Arhivele lunare: Mai 2016

Rechini de apă dulce

bpi56y4c9

 

 

 

Nu sunt departe,

Sunt doar altundeva.

Nimeni nu mi-a făcut niciodată vreun rău.

Și nici nu am sărutat vreodată un băiat într-o bibliotecă,

Reavănă, sterilă.

 

Băiatul care îmi tunde părul e plecat în Nicaragua.

Timp de o lună.

Nicăieri altundeva în lume nu există rechini de apă dulce.

Cerro Negro, ce nume poetic pentru un vulcan!

Arzător, pasional.

 

Verișoara mea se ceartă cu vântul.

Iese din casă la șase și zece dimineața.

Corpul unei femei se pregătește perpetuu să creeze viață, i-am explicat.

Nimic mai mult decât o gazdă temporară, a concluzionat ea.

Deloc naivă, ageră. Cu ochii-malahit.

 

Încă nu am un plan dar îl voi urzi.

Nu, nu te voi răpi, te vor lăsa să pleci de bună voie.

Vom construi un castel din piatră împreună,

Înconjurat de șanțuri în apa cărora se vor scălda rechinii de apă dulce.

Îi vom aduce din Nicaragua.

 

Irealizabil?

Nicidecum!

Vom schimba istoria.

Și habitatul rechinilor de apă dulce.

 

 

 

 

 

 

 

 

Identitate

IMG_1476

“I’ve always known I’ve lived a life different from other men. And when I was a lad, I saw no path before me. I simply took a step and then another. Ever forward, ever onward, rushing toward a place, I knew not where. And one day I turned around and looked back and saw that each step I’d taken was a choice to go left, to go right, to go forward or even not go at all. Every day, every man has a choice between right and wrong, between love and hate. Sometimes between life and death. And the sum of those choices becomes your life. The day I realized that is the day I became a man.” (Jamie Fraser in Outlander)

 M-am așezat pe pământul verde. Iarba era scurtă și mă întrebam dacă și încă jilavă de la ploile din ultima săptămână. Nu era udă. Era doar verde, un verde fosforescent în lumina soarelui de după-amiază. M-am întins pe spate și am închis ochii. Murmurul oamenilor care vizitau parcul de lalele nu mă deranja. Soarele era fierbinte, neiertător. Și atunci am simțit. M-am întrebat dacă nu e doar o senzație creată de căldura dogoritoare sau de oboseala sufletului. Rațiunea îmi striga severă să deschid ochii și să privesc oamenii care furnicau în jurul meu. Ești unul din ei, îmi porunci, nimic mai mult, nimic mai puțin. Însă spiritul îmi șopti blând, aproape neauzit – Taci, retrage-te în tine și simte.

 Sub mine, Pământul se rotea.

 Suntem cu toții produsul mediului în care trăim. O limitare pe care existența geografică ne-o impune pentru a nu fi copleșiți de infinitatea Pământului și a frumuseților lui. De aceea viața noastră se reduce la un cadru restrâns, la ceea ce numim o țară, un așezământ, o vale între munți, o pajiște în care vara iarba crește sălbatic și miroase a caramel, o bucată de pământ îngradită de un gard pe care în timp au crescut licheni, o odaie în care am crescut și căreia îi cunoaștem fiecare ungher. Unii dintre noi însă se răzvrătesc. Refuză adăpostul lipsit de primejdie și aleg un drum. Un drum deopotrivă geografic și spiritual. Un drum care duce și el spre un nou cadru restrâns, o țară, un așezământ, o câmpie salvată de la înec, o pajiște pe care cresc lanuri de flori într-un sol nisipos, o nouă odaie pe noptiera căreia îți așezi vrafuri de cărți în diferite graiuri.

Dacă lumea ar fi un castel de piatră, e ca și cum ai trece dintr-o odaie în alta. Odăile ar fi separate de holuri reci și umede luminate de făclii care răspândesc un miros greu de smoală. Holuri alambicate, vegheate de străji, soldați în slujba cuiva care nu te știu și nu te vor ști niciodată dar care te urmăresc. Unii îți interzic anumite odăi, alții ți le permit știind că nu sunt decât capcane în care îți vei pierde un braț sau curajul, un deget sau demnitatea, un ochi sau încrederea de sine. Rătăcind pe holurile semi-obscure vei constata că neîncetat simți prezența cuiva, o entitate care se află într-un punct central și care nu are decât un singur rol: acela de a lua decizii. Tu. Un tu omniprezent. Decizii care mereu îți determină direcția, drumul. Stânga sau dreapta. Înainte sau înapoi. Sau niciuna dintre ele. Bine sau rău. Cinste sau înșelăciune. Dragoste sau ură. Viață sau moarte.

Unele odăi vor fi luminate de un foc care arde cumpătat. Te vei așeza lângă el și căldura te va moleși. Îți vei dori să stai. Să nu mai alegi. Să dormi. Alte odăi vor avea ferestre care dau spre o pajiște în care iarba e numai bună de cosit, o pajiște care se termină la baza unui munte care e acolo de când e lumea. Animale domesticite vor paște iarba cu gust de caramel. Le vei privi îndelung și le vei invidia serenitatea. Ele sunt în afara zidurilor castelului de piatră. Și nimeni nu le oferă posibilitatea de a lua decizii. Așa a decis Dumnezeu.

În unele odăi te vei găsi singur. Singur pe marginea unui pat în așternuturile căruia te vei înveli ca într-un giulgiu rece, mirosind a pământ. În alte odăi vei găsi un om. Un iubit. Un înger frumos care îți va jura dragoste și loialitate. Care te va supune și ți se va supune. Care va înțelege după ce își va ucide mândria că nu îți poate poseda sufletul fără să și-l jertfească pe al lui. Care se va uni cu tine, trup și suflet. Sânge din sângele tău și os din osul tău. Îți va oferi trupul lui și spiritul lui pentru a deveni Unul. Până când viața va fi curmată. I te vei dărui. O pasiune care te împiedică să respiri. O dorință care se va transforma în obsesie chinuitoare. O dorință animalică de a primi și oferi plăcere. Liniște. Împlinirea sufletului și a trupului. După ce veți face dragoste, veți vorbi. Și vei afla că nu e odaia lui. Nu, doar a ajuns acolo cu puțin înaintea ta. A avut timp să facă focul. Și el e în trecere. Pe drum. Iubește-mă cât sunt aici, îți va spune. Și îl vei iubi.

Natura ne-a înzestrat cu memorie. Blestem și binecuvântare în același timp. Ciudat. Momentele din viața ta pe care ți le amintești. Unele, deși insignifiante, rămân pe veci. Mirosul aromat al unui copac, adierea unei raze de soare în care praful se ridică dansând fantasmagoric. Altele, deși esențiale, se șterg. Chipul părintelui tău. Învățăturile pe care profesorii tăi le numeau fundamentale. Din fiecare odaie în care ai fost vei păstra amintiri. Din odaia în care ai crescut, deși e cea mai îndepărtată în timp, din odăile luminate de focul blând, din odăile a căror ferestre dau spre pajiște. Nu vei uita singurătatea, la fel cum nu vei uita pasiunea înclinată spre promiscuitate. Nu îl vei uita pe el, îngerul frumos care te-a vindecat de tine. Care te-a supus prin dragostea lui. Și nu te vei uita pe tine în fiecare odaie pe care ai străbătut-o. Și vei realiza că nu mai ești tu, cel din odaia copilăriei. Identitate preschimbată. Stânga sau dreapta, credință sau înșelăciune, dragoste sau ură, iertare sau pedeapsă, toate aceste decizii sunt viața ta. Tu. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Identitate. În tine m-am simțit eu.