Povestea lui Icar

IMG_1405

 

Prietena mea, Femeia-mamă, a primit astăzi cetățenia țării-surogat. Și eu am primit-o acum mai bine de o lună dar evenimentul nu m-a inspirat încât să îl menționez în scrierile mele. Deși e un eveniment festiv am mers singură. E ca atunci când zbor. Prefer să zbor singură ca să nu îmi fie frică pentru viața celui care e cu mine. Nu, nu mi-e teamă să mor. Mi-e teamă să nu moară alții. În timp ce așteptam să înceapă ceremonia, Femeia-mamă a apărut de nicăieri cu doi dintre cei trei copii ai ei. Era veselă și frumoasă cum e mereu. Ca o ploaie caldă de vară după care aerul miroase a detergent parfumat. I-am promis că atunci când va primi și ea cetățenia-surogat îi voi fi alături. Din drag de ea, nu pentru a-i întoarce bunătatea de a nu mă lăsa singură. Mi-am respectat promisiunea.

Era însoțită de soțul ei, de doi dintre cei trei copii, de părinții soțului ei și de câțiva prieteni de familie. Aerul din sala de festivități a primăriei era fierbinte. Femeia-mamă era agitată vesel. Ce trebuie să spui? a întrebat-o soțul ei. Un geolog rațional care o iubește cu sufletul și care i-a dăruit trei copii. E mereu atent ca ea să pronunțe cuvintele-surogat corect. Un fel de corectitudine care se naște din dragoste și grijă. Pentru ca nu cumva să se facă de râs pronunțând ceva greșit. Așa să îmi ajute Dumnezeu, am răspuns eu întrebării adresate ei. Câteodată o ajut cu pronunția. Ea mă ajută cu mult mai multe dar nu știe asta. Așa să îmi ajute Dumnezeu, a repetat ea cu accentul ei șâșâit. Limba ei maternă e limba pe care orice femeie vrea ca partenerul ei să i-o șoptească în ureche într-un moment în care universul se reduce la … sex.

Sala de festivități s-a umplut la capacitatea ei maximă de oameni atât de diferiți încât era un alint pentru ochi să îi privești. Două femei cu rochii lungi și voal se țineau de mână pentru a se proteja de mulțimea copleșitoare. Așa cum fac femeile din țările exotice care nu ies în public decât în grupuri. Mirosind a ghimbir și a visuri înăbușite. O femeie dintr-o țară vecină țării-mame purta o haină colorată care o făcea să strălucească. Avea pantofi portocalii asortați cu toc înalt. M-am gândit la o artistă care făcea dragoste cu modelele ei ziua, în atelierul în care bârnele de lemn erau stropite de culoare. Ușuratică dar sufletistă. Urma să îmbătrânească repede. Un bărbat de culoare ciocolatei cu lapte purta un costum puțin strălucitor. La fel și băiețelul lui care nu măsura mai mult de un metru. Un copil de om care, atunci când numele tatălui său a fost strigat să depună jurământul, nu reușea să își îmbrace sacoul costumului miniatural.

Femeia-mamă a depus jurământul cu un accent impecabil, cu o voce care îi trăda meseria. O voce puternică care predă tinerilor lucruri străine mie despre micro-organisme și ADN-uri de origine dumnezeiască pe care știința le-a patentat lipsită de rușine. Omul s-a născut din Dumnezeu, mi-a șoptit ea tăcut în timpul slujbei de Înviere la care fusesem împreună. Îngenuncheată în strană era și mai frumoasă decât e prin natura ei. O frumusețe interioară care i se citește în ochi. O frumusețe însoțită de o putere care nu își poate avea obârșia decât în dragostea pe care o primește de la soțul ei. Pe care îl adoră. Căruia i-a dăruit trei copii.

Din sala de festivități am coborât în holul primăriei care servește, printre altele, drept loc de reuniune. Fericiții posesori ai cetățeniei-surogat se adunaseră în grupuri pentru a se fotografia cu familia sau cu imaginea Regelui și Reginei țării-surogat care împodobea un perete convex. În țara-surogat până și Regina e dintr-o altă țară. Vorbește limba-surogat cu un accent grav, gutural care și-a pierdut suavitatea limbii ei mamă. O femeie frumoasă, elegantă. Mă întreb dacă era elegantă și înainte de a deveni Regină. O întrebare răutăcioasă de altfel.

Mi-am ridicat privirea spre tavanul extrem de înalt al holului primăriei. Atunci l-am zărit pentru prima dată, deși mai fusesem de multe ori acolo. Un trup fragmentat în zeci de bucăți de piele. Brațele și picioarele puternice arcuite în așa fel încât să țină piept vântului. Privirea îndreptată în zare. Pene atașate de brațe, omoplați și gambe. Un trup gol, frumos, veleitar. ICAR. Fiu al lui Daedalus. Întemnițat în Creta de către Minos. Care nu își acceptă soarta și își făurește aripi. Prevenit de tatăl său să nu se apropie de soare pentru a nu își pârjoli aripile. Nesăbuit și euforic în zborul său se apropie de soare care îi nimicește aripile de făurire omenească. Înghițit de Marea Egee. Mort. Victimă a propriei ambiții nesăbuite. Victimă a propriei ingenuități. Victimă a propriei genialități.

– Cine e bărbatul ăla la care te uiți? m-a întrebat Samuel, fiul mijlociu al Femeii-mamă.

– Icar, i-am spus fără să îmi iau privirea de la tavan.

– Cine? a insistat Samuel.

– Icar, primul om care a îndrăznit să zboare. Să zboare atunci când nici un alt om nu s-a gândit că așa ceva e posibil. Să zbori ca păsările.

– Ca avioanele? m-a întrebat Samuel.

– Da, i-am răspuns serioasă, dar pe vremea când nu existau avioane. Acum sute, mii de ani.

– Știi povestea lui? a întrebat Samuel.

– Da, o știu. Știu multe povești. Vrei sa ți-o spun pe asta?

A încuviințat dând din cap. Ne-am așezat pe jos unul lângă altul în holul primăriei. El s-a întins pe spate contemplându-l pe Icar.

– Icar a fost primul bărbat care a îndrăznit să zboare. Primul om, m-am corectat. S-a gândit că trebuie să existe o posibilitate să atingi norii ca păsările cu aripile lor și atunci și-a construit aripi din pene pe care și le-a atașat de trup și a zburat.

– Ca avionul? a insistat Samuel.

– Da, ca avionul.

– Și ce s-a întâmplat?

– Vrei să știi? Fie, m-am prefăcut indiferentă. Aripile lui nu au fost suficient de bune și a căzut pe pământ.

– S-a lovit? a întrebat Samuel îngrijorat.

– Da, i-am spus. Dar crezi că a renunțat? Chiar crezi că a renunțat? l-am întrebat severă.

– Nu! a strigat Samuel.

– Sigur că nu, i-am răspuns veselă. Tu ai renunța? Nimeni nu renunță la a zbura. A construit aripi noi și apoi a zburat din nou și de data asta nu a mai căzut.

– Și cum a aterizat? a întrebat Samuel.

Între timp ne îndreptam spre cafeneaua de la pod unde urma să închinăm în cinstea Femeii-mame.

– Oprește-te, i-am zis. Ce simți? S-a uitat la mine încurcat. Simți vântul? Ai văzut vreodată un avion aterizând? La fel a aterizat și Icar. Vântul care bate din față îți taie din viteză și aterizezi lin.

Samuel a zâmbit copilărește. În cafeneaua de la pod era gălăgie. Grupul nostru o cauza.

– Stai lângă mine, m-a implorat Samuel, să termini povestea. Se uita prin geamul mare la podul care tocmai se ridicase pentru a permite unei bărci să treacă. Pe vremea lui Icar existau poduri? m-a întrebat serios.

– Nu, nici măcar poduri.

– Uau! a exclamat plin de uimire. Și unde e Icar acum?

– A murit, i-am spus. Asta s-a întâmplat acum sute, mii de ani și Icar a zburat dar apoi viața lui a continuat, s-a căsătorit și a avut copii, a îmbătrânit și a murit.

– A murit, a încuviințat Samuel. Și acum există avioane. Cine a inventat avioanele? Băieții sau fetele?

– Băieții, i-am spus râzând. Ei sunt mai pricepuți la avioane.

– Da, așa e. Fetele sunt mai șarmante, a spus Samuel în timp ce s-a înroșit.

Am râs.

– Tu ai scris povestea lui Icar?

– Nu. Am citit-o într-o carte, i-am răspuns. L-am mângâiat pe spate în timp ce își sorbea ciocolata cu lapte. Mă simțeam ușor vinovată pentru că alterasem adevărul mitologic. Nici teoria aterizării unui avion nu îmi era clară.

Sfârșit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: