Christina, Queen of Sweden

 369px-Swedish_queen_Drottning_Kristina_portrait_by_Sébastien_Bourdon_stor

Cum te privește? o întreabă Christina, Regină a Suediei pe Ebba Sparre, doamna ei de onoare, atunci când aceasta îi povestește despre logodnicul ei, Contele Jakob Kasimir de la Gardie. Mă privește așa cum privim lebedele albe. Le lăudăm frumusețea aripilor dar le interzicem să zboare. Știu să pun o capcană pentru urși dar nu știu să te ating, îi mărturisește Christina frumoasei lady-in-waiting pe care o numește Belle.

            Kristina Augusta, fiică a Regelui Gustav al II-lea Adolf al Suediei moștenește tronul în o mie șase sute treizeci și doi la vârsta de șase ani, în urma morții tatălui ei în Războiul de treizeci de ani, în apărarea protestantismului. Încoronarea are loc la vârsta de optsprezece ani. Tânăra regină primește o educație austeră, masculină și prezintă un interes deosebit pentru scrimă, călărit și vânătoare de urși. Înzestrată cu o inteligență neobișnuită, bizară, regina iubește picturile, cărțile, manuscrisele, sculpturile și tratatele științifice. Dorește să își educe poporul prin artă și cultură, să transforme Stockholm-ul într-o Atenă a nordului. Un țel distonant pe fundalul sângerosului Război de treizeci de ani. Lipsă de armonie, inoportunitate sau strategie izvortă dintr-un suflet vizionar?

            Regina se dovedește a fi extravagantă, împroșcând cu culori stridente în griul luteran care persistă de-a lungul vieții până când omul se dovedește vrednic de întunericul veșnic. Regina refuză ideea potrivit căreia cursul vieții este prestabilit, iar omul se mântuiește doar prin credință. Admiratoare a lui Descartes, Regina îi scrie scrisori filosofului francez. Monsieur, vă rog să îmi explicați două lucruri: primul, ce este dragostea? Nu reușesc să definesc impulsul secret care ne face să ne simțim atrași de o anumită persoană în defavoarea alteia înainte de a ști că acea persoană ne merită atenția. Unde își are această alianță ascunsă obârșia? În trup sau minte? Și al doilea, cum scăpăm de acest sentiment? Maiestate, îi răspunde Descartes, există două feluri de dragoste: dragoste din compasiune care ne determină să le dorim binele celor pe care îi iubim și dragoste din pasiune care ne determină să îi dorim pe cei pe care îi iubim. Fiecare fel de dragoste își are simptomele proprii pe care le simțim în corp, în felul în care respirăm, în care roșim, în bătăile pulsului.

            După o întâlnire furtunoasă cu mama ei, prințesa germană Maria Eleonora de Brandenburg, Kristina îi scrie din nou lui Descartes, cerându-i de data aceasta definiția urii. Descartes face diferența între ură, sentiment care este rău pentru suflet și oroare, sentiment care este urât pentru suflet. Asta înseamnă că îmi urăsc mama, concluzionează Kristina.

            Kristina își sfidează sfătuitorii și întregul regat refuzând să se căsătorească pentru a da naștere unui nou moștenitor al tronului. Prezintă un comportament masculin și o sexualitate incertă, tumultoasă ca orice incertitudine. Se îmbracă în haine bărbătești, refuză rochii și bijuterii, preferând un port simplu: justaucorps, cravat și toque, haine ce îi sporesc nesupunerea, ciudățenia și frumusețea. Un înger care refuză aripile. Și poate și grația lui Dumnezeu. Nesupunere sau autenticitate? Își petrece timpul cu Ebba Sparre, Bella, pe care o numește frumoasa ei contesă și cu care își împarte patul. O pasiune pe care nu știe unde să o plaseze și cum să îi dea curs. O alianță ascunsă care s-a născut în trup sau minte? Pasiune sau compasiune? Bella, obiect al admirației raționale sau lebădă căreia îngerul îi dăruiește aripile proprii?

            În o mie șase sute cincizeci și patru Kristina își anunță Consiliul că va abdica, lăsând tronul verișorului ei Charles Gustav, cu care refuză ani de-a rândul să se căsătorească dar pe care îl proclamă fiu al ei și astfel moștenitor al tronului. Trece la catolicism, nesatisfăcută de doctrina luterană. Își schimbă numele în Christina Alexandra. Părăsește Suedia și o părăsește pe Bella care se căsătorește cu Jakob Kasimir de la Gardie, o căsătorie nefericită. O lume haină, neiertătoare, care taie aripile lebedelor, fie ele și de natură angelică.

      Odată ajunsă în Roma, unde va muri la șaizeci și doi de ani, Christina devine protectoarea artelor, a culturii și a științei. În o mie șase sute șaptezeci și unu fondează primul teatru public în incinta unei vechi închisori. O figură controversată, impetuoasă, aproape fantastică. O regină fără regat, o creștină fără de credință, o femeie fără rușine. Așa o descrie Papa. Deși de o religiozitate îndoielnică, Christina este una din cele trei femei înmormântate în tombele papale din Bazilica Sfântul Petru.

***

Monsieur, nu reușesc să înțeleg unde se naște nefericirea sufletului. Cine controlează această sete continuă pe care nimic nu o poate curma? Unde se află obârșia ei? În minte sau în corp? Ce mecanism decide când suntem fericiți? Să fie asta doar acțiunea unor glande ale trupului nostru? Sau rezultatul unui mecanism dumnezeiesc pe care Creatorul l-a ascuns în fiecare dintre noi? Și cât din ceea ce ne face fericiți e al nostru și cât se cuvine altora?

Câți îngeri au curajul să își dăruiască aripile unei simple lebede, supărându-l prin asta pe Dumnezeu?

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: