Seară de martie, nu rece, răcoroasă,
Un foc arde molcom într-o vatră înnegrită de funingine,
Pereți de piatră, reci dar primitori
Și un fotoliu vechi de când e Lumea,
Sau poate dinaintea Ei.
S-a așezat domol, așa cum fac bătrânii duși de spate.
A suspinat aproape imperceptibil
Și s-a uitat spre foc.
Avea ochii albaștri și obosiți
Și fruntea încruntată, nu dușmănos, ci îngândurat.
-Ești obosit? l-am întrebat timidă,
Nu aș fi vrut să par iscoditoare.
M-am așezat la picioarele Lui și l-am privit blajină.
-Sunt bătrân, mi-a răspuns.
De când e lumea sau dinaintea ei, nici nu mai știu.
-Dinainte, i-am spus zâmbind șiret. Ai uitat?
-Nu, a spus și a tăcut.
Focul îi juca în ochii suri.
-Ești trist? am insistat.
Nu mi-a răspuns.
-Uite, am adoptat o altă tactică. Viață și moarte.
S-a uitat îndelung la poză.
-O crenguță pe care am găsit-o în parc, moartă.
Și o floare pe care am salvat-o dintr-o vază înaltă,
Nu ajungea la apă. Vie.
-Ce pahar frumos, a spus absent.
-Mulțumesc, i-am răspuns puțin îngâmfată.
L-am cumpărat din Maroc,
Când am fost acolo acum câțiva ani să…
-Știu, m-a întrerupt. Te-am văzut.
-Lasă-mă să îți fac un ceai, l-am rugat.
Să îți citesc ceva, să ascultăm muzică,
Să am grijă de Tine!
S-a uitat la mine pătrunzător.
Focul din ochii lui smarald nu mai era doar o reflexie.
-Când l-am trimis pe Iisus v-am spus ce să faceți.
Să nu porunciți, ci să slujiți,
Să nu identificați răul cu un seamăn, ci cu o fantomă străină care vă dă târcoale,
Să vă cereți iertare,
Să vă rugați în singurătate,
Să vă dăruiți pe voi înșivă altora, nu vouă înșivă.
Să…
A tăcut preț de câteva clipe.
Da, era trist, nu era nevoie să Îl mai întreb.
-Viața și moartea, cele din poza ta, a continuat,
Eu le-am creat.
Pentru voi…
-La fel și apa, și cerul, și Pământul și țările din el,
Și zorii, și amurgul, și iarba și florile din ea,
Și deșertul, și pădurea, și jungla și animalele din ea,
Și conștiința, și visul, și viața și dragostea din ea.
Eu!
Suna mai mult a scuză decât a laudă.
-Nu e vina Ta, am spus cu-o voce stinsă.
Și poate nici a noastră.
E o lecție sau pur și simplu o întâmplare.
E … trecător.
-Când ai fost în Maroc, a spus blând, ți-a plăcut?
-Da!
-Ce ai văzut?
-Portocali pe stradă și piețe aglomerate,
Un dans infinit de culori și voci,
Zăpadă târzie pe vârfurile munților Atlas
Și o cascadă care parcă curgea din cer,
Și oameni, mulți oameni.
-Oameni, a repetat pașnic, oameni…
-Da, oameni și pe Tine în fiecare din ei.
Am crezut că în ochii-I pământii am văzut lacrimi
Dar nu sunt sigură.
A zâmbit.
-Ai spus ceva de un ceai? m-a întrebat.
cristinawinters 