The Wedding

Malahide Harbour

Cavalerul Richard Talbot l-a însoțit în o mie o sută șaptezeci și patru pe Henric al II-lea al Angliei spre Irlanda. Pentru a-și exprima recunoștința, regele i-a dăruit cavalerului pământurile și portul Malahide. Timp de șapte sute nouăzeci și unu de ani castelul a găzduit familia Talbot. Caisleán Mhullach Íde mi s-a părut un nume falnic pentru un castel. Zidurile erau de culoarea pantofilor pe care mi-i cumpărasem cu câteva săptămâni înainte de nuntă. Crem-latte macchiato. Iarba din jurul castelului era de culoarea plăcintelor pe care bunica le numea poale-în-brâu. Am întrebata-o pe Aoife ce știe despre istoria castelului. Mi-a răspuns zâmbind puțin năstrușnic. Nothing. There must have been a battle.

The Battle of the Boyne.

Era frumoasă cum nu o văzusem niciodată. Nu pentru că nu e frumoasă mereu. Ci pentru că e sora mea și frumusețea ei e de la sine înțeleasă. I-am dăruit o piatră de malahit pe care o cumpărasem din magazinul muzeului de știinte naturale din Țara-mea-Surogat. Eram sigură că atunci când se va muta, într-o casă sau o țară nouă o va împacheta cu grijă printre lucrurile mici pe care le îngrămădești într-o cutie pe care scrii Miscellaneous și o va păstra. Lucruri lipsite de valoare materială dar de care nu te poti despărți.

Purta o rochie de culoarea cerului înnorat pe care mi-aș fi dorit să o încerc însă nu am îndrăznit să îi cer asta. Era a ei. M-am gândit ca fiecare mireasă ar fi trebuit să se căsătorească în rochia aceea. Da, în aceeași rochie. Un fel de rochie de mireasă universală. O asortase cu cercei de culoarea norilor grei de ploaie. Nori care, deși malevolenți, își împrumutau culoarea de la cerul din spatele lor a cărui prezență o uzurpau. Înșelători însă maieștuoși. De un albastru care impune respect și tăcere. Da, tăcerea dinaintea futunii. Pantofii ei erau tăcuți. La fel ca și rochia, impuneau printr-o frumusețe sobră.

O marchiză din secolul optsprezece. Nu, l-am corectat. Soția unui laird scoțian din secolul optsprezece. Ești îndrăgostită de un scoțian frumos și viteaz, așa-i? m-a întrebat și dacă nu ar fi fost așa de departe întrebarea ar fi fost însoțită de un zâmbet promiscuu în colțul gurii lui roz de culoarea strugurilor încă necopți, care atârnă imaturi în lumina soarelui apunând, sfidând cerul care ia încet foc. Nu, chiar nu sunt, i-am spus. Același zâmbet păcătos mi-ar fi însoțit afirmația apologetică dacă nu aș fi fost atât de departe. Mi-a fost rușine să îi spun adevărul. Cine eram eu să mă simt puternică ca un luptător pe câmpul de la Prestonpans? O războinică ce mânuia un claymore cu iscusință, milă și dreptate. Ce i-ar fi ucis pe Sassenachs în numele unui moștenitor la tron efeminat care vorbea engleza cu accent italian. Nemiloasā în luptā dar as fi cruțat femeia unuia dintre dușmani care, însoțindu-și bărbatul în luptă, își alăpta pruncul în spatele liniei de atac, încercând să îl adoarmă în sunetul canoanelor ce împroșcau moarte.

În timpul ceremoniei plânsese mult. M-am gândit că are sufletul frumos și sensibil și că lumea în care trăia îi cerea să fie cerebrală. Mi-o imaginam lucrând într-o clădire ultramodernă, în serviciul unei companii în care angajații se salută respectuos în timp ce se îndreaptă spre cantină ca să servească masa de amiază. Avusese mereu o dorință nebună de a evada din ruralul în care se născuse. O goană spre urban, spre tehnologie. Însă păstrându-și înțelepciunea ageră a oamenilor care știu să citească norii și să descânte atunci când sunt loviți de boală. Jumătate fantasctică, jumătate reală. Rafinată însă rustică. Vorbind apăsat și clar, o limbă-surogat în care își păstra accentul grav al limbii-mame. Cu ochii de un verde-pământ, un malahit strălucitor în care se citea pasiune.

În o mie șase sute nouăzeci bătălia de la Boyne se dăduse între regele englez James al II-lea și prințul olandez William de Orania, care în o mie șase sute optzeci și opt împreună cu soția sa, Maria a II-a, fiica lui James, îi uzurpase acestuia din urmă tronul. O bătălie între protestantism și catolicism câștigată de William care a însemnat sfârșitul încercărilor iacobinilor de a recâștiga tronul Angiei și de a restaura catolicismul ca religie principlă. Castelul Malahide supraviețuise acestei bătălii, în ciuda faptului că paisprezece membri ai familiei Talbot, susținători ai catolicismului, și-au pierdut viața în ziua bătăliei.

Cum să îți fie frică în vreme de război? Și cum să nu poți dormi pe câmpul de luptă în noaptea de dinaintea bătăliei? Make yourself comfortable, examine your conscience, and make a good Act of Contrition. In time of war, even if there is no priest to shrive you, your sins can be forgiven this way. Since you cannot commit sins while asleep, you will awake in a state of grace, ready to fall on the bastards. And with nothing to look forward to but victory or heaven – how can you be afraid?

Spre seară, când ziua se stinge pe nesimțite, am ajuns în portul Malahide, odată și el proprietate a Lordului Talbot. Un restaurant asiatic care avea ca scop să scoată părinții miresei și a mirelui din zona lor de confort. Vedera spre port era liniștitoare. Mi-am aprins o țigară și am tăcut. Rochia scoțiană pe care o cumpărasem cu câteva zile înainte de nuntă părea că vrea să își ia zborul în bătaia brizei puțin rece și să mă lase goală. Cerul era de culoarea Pământului la asfințit, un mov-auburn. Am tradus mâncarea și am simțit o dragoste nemărginită față de unchiul meu și de tatăl Bărbatului-cu-ochii-Ocean. Semănau fizic și se numeau unul pe altul cu un apelativ despre care eram aproape sigură că nu există în altă limbă. Etimologia cuvantului era latină și provenea de la cuvântul consoc(e)rum. Aveau amândoi ochii de un albastru-ocean și sufletul trist. Un lucru despre tatăl Bărbatului-cu-ochii-Ocean mi-a frânt inima dar nu pot să scriu despre el. Din respect. Și parțial pentru că mi s-a interzis să o fac.

Spre sfârșitul zilei oboseala ne-a liniștit sufletele. Luna se ridicase trufașă peste port. Ca o curvă care se ridică mândră într-un cot după ce și-a satisfăcut clientul știind că nimeni niciodată nu a făcut-o și nu o va face ca ea. Am privit-o în timp ce se îndrepta spre una din ambarcațiunile de agrement ancorate în port. Avea picioarele puternice și bronzate și o fustă albă scurtă. Purta balerini care m-au indus în eroare. M-am întrebat dacă o curvă poartă balerini atunci când lucrează. Tocurile îi excită pe bărbati, nu știu exact dacă motivul e că adaugă câțiva centimetri picioarelor sau că bărbații simt plăcere la gândul chinului pe care o femeie îl îndura prelungindu-și picioarele cu câțiva centimetri. Poate amândouă. Nu am reușit să o încadrez într-o categorie înainte să dispară grațios în spatele unei bărci care împungea luna cu catargul ei îndrăzneț. Însă felul în care îți mișca picioarele neprelungite de un toc m-a încredințat că noaptea din port avea sa fie promiscuă.

O urmărisem toată ziua și aș fi vrut să o țin de mână și să îi spun secrete pe care le ascundeam dar pe care îmi doream mai mult decât orice să i le mărturisesc Ei. Pentru că știam că ar fi înțeles și că m-ar fi ascultat mai întâi bewildered dar apoi m-ar fi iertat plângând. O iubeam poate mai mult decât e permis să îți iubești o soră care nu poate să te însoțească toată viața. Din motive geografice. Aș fi vrut să se descalțe de papucii de culoarea norilor încărcați de fulgere și să se plimbe cu mine pe plajă. Nu neapărat să ne spunem ceva, doar dacă am fi simțit nevoia. Dar să ne plimbăm până nu ar mai fi fost unde să ne ducem după ce am fi înconjurat desculțe insula pe care locuia. Asta m-ar fi liniștit. Nu trădare sau gelozie. Dragoste. Dacă aș fi putut aș fi păstrat-o pentru mine. Din dragoste si dorința de a o ocroti. Eram fericită pentru ea, fericită cu sufletul și cu fiecare nerv din mine. Însă atunci când iubești pe cineva nu vrei să i-l dai nici Raiului.

În drum spre Țara-surogat m-am oprit la biserica din aeroport. La picioarele Fecioarei Maria se odihneau flori de lavandă de culoarea fardului care îi încoronase privirea Fetei-cu-ochii-Malahit. Moartea lui Iisus era desenată de jur împrejur pe pereți, din partea dreaptă a altarului până în partea stângă, în formă de U. O pictură pe sticlă în stilul lui Picasso atât de expresivă în ciuda cubismului stângaci. Am aprins o lumânare și m-am rugat în limba-mamă pentru ea. Și pentru el deși respingea biserica din convingeri intelectuale. M-am rugat cu cuvinte pe care nu pot să le repet pentru că sunt cuvinte pe care nu le rostești decât o data în viață, le așezi la picioarele Divinității și le lași acolo să se transfome în limestones care rămân în picioare până la sfârșitul lumii.

Ploaia se apropia ca un armăsar în galop. Îi auzeam tropotul.

You are blood of my blood and bone of my bone. I give you my body that we two may be one. I give you my spirit till our life shall be done.

Nothing to look forward to but victory of heaven.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: