care înconjoară Pământul se veda cu ochiul liber.

Apartenență.

Anunțuri

Odă orașului-zăpadă

IMG_1269

 

Niciodată nu mi-au iertat plecarea. Simt asta. Nici eu nu le-am spus exact de ce am plecat. I-am lăsat pe ei să înțeleagă ce vor. Am luat un tren de noapte și asta a fost tot. Atunci mi-am dorit însingurare și departe. Nu am ținut cont de faptul că, odată ajunsă undeva, mă voi lega de alți oameni. Nu mi-au iertat plecarea. Fiecare în felul său.

Munții negri-albăstrui s-au încăpățânat să mă urmeze. Nu s-au lăsat înduplecați de rugămințile mele șoptite. Fetițo, mi-au spus, munții cu brazii lor nu au urmat niciodată pe nimeni. Asta ar denota nestatornicie. Aici e locul lor. Ei sunt Locul. Pe ce să se așeze zăpada iarna dacă nu pe crengile brazilor și pe acoperișul caselor sporadice? La rădăcina cui să crească ferigi și flori mici, mov care se hrănesc din liniștea pădurii? Și în hățișurile cui să se încurce tulpinele arțăgoase ale tufelor de zmeură?

 Casele evreiești de pe strada Șase Martie mi-au întors și ele spatele. Demn, cunoscându-și foarte bine valoarea. Au pereții înalți, scorojiți de ploile mov-albăstrui. În orașul-zăpadă plouă repede. O răbufnire a naturii care a înghițit prea mult praf. Stelele evreiești încă se mai disting la geamurile rotune ale ultimului cat. Lipsite de glorie însă răbdătoare. Ca o fecioară bătrână care încă așteaptă să îi vină vremea. Nu ademenește. Așteaptă. ילדה, mi-au spus aproape în cor, suntem legate cu sânge de locul acesta. Pe zidurile noastre e scrisă istoria orașului. Camerele noastre au găzduit suflete hăituite. Geamurile noastre au primit lumina soarelui în zile când răsăritul nu era de la sine înțeles. Când Lumina se câștiga prin răbdare. Îi așteptăm pe cei alungați. Unii au știut să se întoarcă. Alții s-au pierdut. Dar noi încă îi așteptăm.

[Ingenuu, am gândit eu. O candoare mincinoasă. Un motiv care să le mențină în viață. Care nu le permite să se sfărâme. Din cauza ploilor mov-albăstrui. Și a efemerității.]

Au început să vorbească tainic între ele. Își reluaseră sobrietatea. Ca niște bătrâne severe, cu haine austere, cu gulerul de un alb imaculat, scrobit. Aduse de spate dar impunătoare prin statornicia lor. De modă veche.

Nu, nu mi-au iertat plecarea. Simt asta. Unii m-au pedepsit așteptându-mă un timp. În loc să mă aștepte mi-aș fi dorit să mă urmeze. Adevărul e că nu am cerut asta explicit. Nu poți să ceri cuiva să te protejeze. Să trăiască un timp în umbra ta. Nu îndelung. Atât cât să găsești curajul să te oprești într-un loc. Și să începi să construiești. Să îți ridici un oraș-surogat din temelii. Nu, nimeni nu ar fi putut să mă urmeze. Nu era drumul lor. Nu m-au iertat. Dar nici nu mi-au făcut vreun rău. Nimeni nu mi-a făcut niciun rău niciodată. M-au pedepsit tăcând. Până când tăcerea lor a devenit atemporară. O stare de a fi. Ca o iarnă lungă, rece care sub zăpada ei ascunde zumzetul insectelor de vară.

Bătrânul cazinou m-a privit mult timp în tăcere. Copile, mi-a spus, te cunosc încă de când nu știai că există văzduh. O copilă cu ochi verzi-cenușii. Un suflet colțuros, nerotunjit. Cine ai devenit? m-a întrebat. L-am privit blând. În ninsoarea de afară părea murdar. Decăzut. Lipsit de putere. Istovit. Nu de trecerea timpului, ci de tristețe. O tristețe care îți împăienjenește ochii. Un trup mort cu suflet abia viu. Ca flacăra unei candele pe care gerul amenințător o stinge. În urma ei lasă întuneric. Un cazinou care amenință să se dărâme sub greutatea sufletului. Ploile mov-albăstrui de peste ani îi rupseseră cu dinții din piele. Din loc în loc i se vedea carnea cărămizie, de un roșu-sângeriu, rece, mort. Bucățile de piele rămase erau de un galben livid. Un cadavru în care sufletul se încăpățâna să moară. Un sulfet colțuros, nerotunjit.

Tu cine ai devenit? l-am întrebat răzbunătoare.

Vremelnicie, mi-a răspuns stins.

L-am mângâiat un timp pe părul alb. Cum mângâi un bătrân pe pat de moarte.

Copile, mi-a spus încet, a început să ningă.

 

Ninge vremelnic.