Arhive pe categorii: Short stories

Odă mamei

El Faro de los Orcas

Spune-mi, ce contează?

 

Au dat mereu vina pe ea.

Oare de ce?

L-a născut. Atât.

L-a purtat în burta ei. Șapte luni.

L-a așteptat.

L-a născut. Și atât.

L-a acceptat. Ei au aruncat cu pietre în el.

Ea l-a crescut.

Și a învățat să îl iubească.

 

Spune-mi, ce contează?

 

Ce știi tu despre el?

Nimic!

Ea știe tot.

Tot!

Îl aude când plânge. Nu râde aproape niciodată.

 

Spune-mi, ce contează?

 

Dragostea sau urâciunea?

Nisipul sau marea?

Viața sau moartea?

Oamenii sau Dumnezeu?

Smerenia sau trufia?

Știi…

Orcile, în libertate, nu au ucis niciodată oameni.

 

Nu am mai scris de un an.

Nu mai aveam despre ce.

Și m-am încurcat în viață.

Dar când mă voi face bine voi scrie din nou.

Despre un râu care se varsă printr-o cascadă în alt râu.

Iar sunetul lui e asurzitor.

Un țipăt strident care te vrăjește

Și te ispitește spre moarte.

 

Spune-mi, ce contează?

Bunăstarea mea sau sărăcia lor?

Zbuciumul meu sau urletul lor?

Fericirea mea sau fericirea lor?

 

Natura nu e crudă. E dreaptă.

Orcile, în libertate, nu au ucis niciodată pe nimeni.

 

 

Anunțuri

Biserica

Afară e o noapte imponderabilă,

Muzica de pe stradă a încetat.

M-am bucurat când nu am mai auzit-o.

Era supărătoare, comună și lipsită de grație.

 

Ceva din mine vrea să fiu trează,

Să îmi veghez corpul obosit,

Să îl îngrijesc poate,

Să îmi contemplez zâmbetul sarcastic

Și sânii încă tineri.

 

În vederea de la tine e încă vară.

Câțiva nori mâzgâliți pe cer.

O biserică pe turnul căreia se odihnește falnic un cocoș de aur.

Neogotică, din lemn.

Mă întreb daca e aceeași biserică în care cineva cânta la pian.

 

Un concert mai mult decât o rugă, ți-am menționat.

În biserica noastră totul e atât de trist.

Nu e adevărat, m-ai contrazis.

M-am simțit rușinată.

Nu aș fi vrut să te supăr.

 

Ascultă, mi-ai poruncit.

Vuietul din mine mă asurzește

Ca trecera unui tren pe un pod de fier.

Un țipăt sfâșietor, care îți ucide rațiunea.

 

Câțiva copaci și mult cer.

Nimic ieșit din comun.

Transparent!

Atât de deslușit încât nu îmi dau seama dacă se ascunde un mesaj în spatele ei.

 

Am senzația că îmi știi adresa pe de rost.

Nord, o mie nouă sute doisprezece.

Liniștește-te, mă rogi.

Nu pot.

Dans non-existențial

img_2208

Am stat până târziu

Dar mă culc acum.

Sunt lângă tine, îți sărut spatele gol și gâtul.

Te miros.

 

Miroși a somn

Și a bărbat care doarme lângă dragostea lui.

A curat

Și a piele ușor transpirată.

 

Îți spun cum aștept să vină dimineața

Să îmi vorbești, să râzi, să mă dorești din nou.

Îți mulțumesc că m-ai ales.

Pe mine.

 

Îmi lipesc urechea de spatele tău

Și îți aud inima bătând.

Nu îmi vine să cred că ești din carne și oase.

Tu ești suflet, aproape ireal.

 

Mă întorc mereu la tine,

La esența ta.

Albastră.

Blândă.

 

Îți sunt supusă și stăpână,

Mamă și copil,

Soție și amantă.

Sunt aici cu tine.

 

A trebuit să călătoresc prin timp ca să te întâlnesc.

Poate mi-am părăsit secolul,

Sau țara,

Sau părinții.

 

Te-am urmat, așa cum mi-ai cerut.

Te miros.

Miroși a câmp de grâne ude dimineța când lumina încă doarme.

Miroși a copiii pe care ți-i voi dărui.

 

A podul casei în care vom locui.

Acolo am păstrat amintirile.

Da, e atâta frumusețe în lume,

Uitată în poduri de case locuite de suflete care atârnă în univers

Într-un dans non-existențial.

 

Din noi au rămas doar oameni.

Copii, nepoți, strănepoți.

Viață.

Cred că ți-am scris o poezie.

 

 

În amintirea viitorului

i%cc%82n-amintirea-viitorului

A ce miroși? am întrebat.

A pământ, a lemn tăiat, a rășină, a mâl

Și a bărbat care nu a mai făcut dragoste demult.

 

Noaptea e ziua animalelor, i-am șoptit.

Da, a răspuns dus pe gânduri.

Cu un zâmbet necuviincios în colțul gurii roz.

 

Un nor-curcubeu, i-am spus copilăros.

Nu știu, așa se vedea.

Avea ochii de un albastru conspirativ.

 

Îți imaginezi câtă frumusețe e în lume?

Ascunse în cărți uitate în biblioteci

Sau jurnale pierdute prin case bătrânești.

 

E multă frumusețe în lume, am repetat întristată.

 

Cum e scrisul tău de mână? l-am iscodit.

Un pic mai urât ca al tău, a răspuns.

Cu literele lungi, nu foarte conturate.

 

Dar cursiv.

 

Ce înseamnă asta? l-am ispitit.

Că așa sunt eu.

 

Cursiv.

The Wedding

Malahide Harbour

Cavalerul Richard Talbot l-a însoțit în o mie o sută șaptezeci și patru pe Henric al II-lea al Angliei spre Irlanda. Pentru a-și exprima recunoștința, regele i-a dăruit cavalerului pământurile și portul Malahide. Timp de șapte sute nouăzeci și unu de ani castelul a găzduit familia Talbot. Caisleán Mhullach Íde mi s-a părut un nume falnic pentru un castel. Zidurile erau de culoarea pantofilor pe care mi-i cumpărasem cu câteva săptămâni înainte de nuntă. Crem-latte macchiato. Iarba din jurul castelului era de culoarea plăcintelor pe care bunica le numea poale-în-brâu. Am întrebata-o pe Aoife ce știe despre istoria castelului. Mi-a răspuns zâmbind puțin năstrușnic. Nothing. There must have been a battle.

The Battle of the Boyne.

Era frumoasă cum nu o văzusem niciodată. Nu pentru că nu e frumoasă mereu. Ci pentru că e sora mea și frumusețea ei e de la sine înțeleasă. I-am dăruit o piatră de malahit pe care o cumpărasem din magazinul muzeului de știinte naturale din Țara-mea-Surogat. Eram sigură că atunci când se va muta, într-o casă sau o țară nouă o va împacheta cu grijă printre lucrurile mici pe care le îngrămădești într-o cutie pe care scrii Miscellaneous și o va păstra. Lucruri lipsite de valoare materială dar de care nu te poti despărți.

Purta o rochie de culoarea cerului înnorat pe care mi-aș fi dorit să o încerc însă nu am îndrăznit să îi cer asta. Era a ei. M-am gândit ca fiecare mireasă ar fi trebuit să se căsătorească în rochia aceea. Da, în aceeași rochie. Un fel de rochie de mireasă universală. O asortase cu cercei de culoarea norilor grei de ploaie. Nori care, deși malevolenți, își împrumutau culoarea de la cerul din spatele lor a cărui prezență o uzurpau. Înșelători însă maieștuoși. De un albastru care impune respect și tăcere. Da, tăcerea dinaintea futunii. Pantofii ei erau tăcuți. La fel ca și rochia, impuneau printr-o frumusețe sobră.

O marchiză din secolul optsprezece. Nu, l-am corectat. Soția unui laird scoțian din secolul optsprezece. Ești îndrăgostită de un scoțian frumos și viteaz, așa-i? m-a întrebat și dacă nu ar fi fost așa de departe întrebarea ar fi fost însoțită de un zâmbet promiscuu în colțul gurii lui roz de culoarea strugurilor încă necopți, care atârnă imaturi în lumina soarelui apunând, sfidând cerul care ia încet foc. Nu, chiar nu sunt, i-am spus. Același zâmbet păcătos mi-ar fi însoțit afirmația apologetică dacă nu aș fi fost atât de departe. Mi-a fost rușine să îi spun adevărul. Cine eram eu să mă simt puternică ca un luptător pe câmpul de la Prestonpans? O războinică ce mânuia un claymore cu iscusință, milă și dreptate. Ce i-ar fi ucis pe Sassenachs în numele unui moștenitor la tron efeminat care vorbea engleza cu accent italian. Nemiloasā în luptā dar as fi cruțat femeia unuia dintre dușmani care, însoțindu-și bărbatul în luptă, își alăpta pruncul în spatele liniei de atac, încercând să îl adoarmă în sunetul canoanelor ce împroșcau moarte.

În timpul ceremoniei plânsese mult. M-am gândit că are sufletul frumos și sensibil și că lumea în care trăia îi cerea să fie cerebrală. Mi-o imaginam lucrând într-o clădire ultramodernă, în serviciul unei companii în care angajații se salută respectuos în timp ce se îndreaptă spre cantină ca să servească masa de amiază. Avusese mereu o dorință nebună de a evada din ruralul în care se născuse. O goană spre urban, spre tehnologie. Însă păstrându-și înțelepciunea ageră a oamenilor care știu să citească norii și să descânte atunci când sunt loviți de boală. Jumătate fantasctică, jumătate reală. Rafinată însă rustică. Vorbind apăsat și clar, o limbă-surogat în care își păstra accentul grav al limbii-mame. Cu ochii de un verde-pământ, un malahit strălucitor în care se citea pasiune.

În o mie șase sute nouăzeci bătălia de la Boyne se dăduse între regele englez James al II-lea și prințul olandez William de Orania, care în o mie șase sute optzeci și opt împreună cu soția sa, Maria a II-a, fiica lui James, îi uzurpase acestuia din urmă tronul. O bătălie între protestantism și catolicism câștigată de William care a însemnat sfârșitul încercărilor iacobinilor de a recâștiga tronul Angiei și de a restaura catolicismul ca religie principlă. Castelul Malahide supraviețuise acestei bătălii, în ciuda faptului că paisprezece membri ai familiei Talbot, susținători ai catolicismului, și-au pierdut viața în ziua bătăliei.

Cum să îți fie frică în vreme de război? Și cum să nu poți dormi pe câmpul de luptă în noaptea de dinaintea bătăliei? Make yourself comfortable, examine your conscience, and make a good Act of Contrition. In time of war, even if there is no priest to shrive you, your sins can be forgiven this way. Since you cannot commit sins while asleep, you will awake in a state of grace, ready to fall on the bastards. And with nothing to look forward to but victory or heaven – how can you be afraid?

Spre seară, când ziua se stinge pe nesimțite, am ajuns în portul Malahide, odată și el proprietate a Lordului Talbot. Un restaurant asiatic care avea ca scop să scoată părinții miresei și a mirelui din zona lor de confort. Vedera spre port era liniștitoare. Mi-am aprins o țigară și am tăcut. Rochia scoțiană pe care o cumpărasem cu câteva zile înainte de nuntă părea că vrea să își ia zborul în bătaia brizei puțin rece și să mă lase goală. Cerul era de culoarea Pământului la asfințit, un mov-auburn. Am tradus mâncarea și am simțit o dragoste nemărginită față de unchiul meu și de tatăl Bărbatului-cu-ochii-Ocean. Semănau fizic și se numeau unul pe altul cu un apelativ despre care eram aproape sigură că nu există în altă limbă. Etimologia cuvantului era latină și provenea de la cuvântul consoc(e)rum. Aveau amândoi ochii de un albastru-ocean și sufletul trist. Un lucru despre tatăl Bărbatului-cu-ochii-Ocean mi-a frânt inima dar nu pot să scriu despre el. Din respect. Și parțial pentru că mi s-a interzis să o fac.

Spre sfârșitul zilei oboseala ne-a liniștit sufletele. Luna se ridicase trufașă peste port. Ca o curvă care se ridică mândră într-un cot după ce și-a satisfăcut clientul știind că nimeni niciodată nu a făcut-o și nu o va face ca ea. Am privit-o în timp ce se îndrepta spre una din ambarcațiunile de agrement ancorate în port. Avea picioarele puternice și bronzate și o fustă albă scurtă. Purta balerini care m-au indus în eroare. M-am întrebat dacă o curvă poartă balerini atunci când lucrează. Tocurile îi excită pe bărbati, nu știu exact dacă motivul e că adaugă câțiva centimetri picioarelor sau că bărbații simt plăcere la gândul chinului pe care o femeie îl îndura prelungindu-și picioarele cu câțiva centimetri. Poate amândouă. Nu am reușit să o încadrez într-o categorie înainte să dispară grațios în spatele unei bărci care împungea luna cu catargul ei îndrăzneț. Însă felul în care îți mișca picioarele neprelungite de un toc m-a încredințat că noaptea din port avea sa fie promiscuă.

O urmărisem toată ziua și aș fi vrut să o țin de mână și să îi spun secrete pe care le ascundeam dar pe care îmi doream mai mult decât orice să i le mărturisesc Ei. Pentru că știam că ar fi înțeles și că m-ar fi ascultat mai întâi bewildered dar apoi m-ar fi iertat plângând. O iubeam poate mai mult decât e permis să îți iubești o soră care nu poate să te însoțească toată viața. Din motive geografice. Aș fi vrut să se descalțe de papucii de culoarea norilor încărcați de fulgere și să se plimbe cu mine pe plajă. Nu neapărat să ne spunem ceva, doar dacă am fi simțit nevoia. Dar să ne plimbăm până nu ar mai fi fost unde să ne ducem după ce am fi înconjurat desculțe insula pe care locuia. Asta m-ar fi liniștit. Nu trădare sau gelozie. Dragoste. Dacă aș fi putut aș fi păstrat-o pentru mine. Din dragoste si dorința de a o ocroti. Eram fericită pentru ea, fericită cu sufletul și cu fiecare nerv din mine. Însă atunci când iubești pe cineva nu vrei să i-l dai nici Raiului.

În drum spre Țara-surogat m-am oprit la biserica din aeroport. La picioarele Fecioarei Maria se odihneau flori de lavandă de culoarea fardului care îi încoronase privirea Fetei-cu-ochii-Malahit. Moartea lui Iisus era desenată de jur împrejur pe pereți, din partea dreaptă a altarului până în partea stângă, în formă de U. O pictură pe sticlă în stilul lui Picasso atât de expresivă în ciuda cubismului stângaci. Am aprins o lumânare și m-am rugat în limba-mamă pentru ea. Și pentru el deși respingea biserica din convingeri intelectuale. M-am rugat cu cuvinte pe care nu pot să le repet pentru că sunt cuvinte pe care nu le rostești decât o data în viață, le așezi la picioarele Divinității și le lași acolo să se transfome în limestones care rămân în picioare până la sfârșitul lumii.

Ploaia se apropia ca un armăsar în galop. Îi auzeam tropotul.

You are blood of my blood and bone of my bone. I give you my body that we two may be one. I give you my spirit till our life shall be done.

Nothing to look forward to but victory of heaven.

 

Femeia-în-Mov

-Alo? Da?

I-am auzit vocea plângăreață și înainte să îmi dau seama că am trezit-o din somn m-am gândit că plânge. De fiecare dată când o sun, inima mea se oprește preț de câteva milisecunde. Se oprește din curiozitate, așa cum un copil se oprește cu gura ușor deschisă în fața a ceva ce nu a mai văzut niciodată: o jucărie nouă în vitrina unui magazin, un nou coleg de clasă care nu îndrăznește să te privească în ochi, un țipăt care pare să spargă gâtul mamei în mii de cioburi dar care nu îi clintește tatălui nici măcar un mușchi facial.

-La … la mulți ani! mi-am făcut curaj.

-Mulțumesc mult, a răspuns ea cu o voce veselă, preschimbată care nu mai trăda nimic din tonul plângăreț de adineauri. Adormisem…

-Multă sănătate și bucurii, prinsesem eu curaj.

-Mulțumesc mult, a repetat și apoi a tăcut.

În secundele de tăcere m-am gândit că o mie nouă sute cincizeci e demult. Nu ea era neapărat bătrână, doar anul în care se născuse era foarte îndepărtat.

-Sunt obosită, a reluat ea conversația. Mai sunt atât de multe cărți de sortat și aranjat. Fratele tău vine miercuri acasa, îl voi ruga și pe el să mă ajute. A spus că nu stă decât două zile dat știi cum e el, două zile înseamnă două luni.

În urmă cu o săptămână primise biblioteca nouă. Pe cea veche, dintr-un lemn masiv și ros la colțuri, o dăruise unor rude de la sat. Împreună cu câteva sute de cărți pe care nu le considera importante. Însă restul, imposibil de intuit câte la număr, încă trebuiau aranjate pe categorii, edituri, autori. O sarcină pe care o primisem de multe ori în copilărie și căreia nu îi duceam dorul.

-Te-ai uitat în cutiile pe care le-ai primit pe numele meu săptămâna trecută? am deschis lupta. Strategia era bine stabilită cu mult timp înainte și mă simțeam stăpână pe mine. Oarecum.

– Care cutii? Nu! a ridicat vocea de parcă atunci își amintise de existența lor. Niște cărți, așa ai spus. De la o editură. Mă întreb câte cărți mai ai de gând să cumperi și unde o să le pun pe toate.

Am inspirat aerul umed din living cu miros de detergent și nu am spus nimic. Strategia trebuia revăzută și nu aveam decât câteva secunde pentru asta.

-Nu sunt cărți pe care trebuie să le pui în bibliotecă, am spus calm, încet. Sunt cărți scrise de mine. De fapt o carte în mai multe exemplare.

-Da? a spus mirată. Nu am știut! Felicitări! Dacă aș fi știut…

Nu și-a terminat propoziția și nici eu nu i-am cerut să o facă.

-Acum vreo doi ani, trei chiar am început să scriu o carte. Și a durat mult până am terminat-o dar acum se află în cutiile pe care le-ai primit și aș vrea ca astăzi, de ziua ta, să deschizi o cutie și să iei o carte. E cadoul meu pentru tine. Ești prima persoană care atinge o carte scrisă de mine în varianta ei de carte … adevărată.

Mă gândeam că dacă aș fi început să îi explic ce e un e-book m-aș fi îndepărtat de la subiect. Și că dacă nu îmi stăpânesc lacrimile din gât aș fi fost cel mai prost strateg, nedemn de planul elaborat pe care îl revizuisem de zeci de ori. Nu a spus nimic.

-Aș vrea să te rog, am continuat profitând de liniște, să ai răbdare când citești cartea. Să o citești încet, fără să te grăbești. Și să nu mă judeci. Să marchezi textul cu un creion și când vin acasă îți voi explica tot ce vrei să știi. Poți să scrii pe ea, e doar o bucată de hârtie, m-am auzit asigurând-o și mi-am jurat să îmi revizuiesc strategiile de acum înainte de sute de ori, nu doar de zeci.

-Bine, a spus calm.

Atât. Bine.

-Unele lucruri sunt foarte simbolice, am continuat și m-am simțit mai liniștită. Mă simțeam de parcă împărtășeam un secret unei prietene apropiate. Un secret pe care îl păstrasem prea mult timp. De exemplu, numele personajelor se schimbă la jumătatea cărții pentru că și noi ne-am schimbat după ce s-a întâmplat. Tu ești unul din personaje, Femeia-în-Mov, dar apoi devii mama. Mă întrebam dacă pentru ea avea vreun sens ceea ce spuneam.

-Mov, a repetat ea gânditoare. Pentru că movul e culoarea mea preferată. Vocea îi era în continuare calmă. Dacă tot ai menționat movul, orhideea de la tine își face de cap! Cu renovarea asta am dus-o la tanti Vali și are zeci de flori de un mov superb! Nicioată nu a fost atât de înflorită.

-Mă bucur, i-am spus.

Mă simțeam ușurată și neașteptat de liniștită. M-am gândit că legătura ei cu cotidianul și nimicurile lui era fascinantă. Și că poseda un talent straniu de a relata orice discuție, oricât de spirituală, la un obiect sau o întâmplare care tocmai avusese loc. La ceva tangibil, concret, pământesc. Un fel de incapacitate de a conferi abstractului importanța pe care o merită. M-am gândit la cuvântul matter-of-factness și la incapacitatea mea de a-l traduce în acel moment. Textual, literal. O calitate pe care fratele meu trebuie să o fi moștenit de la ea, pe când eu probabil că îi datoram tatălui meu abstractismul melancholic, constanta detașare voită de tot ce e teluric.

– Voi citi cartea când mă liniștesc cu renovarea asta, a concluzionat ea. Mulțumesc!

După zece minute, când am auzit telefonul fix sunând, am ezitat să răspund. M-am gândit că pe lângă capacitatea de a concretiza inconcretizabilul, mai poseda și puteri miracluoase prin care putea să citească o carte în zece minute.

-Am citit doar coperta din spate, mi-a spus fără nicio intoducere. Pentru că esența mea e un zid de cărămizi roșii care, pe alocuri, sângerează, a citit ea cu voce tare. M-a impresionat foarte mult. Am vrut să știi asta. Și a închis la fel de teluric cum începuse. Literal. Textual.

Declarație de dragoste și război

Outlander 2014

            Din foișorul castelului de piatră, Mara privea vârfurile copacilor. Verzi, veșnic verzi, cu ace care străpungeau aerul reavăn de noiembrie. Cinci noiembrie. O mie nouă sute șaisprezece. Cu doi ani în urmă, pe douăzeci și opt iulie, când vara toridă promitea să nu se termine niciodată, Imperiul Austro-Ungar atacase Serbia. Un ultimatum, un refuz, un decret de mobilizare din partea Rusiei care susținea Serbia și vara se terminase abrupt. La fel cum, pe alocuri, pământul se transformă subit în apă – o vale concavă ca spatele unei domnițe-roz dormind pe burtă care, atunci când te aștepți mai puțin, se preface într-un lac luciu, de un albastru noriu, albastru-gri-vânăt. Apoi un august searbăd, în care Germania se aliază Austro-Ungariei și declară război Rusiei și Franței. Anul acesta, o mie nouă sute șaisprezece, sfârșit de august, douăzeci și șapte, țara-mamă a intrat și ea în război. Atunci Mara a simțit pentru prima dată cum lumea se păbușește. Fragilă. Ca un pergament ofilit, păstrat cu grijă într-o arhivă care miroase a mucegai. O coală primitivă care, odată ce intră în contact cu aerul, se fărmițează în mii de cioburi de hârtie, pierzându-și subit autoritatea și aura severă. Un adevăr istoric care se stinge o dată pentru totdeauna doar atingând aerul.

            Aerul de munte îi înviora pielea. Mara stătuse cu ochii închiși preț de câteva ore. Bunica ei o învățase să facă asta. Măruță, îi spusese în timp ce îi alinta obrajii, dacă nu poți dormi, închide ochii și nu îi deschide până când se ivesc zorile. Când ții ochii închiși, îți potolești sufletul. Răzvan încă dormea în camera care peste noapte se răcise. Castelul, o reminescență din secolul optsprezece târziu, fusese restaurat și transformat în hotel. Un hotel care părea să își păstreze anonimatul fără a suferi din această cauză. Un loc ascuns între munți, cu un personal discret care aproviziona bucătăria de la cele câteva ferme din apropiere. Mara nu știa exact unde se aflau fermele pentru că nu le vedea nici măcar din camera din foișor. Însă bucătăreasa menționase că bucatele folosite erau proaspete, din zorii aceleiași zile, de la țăranii de pe moșie. Înainte de a pleca pe front, soldații țării-mame, cei gradați, primiseră un sejur de câteva zile la castelul-hotel ascuns în munte, pentru a își lua rămas-bun de la soții. Mara se întoarse încet spre Răzvan. Dormea liniștit, respirând imperturbabil, de parcă atunci când avea să se trezească urma să se îngrijească de gospodărie, să repare un gard prin care ciutele își găsiseră noaptea drumul spre grădina de zarzavaturi, nu să plece la război.

– Frontul de Vest se întinde de la Marea Nordului până la granița cu Elveția, îi explicase Răzvan înainte să adoarmă. Făcuseră dragoste mult. Încet. Blând. Generalul Stancu mi-a povestit despre sute de kilometri de tranșee. Tranșee care miros a frică, Mara. A frică de moarte. Și a pământ îmbibat de sudoare. M-am gândit că așa miroase planeta asta în esența ei, a continuat el. A suflete chinuite de înfricoșare. A tutun, a ploaie și a transpirație.

– Ții minte când mi-ai dăruit un buchet de gențiene? Mara simțea mirosul de pământ care părea să îi pătrundă în piele. Bunica le numea fierea-pământului. Când strângeam fânul vara, le păstra în buzunarul șorțului și odată ajunsă acasă, le punea într-o cană cu apă pe pervazul geamului din bucătăria de vară. Poate că planeta asta în esența ei miroase a gențiene, îi spuse zâmbind în timp ce îi mângâia gâtul. Își așeză degetele pe un vas de sânge care pulsa ritmic. Răzvan era încă fierbinte, deși camera era de un rece umed. Răzvan îi zâmbi melancolic, admirativ, cum o făcea de fiecare dată când Mara emitea câte o judecată de genul ăsta. O fire contemplativă, înclinată spre visare.

– Când te-ai pierdut în plăcere, menționă Răzvan, mi-ai spus lucruri pe care nici ție nu cred că îndrăznești să ți le spui cu voce tare. Observația lui Răzvan o făcu pe Mara să roșească și își ascunse fața în pieptul lui. Mirosea a bumbac strâns proaspăt de pe câmp. Alb-movuliu. Și când am ajuns amandoi acolo, continuă Răzvan, am simțit cum ne-am detașat de corpurile noastre. Acolo, repetă el, acolo unde doar sufletele se întâlnesc. Mara simți cum i se pune un nod în gât. Încă îl simțea între coapsele ei.

– Am la fel de multă nevoie de corpul tău, cât am nevoie de sufletul tău. Răzvan vorbea calm, apăsat. Realizez cât de perfect se îmbină și cât sunt de importante amândouă, cum una nu e completă fără cealaltă. Mă simt de parcă am descoperit un secret al naturii umane, de parcă am aflat un adevăr dumnezeiesc, ticluit cu mare iscusință și înțeleg acum, pentru prima dată, ce înseamnă trup și suflet. Asta mă face fericit și recunoscător lui Dumnezeu că a creat Omul, o ființă atât de complexă, atât de perfectă dacă ar reuși să atingă echilibrul în care inițial ne-am născut. Mara îi simțea trupul devenind din ce în ce mai mare, mai puternic, putere pe care ți-o dă revelarea unui adevăr care, deși evident, nu poate fi atins decât în momente de înălțare sufletească. Sau fizică.

– Faptul că ne pierdem echilibrul, Răzvan își continuă monologul, e rezultatul experiențelor pe care le trăim odată ce intrăm în contact cu alte ființe, a deciziilor greșite pe care le luăm dar, în esență, totul e echilibru: bun și rău, apă și foc, cer și pământ. Și mi se pare minunat că înțeleg toate astea prin dragostea pe care ți-o port și din nou realizez că nu poți învăța decât prin dragoste, singura cale prin care ne vom mântui: dragoste de oameni, de viață, de Dumnezeu. Și pe Dumnezeu poți să Îl iubești sincer dar asta doar dacă ajungi să Îl înțelegi. Să Îi înțelegi lucrarea. Făcu o pauză de parcă era pe punctul de a face o nouă descoperire. Descoperirea de sine e descoperire de Dumnezeu pentru că, înțelegându-te pe tine, îl înțelegi pe cel care te-a creat. Așa cum, dacă te uiți în tine, îi recunoști pe părinții tăi și îi înțelegi mai bine. Preț de câteva secunde nu mai spuse nimic.

– Dragostea asta pentru tine, Mara, îmi frânge inima. Îți admir sufletul și îți venerez trupul.

            Mara se se uită la el și își trecu mâna prin părul lui știind că asta avea să îl liniștească. O declarație de dragoste în prag de război, gândi ea. Un adevăr dumnezeiesc descoperit în pat. O veritate sufletească descoperită trupește. Sute de kilometri de tranșee pe fundul cărora bocancii soldaților striveau gențiene de un mov fosforescent. Miros de pământ și de frică. Dragoste și moarte. Un război care a marcat sfârșitul absolutismului monarhic în Europa, instaurând o nouă ordine mondială. Uciderea a patru imperii – German, Austr-Ungar, Otoman și Rus. Patru dinastii – Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, instaurate prin crimă umană încă din timpul cruciadelor, au dispărut după război. Răzvan adormise respirând cadențat, străin de ceea ce urma să se întâmple. Adevărul dumnezeiesc descoperit avea să îl păstreze doar Mara. Două luni mai târziu, într-un decembrie neiertător, Răzvan avea să se prăbușească mort pe un câmp întins, acoperit de un strat subțire de zăpadă căzută în zorii aceleiași zile. Proaspătă, la fel ca bucatele folosite în bucătăria castelului. Înainte de a închide ochii pentru a-și potoli sufletul, pământul miroasea a frig și a gențiene.

 

Omul-de-artificii (fragment)

„În partea dreaptă, cerdacul îţi oferea perspectiva unei după-amiezi lipsite de evenimente. Poiata cu păuni se scălda în lumina soarelui și, din când în când, liniștea era frântă de ţipetele acestora. Ţipete care denotau existenţă, deloc dăunătoare. O dorinţă de exprimare spontană și apoi restaurarea tăcerii. O formă de comunicare simplă, pe care nimic nu o anticipa și căreia nimeni nu ar fi vrut să i se împotrivească. Firesc, genuin, neprefăcut. Faptul că unchiul meu creștea păuni îi oferea, în ochii mei, un statut de care puţini săteni se bucurau. Ceea ce îl înnobila era tocmai faptul că îi creștea pentru frumuseţea lor. Nu îi înstrăina niciodată, nu îi tăia, pur și simplu, îi lăsa să existe. Păunii mureau de bătrâneţe și chiar și atunci își păstrau frumuseţea, pentru că unchiul îi împăia și le punea ochi mov de sticlă. Penele nu le mai sticleau așa cum o făceau în lumina soarelui, pe vremea când trăiau, însă își păstrau nobleţea și alura elegantă. La etaj, în singurul balcon de care dispunea casa, corpul împăiat al unui păun de dimensiune mare părea să se uite cu încăpăţânare înspre alunul din vârful dealului. De parcă tot anul ar fi așteptat să se facă alunele, la fel cum și Lotusul-din-Mlaștină și cu mine așteptam să le culegem coapte. Păcat că întotdeauna Femeia-în-Mov venea să ne ia înainte ca acestea să se coacă. Născocea mereu același motiv: începea școala.” (Omul-de-artificii, Capitolul 4)

https://www.amazon.com/Omul-artificii-Romanian-Cristina-Winters/dp/1533532206?ie=UTF8&ref_=cm_sw_r_fa_awdo_PZSuxb1TF4EB3

 

Omul-de-artificii

Omul-de-artificii (roman)

Omul-de-artificii (roman) a apărut la Editura Virtuală și poate fi comandat ca e-book pe www.amazon.com

În curând și varianta print!

 

Omul-de-artificiiCoperta verso