Declarație de dragoste și război

Outlander 2014

            Din foișorul castelului de piatră, Mara privea vârfurile copacilor. Verzi, veșnic verzi, cu ace care străpungeau aerul reavăn de noiembrie. Cinci noiembrie. O mie nouă sute șaisprezece. Cu doi ani în urmă, pe douăzeci și opt iulie, când vara toridă promitea să nu se termine niciodată, Imperiul Austro-Ungar atacase Serbia. Un ultimatum, un refuz, un decret de mobilizare din partea Rusiei care susținea Serbia și vara se terminase abrupt. La fel cum, pe alocuri, pământul se transformă subit în apă – o vale concavă ca spatele unei domnițe-roz dormind pe burtă care, atunci când te aștepți mai puțin, se preface într-un lac luciu, de un albastru noriu, albastru-gri-vânăt. Apoi un august searbăd, în care Germania se aliază Austro-Ungariei și declară război Rusiei și Franței. Anul acesta, o mie nouă sute șaisprezece, sfârșit de august, douăzeci și șapte, țara-mamă a intrat și ea în război. Atunci Mara a simțit pentru prima dată cum lumea se păbușește. Fragilă. Ca un pergament ofilit, păstrat cu grijă într-o arhivă care miroase a mucegai. O coală primitivă care, odată ce intră în contact cu aerul, se fărmițează în mii de cioburi de hârtie, pierzându-și subit autoritatea și aura severă. Un adevăr istoric care se stinge o dată pentru totdeauna doar atingând aerul.

            Aerul de munte îi înviora pielea. Mara stătuse cu ochii închiși preț de câteva ore. Bunica ei o învățase să facă asta. Măruță, îi spusese în timp ce îi alinta obrajii, dacă nu poți dormi, închide ochii și nu îi deschide până când se ivesc zorile. Când ții ochii închiși, îți potolești sufletul. Răzvan încă dormea în camera care peste noapte se răcise. Castelul, o reminescență din secolul optsprezece târziu, fusese restaurat și transformat în hotel. Un hotel care părea să își păstreze anonimatul fără a suferi din această cauză. Un loc ascuns între munți, cu un personal discret care aproviziona bucătăria de la cele câteva ferme din apropiere. Mara nu știa exact unde se aflau fermele pentru că nu le vedea nici măcar din camera din foișor. Însă bucătăreasa menționase că bucatele folosite erau proaspete, din zorii aceleiași zile, de la țăranii de pe moșie. Înainte de a pleca pe front, soldații țării-mame, cei gradați, primiseră un sejur de câteva zile la castelul-hotel ascuns în munte, pentru a își lua rămas-bun de la soții. Mara se întoarse încet spre Răzvan. Dormea liniștit, respirând imperturbabil, de parcă atunci când avea să se trezească urma să se îngrijească de gospodărie, să repare un gard prin care ciutele își găsiseră noaptea drumul spre grădina de zarzavaturi, nu să plece la război.

– Frontul de Vest se întinde de la Marea Nordului până la granița cu Elveția, îi explicase Răzvan înainte să adoarmă. Făcuseră dragoste mult. Încet. Blând. Generalul Stancu mi-a povestit despre sute de kilometri de tranșee. Tranșee care miros a frică, Mara. A frică de moarte. Și a pământ îmbibat de sudoare. M-am gândit că așa miroase planeta asta în esența ei, a continuat el. A suflete chinuite de înfricoșare. A tutun, a ploaie și a transpirație.

– Ții minte când mi-ai dăruit un buchet de gențiene? Mara simțea mirosul de pământ care părea să îi pătrundă în piele. Bunica le numea fierea-pământului. Când strângeam fânul vara, le păstra în buzunarul șorțului și odată ajunsă acasă, le punea într-o cană cu apă pe pervazul geamului din bucătăria de vară. Poate că planeta asta în esența ei miroase a gențiene, îi spuse zâmbind în timp ce îi mângâia gâtul. Își așeză degetele pe un vas de sânge care pulsa ritmic. Răzvan era încă fierbinte, deși camera era de un rece umed. Răzvan îi zâmbi melancolic, admirativ, cum o făcea de fiecare dată când Mara emitea câte o judecată de genul ăsta. O fire contemplativă, înclinată spre visare.

– Când te-ai pierdut în plăcere, menționă Răzvan, mi-ai spus lucruri pe care nici ție nu cred că îndrăznești să ți le spui cu voce tare. Observația lui Răzvan o făcu pe Mara să roșească și își ascunse fața în pieptul lui. Mirosea a bumbac strâns proaspăt de pe câmp. Alb-movuliu. Și când am ajuns amandoi acolo, continuă Răzvan, am simțit cum ne-am detașat de corpurile noastre. Acolo, repetă el, acolo unde doar sufletele se întâlnesc. Mara simți cum i se pune un nod în gât. Încă îl simțea între coapsele ei.

– Am la fel de multă nevoie de corpul tău, cât am nevoie de sufletul tău. Răzvan vorbea calm, apăsat. Realizez cât de perfect se îmbină și cât sunt de importante amândouă, cum una nu e completă fără cealaltă. Mă simt de parcă am descoperit un secret al naturii umane, de parcă am aflat un adevăr dumnezeiesc, ticluit cu mare iscusință și înțeleg acum, pentru prima dată, ce înseamnă trup și suflet. Asta mă face fericit și recunoscător lui Dumnezeu că a creat Omul, o ființă atât de complexă, atât de perfectă dacă ar reuși să atingă echilibrul în care inițial ne-am născut. Mara îi simțea trupul devenind din ce în ce mai mare, mai puternic, putere pe care ți-o dă revelarea unui adevăr care, deși evident, nu poate fi atins decât în momente de înălțare sufletească. Sau fizică.

– Faptul că ne pierdem echilibrul, Răzvan își continuă monologul, e rezultatul experiențelor pe care le trăim odată ce intrăm în contact cu alte ființe, a deciziilor greșite pe care le luăm dar, în esență, totul e echilibru: bun și rău, apă și foc, cer și pământ. Și mi se pare minunat că înțeleg toate astea prin dragostea pe care ți-o port și din nou realizez că nu poți învăța decât prin dragoste, singura cale prin care ne vom mântui: dragoste de oameni, de viață, de Dumnezeu. Și pe Dumnezeu poți să Îl iubești sincer dar asta doar dacă ajungi să Îl înțelegi. Să Îi înțelegi lucrarea. Făcu o pauză de parcă era pe punctul de a face o nouă descoperire. Descoperirea de sine e descoperire de Dumnezeu pentru că, înțelegându-te pe tine, îl înțelegi pe cel care te-a creat. Așa cum, dacă te uiți în tine, îi recunoști pe părinții tăi și îi înțelegi mai bine. Preț de câteva secunde nu mai spuse nimic.

– Dragostea asta pentru tine, Mara, îmi frânge inima. Îți admir sufletul și îți venerez trupul.

            Mara se se uită la el și își trecu mâna prin părul lui știind că asta avea să îl liniștească. O declarație de dragoste în prag de război, gândi ea. Un adevăr dumnezeiesc descoperit în pat. O veritate sufletească descoperită trupește. Sute de kilometri de tranșee pe fundul cărora bocancii soldaților striveau gențiene de un mov fosforescent. Miros de pământ și de frică. Dragoste și moarte. Un război care a marcat sfârșitul absolutismului monarhic în Europa, instaurând o nouă ordine mondială. Uciderea a patru imperii – German, Austr-Ungar, Otoman și Rus. Patru dinastii – Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, instaurate prin crimă umană încă din timpul cruciadelor, au dispărut după război. Răzvan adormise respirând cadențat, străin de ceea ce urma să se întâmple. Adevărul dumnezeiesc descoperit avea să îl păstreze doar Mara. Două luni mai târziu, într-un decembrie neiertător, Răzvan avea să se prăbușească mort pe un câmp întins, acoperit de un strat subțire de zăpadă căzută în zorii aceleiași zile. Proaspătă, la fel ca bucatele folosite în bucătăria castelului. Înainte de a închide ochii pentru a-și potoli sufletul, pământul miroasea a frig și a gențiene.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: