Declarație de dragoste și război

Outlander 2014

            Din foișorul castelului de piatră, Mara privea vârfurile copacilor. Verzi, veșnic verzi, cu ace care străpungeau aerul reavăn de noiembrie. Cinci noiembrie. O mie nouă sute șaisprezece. Cu doi ani în urmă, pe douăzeci și opt iulie, când vara toridă promitea să nu se termine niciodată, Imperiul Austro-Ungar atacase Serbia. Un ultimatum, un refuz, un decret de mobilizare din partea Rusiei care susținea Serbia și vara se terminase abrupt. La fel cum, pe alocuri, pământul se transformă subit în apă – o vale concavă ca spatele unei domnițe-roz dormind pe burtă care, atunci când te aștepți mai puțin, se preface într-un lac luciu, de un albastru noriu, albastru-gri-vânăt. Apoi un august searbăd, în care Germania se aliază Austro-Ungariei și declară război Rusiei și Franței. Anul acesta, o mie nouă sute șaisprezece, sfârșit de august, douăzeci și șapte, țara-mamă a intrat și ea în război. Atunci Mara a simțit pentru prima dată cum lumea se păbușește. Fragilă. Ca un pergament ofilit, păstrat cu grijă într-o arhivă care miroase a mucegai. O coală primitivă care, odată ce intră în contact cu aerul, se fărmițează în mii de cioburi de hârtie, pierzându-și subit autoritatea și aura severă. Un adevăr istoric care se stinge o dată pentru totdeauna doar atingând aerul.

            Aerul de munte îi înviora pielea. Mara stătuse cu ochii închiși preț de câteva ore. Bunica ei o învățase să facă asta. Măruță, îi spusese în timp ce îi alinta obrajii, dacă nu poți dormi, închide ochii și nu îi deschide până când se ivesc zorile. Când ții ochii închiși, îți potolești sufletul. Răzvan încă dormea în camera care peste noapte se răcise. Castelul, o reminescență din secolul optsprezece târziu, fusese restaurat și transformat în hotel. Un hotel care părea să își păstreze anonimatul fără a suferi din această cauză. Un loc ascuns între munți, cu un personal discret care aproviziona bucătăria de la cele câteva ferme din apropiere. Mara nu știa exact unde se aflau fermele pentru că nu le vedea nici măcar din camera din foișor. Însă bucătăreasa menționase că bucatele folosite erau proaspete, din zorii aceleiași zile, de la țăranii de pe moșie. Înainte de a pleca pe front, soldații țării-mame, cei gradați, primiseră un sejur de câteva zile la castelul-hotel ascuns în munte, pentru a își lua rămas-bun de la soții. Mara se întoarse încet spre Răzvan. Dormea liniștit, respirând imperturbabil, de parcă atunci când avea să se trezească urma să se îngrijească de gospodărie, să repare un gard prin care ciutele își găsiseră noaptea drumul spre grădina de zarzavaturi, nu să plece la război.

– Frontul de Vest se întinde de la Marea Nordului până la granița cu Elveția, îi explicase Răzvan înainte să adoarmă. Făcuseră dragoste mult. Încet. Blând. Generalul Stancu mi-a povestit despre sute de kilometri de tranșee. Tranșee care miros a frică, Mara. A frică de moarte. Și a pământ îmbibat de sudoare. M-am gândit că așa miroase planeta asta în esența ei, a continuat el. A suflete chinuite de înfricoșare. A tutun, a ploaie și a transpirație.

– Ții minte când mi-ai dăruit un buchet de gențiene? Mara simțea mirosul de pământ care părea să îi pătrundă în piele. Bunica le numea fierea-pământului. Când strângeam fânul vara, le păstra în buzunarul șorțului și odată ajunsă acasă, le punea într-o cană cu apă pe pervazul geamului din bucătăria de vară. Poate că planeta asta în esența ei miroase a gențiene, îi spuse zâmbind în timp ce îi mângâia gâtul. Își așeză degetele pe un vas de sânge care pulsa ritmic. Răzvan era încă fierbinte, deși camera era de un rece umed. Răzvan îi zâmbi melancolic, admirativ, cum o făcea de fiecare dată când Mara emitea câte o judecată de genul ăsta. O fire contemplativă, înclinată spre visare.

– Când te-ai pierdut în plăcere, menționă Răzvan, mi-ai spus lucruri pe care nici ție nu cred că îndrăznești să ți le spui cu voce tare. Observația lui Răzvan o făcu pe Mara să roșească și își ascunse fața în pieptul lui. Mirosea a bumbac strâns proaspăt de pe câmp. Alb-movuliu. Și când am ajuns amandoi acolo, continuă Răzvan, am simțit cum ne-am detașat de corpurile noastre. Acolo, repetă el, acolo unde doar sufletele se întâlnesc. Mara simți cum i se pune un nod în gât. Încă îl simțea între coapsele ei.

– Am la fel de multă nevoie de corpul tău, cât am nevoie de sufletul tău. Răzvan vorbea calm, apăsat. Realizez cât de perfect se îmbină și cât sunt de importante amândouă, cum una nu e completă fără cealaltă. Mă simt de parcă am descoperit un secret al naturii umane, de parcă am aflat un adevăr dumnezeiesc, ticluit cu mare iscusință și înțeleg acum, pentru prima dată, ce înseamnă trup și suflet. Asta mă face fericit și recunoscător lui Dumnezeu că a creat Omul, o ființă atât de complexă, atât de perfectă dacă ar reuși să atingă echilibrul în care inițial ne-am născut. Mara îi simțea trupul devenind din ce în ce mai mare, mai puternic, putere pe care ți-o dă revelarea unui adevăr care, deși evident, nu poate fi atins decât în momente de înălțare sufletească. Sau fizică.

– Faptul că ne pierdem echilibrul, Răzvan își continuă monologul, e rezultatul experiențelor pe care le trăim odată ce intrăm în contact cu alte ființe, a deciziilor greșite pe care le luăm dar, în esență, totul e echilibru: bun și rău, apă și foc, cer și pământ. Și mi se pare minunat că înțeleg toate astea prin dragostea pe care ți-o port și din nou realizez că nu poți învăța decât prin dragoste, singura cale prin care ne vom mântui: dragoste de oameni, de viață, de Dumnezeu. Și pe Dumnezeu poți să Îl iubești sincer dar asta doar dacă ajungi să Îl înțelegi. Să Îi înțelegi lucrarea. Făcu o pauză de parcă era pe punctul de a face o nouă descoperire. Descoperirea de sine e descoperire de Dumnezeu pentru că, înțelegându-te pe tine, îl înțelegi pe cel care te-a creat. Așa cum, dacă te uiți în tine, îi recunoști pe părinții tăi și îi înțelegi mai bine. Preț de câteva secunde nu mai spuse nimic.

– Dragostea asta pentru tine, Mara, îmi frânge inima. Îți admir sufletul și îți venerez trupul.

            Mara se se uită la el și își trecu mâna prin părul lui știind că asta avea să îl liniștească. O declarație de dragoste în prag de război, gândi ea. Un adevăr dumnezeiesc descoperit în pat. O veritate sufletească descoperită trupește. Sute de kilometri de tranșee pe fundul cărora bocancii soldaților striveau gențiene de un mov fosforescent. Miros de pământ și de frică. Dragoste și moarte. Un război care a marcat sfârșitul absolutismului monarhic în Europa, instaurând o nouă ordine mondială. Uciderea a patru imperii – German, Austr-Ungar, Otoman și Rus. Patru dinastii – Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, instaurate prin crimă umană încă din timpul cruciadelor, au dispărut după război. Răzvan adormise respirând cadențat, străin de ceea ce urma să se întâmple. Adevărul dumnezeiesc descoperit avea să îl păstreze doar Mara. Două luni mai târziu, într-un decembrie neiertător, Răzvan avea să se prăbușească mort pe un câmp întins, acoperit de un strat subțire de zăpadă căzută în zorii aceleiași zile. Proaspătă, la fel ca bucatele folosite în bucătăria castelului. Înainte de a închide ochii pentru a-și potoli sufletul, pământul miroasea a frig și a gențiene.

 

Reclame

Omul-de-artificii (fragment)

„În partea dreaptă, cerdacul îţi oferea perspectiva unei după-amiezi lipsite de evenimente. Poiata cu păuni se scălda în lumina soarelui și, din când în când, liniștea era frântă de ţipetele acestora. Ţipete care denotau existenţă, deloc dăunătoare. O dorinţă de exprimare spontană și apoi restaurarea tăcerii. O formă de comunicare simplă, pe care nimic nu o anticipa și căreia nimeni nu ar fi vrut să i se împotrivească. Firesc, genuin, neprefăcut. Faptul că unchiul meu creștea păuni îi oferea, în ochii mei, un statut de care puţini săteni se bucurau. Ceea ce îl înnobila era tocmai faptul că îi creștea pentru frumuseţea lor. Nu îi înstrăina niciodată, nu îi tăia, pur și simplu, îi lăsa să existe. Păunii mureau de bătrâneţe și chiar și atunci își păstrau frumuseţea, pentru că unchiul îi împăia și le punea ochi mov de sticlă. Penele nu le mai sticleau așa cum o făceau în lumina soarelui, pe vremea când trăiau, însă își păstrau nobleţea și alura elegantă. La etaj, în singurul balcon de care dispunea casa, corpul împăiat al unui păun de dimensiune mare părea să se uite cu încăpăţânare înspre alunul din vârful dealului. De parcă tot anul ar fi așteptat să se facă alunele, la fel cum și Lotusul-din-Mlaștină și cu mine așteptam să le culegem coapte. Păcat că întotdeauna Femeia-în-Mov venea să ne ia înainte ca acestea să se coacă. Născocea mereu același motiv: începea școala.” (Omul-de-artificii, Capitolul 4)

https://www.amazon.com/Omul-artificii-Romanian-Cristina-Winters/dp/1533532206?ie=UTF8&ref_=cm_sw_r_fa_awdo_PZSuxb1TF4EB3

 

Omul-de-artificii

Omul-de-artificii (roman)

Omul-de-artificii (roman) a apărut la Editura Virtuală și poate fi comandat ca e-book pe www.amazon.com

În curând și varianta print!

 

Omul-de-artificiiCoperta verso

Rechini de apă dulce

bpi56y4c9

 

 

 

Nu sunt departe,

Sunt doar altundeva.

Nimeni nu mi-a făcut niciodată vreun rău.

Și nici nu am sărutat vreodată un băiat într-o bibliotecă,

Reavănă, sterilă.

 

Băiatul care îmi tunde părul e plecat în Nicaragua.

Timp de o lună.

Nicăieri altundeva în lume nu există rechini de apă dulce.

Cerro Negro, ce nume poetic pentru un vulcan!

Arzător, pasional.

 

Verișoara mea se ceartă cu vântul.

Iese din casă la șase și zece dimineața.

Corpul unei femei se pregătește perpetuu să creeze viață, i-am explicat.

Nimic mai mult decât o gazdă temporară, a concluzionat ea.

Deloc naivă, ageră. Cu ochii-malahit.

 

Încă nu am un plan dar îl voi urzi.

Nu, nu te voi răpi, te vor lăsa să pleci de bună voie.

Vom construi un castel din piatră împreună,

Înconjurat de șanțuri în apa cărora se vor scălda rechinii de apă dulce.

Îi vom aduce din Nicaragua.

 

Irealizabil?

Nicidecum!

Vom schimba istoria.

Și habitatul rechinilor de apă dulce.

 

 

 

 

 

 

 

 

Identitate

IMG_1476

“I’ve always known I’ve lived a life different from other men. And when I was a lad, I saw no path before me. I simply took a step and then another. Ever forward, ever onward, rushing toward a place, I knew not where. And one day I turned around and looked back and saw that each step I’d taken was a choice to go left, to go right, to go forward or even not go at all. Every day, every man has a choice between right and wrong, between love and hate. Sometimes between life and death. And the sum of those choices becomes your life. The day I realized that is the day I became a man.” (Jamie Fraser in Outlander)

 M-am așezat pe pământul verde. Iarba era scurtă și mă întrebam dacă și încă jilavă de la ploile din ultima săptămână. Nu era udă. Era doar verde, un verde fosforescent în lumina soarelui de după-amiază. M-am întins pe spate și am închis ochii. Murmurul oamenilor care vizitau parcul de lalele nu mă deranja. Soarele era fierbinte, neiertător. Și atunci am simțit. M-am întrebat dacă nu e doar o senzație creată de căldura dogoritoare sau de oboseala sufletului. Rațiunea îmi striga severă să deschid ochii și să privesc oamenii care furnicau în jurul meu. Ești unul din ei, îmi porunci, nimic mai mult, nimic mai puțin. Însă spiritul îmi șopti blând, aproape neauzit – Taci, retrage-te în tine și simte.

 Sub mine, Pământul se rotea.

 Suntem cu toții produsul mediului în care trăim. O limitare pe care existența geografică ne-o impune pentru a nu fi copleșiți de infinitatea Pământului și a frumuseților lui. De aceea viața noastră se reduce la un cadru restrâns, la ceea ce numim o țară, un așezământ, o vale între munți, o pajiște în care vara iarba crește sălbatic și miroase a caramel, o bucată de pământ îngradită de un gard pe care în timp au crescut licheni, o odaie în care am crescut și căreia îi cunoaștem fiecare ungher. Unii dintre noi însă se răzvrătesc. Refuză adăpostul lipsit de primejdie și aleg un drum. Un drum deopotrivă geografic și spiritual. Un drum care duce și el spre un nou cadru restrâns, o țară, un așezământ, o câmpie salvată de la înec, o pajiște pe care cresc lanuri de flori într-un sol nisipos, o nouă odaie pe noptiera căreia îți așezi vrafuri de cărți în diferite graiuri.

Dacă lumea ar fi un castel de piatră, e ca și cum ai trece dintr-o odaie în alta. Odăile ar fi separate de holuri reci și umede luminate de făclii care răspândesc un miros greu de smoală. Holuri alambicate, vegheate de străji, soldați în slujba cuiva care nu te știu și nu te vor ști niciodată dar care te urmăresc. Unii îți interzic anumite odăi, alții ți le permit știind că nu sunt decât capcane în care îți vei pierde un braț sau curajul, un deget sau demnitatea, un ochi sau încrederea de sine. Rătăcind pe holurile semi-obscure vei constata că neîncetat simți prezența cuiva, o entitate care se află într-un punct central și care nu are decât un singur rol: acela de a lua decizii. Tu. Un tu omniprezent. Decizii care mereu îți determină direcția, drumul. Stânga sau dreapta. Înainte sau înapoi. Sau niciuna dintre ele. Bine sau rău. Cinste sau înșelăciune. Dragoste sau ură. Viață sau moarte.

Unele odăi vor fi luminate de un foc care arde cumpătat. Te vei așeza lângă el și căldura te va moleși. Îți vei dori să stai. Să nu mai alegi. Să dormi. Alte odăi vor avea ferestre care dau spre o pajiște în care iarba e numai bună de cosit, o pajiște care se termină la baza unui munte care e acolo de când e lumea. Animale domesticite vor paște iarba cu gust de caramel. Le vei privi îndelung și le vei invidia serenitatea. Ele sunt în afara zidurilor castelului de piatră. Și nimeni nu le oferă posibilitatea de a lua decizii. Așa a decis Dumnezeu.

În unele odăi te vei găsi singur. Singur pe marginea unui pat în așternuturile căruia te vei înveli ca într-un giulgiu rece, mirosind a pământ. În alte odăi vei găsi un om. Un iubit. Un înger frumos care îți va jura dragoste și loialitate. Care te va supune și ți se va supune. Care va înțelege după ce își va ucide mândria că nu îți poate poseda sufletul fără să și-l jertfească pe al lui. Care se va uni cu tine, trup și suflet. Sânge din sângele tău și os din osul tău. Îți va oferi trupul lui și spiritul lui pentru a deveni Unul. Până când viața va fi curmată. I te vei dărui. O pasiune care te împiedică să respiri. O dorință care se va transforma în obsesie chinuitoare. O dorință animalică de a primi și oferi plăcere. Liniște. Împlinirea sufletului și a trupului. După ce veți face dragoste, veți vorbi. Și vei afla că nu e odaia lui. Nu, doar a ajuns acolo cu puțin înaintea ta. A avut timp să facă focul. Și el e în trecere. Pe drum. Iubește-mă cât sunt aici, îți va spune. Și îl vei iubi.

Natura ne-a înzestrat cu memorie. Blestem și binecuvântare în același timp. Ciudat. Momentele din viața ta pe care ți le amintești. Unele, deși insignifiante, rămân pe veci. Mirosul aromat al unui copac, adierea unei raze de soare în care praful se ridică dansând fantasmagoric. Altele, deși esențiale, se șterg. Chipul părintelui tău. Învățăturile pe care profesorii tăi le numeau fundamentale. Din fiecare odaie în care ai fost vei păstra amintiri. Din odaia în care ai crescut, deși e cea mai îndepărtată în timp, din odăile luminate de focul blând, din odăile a căror ferestre dau spre pajiște. Nu vei uita singurătatea, la fel cum nu vei uita pasiunea înclinată spre promiscuitate. Nu îl vei uita pe el, îngerul frumos care te-a vindecat de tine. Care te-a supus prin dragostea lui. Și nu te vei uita pe tine în fiecare odaie pe care ai străbătut-o. Și vei realiza că nu mai ești tu, cel din odaia copilăriei. Identitate preschimbată. Stânga sau dreapta, credință sau înșelăciune, dragoste sau ură, iertare sau pedeapsă, toate aceste decizii sunt viața ta. Tu. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Identitate. În tine m-am simțit eu.

 

 

 

Christina, Queen of Sweden

 369px-Swedish_queen_Drottning_Kristina_portrait_by_Sébastien_Bourdon_stor

Cum te privește? o întreabă Christina, Regină a Suediei pe Ebba Sparre, doamna ei de onoare, atunci când aceasta îi povestește despre logodnicul ei, Contele Jakob Kasimir de la Gardie. Mă privește așa cum privim lebedele albe. Le lăudăm frumusețea aripilor dar le interzicem să zboare. Știu să pun o capcană pentru urși dar nu știu să te ating, îi mărturisește Christina frumoasei lady-in-waiting pe care o numește Belle.

            Kristina Augusta, fiică a Regelui Gustav al II-lea Adolf al Suediei moștenește tronul în o mie șase sute treizeci și doi la vârsta de șase ani, în urma morții tatălui ei în Războiul de treizeci de ani, în apărarea protestantismului. Încoronarea are loc la vârsta de optsprezece ani. Tânăra regină primește o educație austeră, masculină și prezintă un interes deosebit pentru scrimă, călărit și vânătoare de urși. Înzestrată cu o inteligență neobișnuită, bizară, regina iubește picturile, cărțile, manuscrisele, sculpturile și tratatele științifice. Dorește să își educe poporul prin artă și cultură, să transforme Stockholm-ul într-o Atenă a nordului. Un țel distonant pe fundalul sângerosului Război de treizeci de ani. Lipsă de armonie, inoportunitate sau strategie izvortă dintr-un suflet vizionar?

            Regina se dovedește a fi extravagantă, împroșcând cu culori stridente în griul luteran care persistă de-a lungul vieții până când omul se dovedește vrednic de întunericul veșnic. Regina refuză ideea potrivit căreia cursul vieții este prestabilit, iar omul se mântuiește doar prin credință. Admiratoare a lui Descartes, Regina îi scrie scrisori filosofului francez. Monsieur, vă rog să îmi explicați două lucruri: primul, ce este dragostea? Nu reușesc să definesc impulsul secret care ne face să ne simțim atrași de o anumită persoană în defavoarea alteia înainte de a ști că acea persoană ne merită atenția. Unde își are această alianță ascunsă obârșia? În trup sau minte? Și al doilea, cum scăpăm de acest sentiment? Maiestate, îi răspunde Descartes, există două feluri de dragoste: dragoste din compasiune care ne determină să le dorim binele celor pe care îi iubim și dragoste din pasiune care ne determină să îi dorim pe cei pe care îi iubim. Fiecare fel de dragoste își are simptomele proprii pe care le simțim în corp, în felul în care respirăm, în care roșim, în bătăile pulsului.

            După o întâlnire furtunoasă cu mama ei, prințesa germană Maria Eleonora de Brandenburg, Kristina îi scrie din nou lui Descartes, cerându-i de data aceasta definiția urii. Descartes face diferența între ură, sentiment care este rău pentru suflet și oroare, sentiment care este urât pentru suflet. Asta înseamnă că îmi urăsc mama, concluzionează Kristina.

            Kristina își sfidează sfătuitorii și întregul regat refuzând să se căsătorească pentru a da naștere unui nou moștenitor al tronului. Prezintă un comportament masculin și o sexualitate incertă, tumultoasă ca orice incertitudine. Se îmbracă în haine bărbătești, refuză rochii și bijuterii, preferând un port simplu: justaucorps, cravat și toque, haine ce îi sporesc nesupunerea, ciudățenia și frumusețea. Un înger care refuză aripile. Și poate și grația lui Dumnezeu. Nesupunere sau autenticitate? Își petrece timpul cu Ebba Sparre, Bella, pe care o numește frumoasa ei contesă și cu care își împarte patul. O pasiune pe care nu știe unde să o plaseze și cum să îi dea curs. O alianță ascunsă care s-a născut în trup sau minte? Pasiune sau compasiune? Bella, obiect al admirației raționale sau lebădă căreia îngerul îi dăruiește aripile proprii?

            În o mie șase sute cincizeci și patru Kristina își anunță Consiliul că va abdica, lăsând tronul verișorului ei Charles Gustav, cu care refuză ani de-a rândul să se căsătorească dar pe care îl proclamă fiu al ei și astfel moștenitor al tronului. Trece la catolicism, nesatisfăcută de doctrina luterană. Își schimbă numele în Christina Alexandra. Părăsește Suedia și o părăsește pe Bella care se căsătorește cu Jakob Kasimir de la Gardie, o căsătorie nefericită. O lume haină, neiertătoare, care taie aripile lebedelor, fie ele și de natură angelică.

      Odată ajunsă în Roma, unde va muri la șaizeci și doi de ani, Christina devine protectoarea artelor, a culturii și a științei. În o mie șase sute șaptezeci și unu fondează primul teatru public în incinta unei vechi închisori. O figură controversată, impetuoasă, aproape fantastică. O regină fără regat, o creștină fără de credință, o femeie fără rușine. Așa o descrie Papa. Deși de o religiozitate îndoielnică, Christina este una din cele trei femei înmormântate în tombele papale din Bazilica Sfântul Petru.

***

Monsieur, nu reușesc să înțeleg unde se naște nefericirea sufletului. Cine controlează această sete continuă pe care nimic nu o poate curma? Unde se află obârșia ei? În minte sau în corp? Ce mecanism decide când suntem fericiți? Să fie asta doar acțiunea unor glande ale trupului nostru? Sau rezultatul unui mecanism dumnezeiesc pe care Creatorul l-a ascuns în fiecare dintre noi? Și cât din ceea ce ne face fericiți e al nostru și cât se cuvine altora?

Câți îngeri au curajul să își dăruiască aripile unei simple lebede, supărându-l prin asta pe Dumnezeu?

 

Povestea lui Icar

IMG_1405

 

Prietena mea, Femeia-mamă, a primit astăzi cetățenia țării-surogat. Și eu am primit-o acum mai bine de o lună dar evenimentul nu m-a inspirat încât să îl menționez în scrierile mele. Deși e un eveniment festiv am mers singură. E ca atunci când zbor. Prefer să zbor singură ca să nu îmi fie frică pentru viața celui care e cu mine. Nu, nu mi-e teamă să mor. Mi-e teamă să nu moară alții. În timp ce așteptam să înceapă ceremonia, Femeia-mamă a apărut de nicăieri cu doi dintre cei trei copii ai ei. Era veselă și frumoasă cum e mereu. Ca o ploaie caldă de vară după care aerul miroase a detergent parfumat. I-am promis că atunci când va primi și ea cetățenia-surogat îi voi fi alături. Din drag de ea, nu pentru a-i întoarce bunătatea de a nu mă lăsa singură. Mi-am respectat promisiunea.

Era însoțită de soțul ei, de doi dintre cei trei copii, de părinții soțului ei și de câțiva prieteni de familie. Aerul din sala de festivități a primăriei era fierbinte. Femeia-mamă era agitată vesel. Ce trebuie să spui? a întrebat-o soțul ei. Un geolog rațional care o iubește cu sufletul și care i-a dăruit trei copii. E mereu atent ca ea să pronunțe cuvintele-surogat corect. Un fel de corectitudine care se naște din dragoste și grijă. Pentru ca nu cumva să se facă de râs pronunțând ceva greșit. Așa să îmi ajute Dumnezeu, am răspuns eu întrebării adresate ei. Câteodată o ajut cu pronunția. Ea mă ajută cu mult mai multe dar nu știe asta. Așa să îmi ajute Dumnezeu, a repetat ea cu accentul ei șâșâit. Limba ei maternă e limba pe care orice femeie vrea ca partenerul ei să i-o șoptească în ureche într-un moment în care universul se reduce la … sex.

Sala de festivități s-a umplut la capacitatea ei maximă de oameni atât de diferiți încât era un alint pentru ochi să îi privești. Două femei cu rochii lungi și voal se țineau de mână pentru a se proteja de mulțimea copleșitoare. Așa cum fac femeile din țările exotice care nu ies în public decât în grupuri. Mirosind a ghimbir și a visuri înăbușite. O femeie dintr-o țară vecină țării-mame purta o haină colorată care o făcea să strălucească. Avea pantofi portocalii asortați cu toc înalt. M-am gândit la o artistă care făcea dragoste cu modelele ei ziua, în atelierul în care bârnele de lemn erau stropite de culoare. Ușuratică dar sufletistă. Urma să îmbătrânească repede. Un bărbat de culoare ciocolatei cu lapte purta un costum puțin strălucitor. La fel și băiețelul lui care nu măsura mai mult de un metru. Un copil de om care, atunci când numele tatălui său a fost strigat să depună jurământul, nu reușea să își îmbrace sacoul costumului miniatural.

Femeia-mamă a depus jurământul cu un accent impecabil, cu o voce care îi trăda meseria. O voce puternică care predă tinerilor lucruri străine mie despre micro-organisme și ADN-uri de origine dumnezeiască pe care știința le-a patentat lipsită de rușine. Omul s-a născut din Dumnezeu, mi-a șoptit ea tăcut în timpul slujbei de Înviere la care fusesem împreună. Îngenuncheată în strană era și mai frumoasă decât e prin natura ei. O frumusețe interioară care i se citește în ochi. O frumusețe însoțită de o putere care nu își poate avea obârșia decât în dragostea pe care o primește de la soțul ei. Pe care îl adoră. Căruia i-a dăruit trei copii.

Din sala de festivități am coborât în holul primăriei care servește, printre altele, drept loc de reuniune. Fericiții posesori ai cetățeniei-surogat se adunaseră în grupuri pentru a se fotografia cu familia sau cu imaginea Regelui și Reginei țării-surogat care împodobea un perete convex. În țara-surogat până și Regina e dintr-o altă țară. Vorbește limba-surogat cu un accent grav, gutural care și-a pierdut suavitatea limbii ei mamă. O femeie frumoasă, elegantă. Mă întreb dacă era elegantă și înainte de a deveni Regină. O întrebare răutăcioasă de altfel.

Mi-am ridicat privirea spre tavanul extrem de înalt al holului primăriei. Atunci l-am zărit pentru prima dată, deși mai fusesem de multe ori acolo. Un trup fragmentat în zeci de bucăți de piele. Brațele și picioarele puternice arcuite în așa fel încât să țină piept vântului. Privirea îndreptată în zare. Pene atașate de brațe, omoplați și gambe. Un trup gol, frumos, veleitar. ICAR. Fiu al lui Daedalus. Întemnițat în Creta de către Minos. Care nu își acceptă soarta și își făurește aripi. Prevenit de tatăl său să nu se apropie de soare pentru a nu își pârjoli aripile. Nesăbuit și euforic în zborul său se apropie de soare care îi nimicește aripile de făurire omenească. Înghițit de Marea Egee. Mort. Victimă a propriei ambiții nesăbuite. Victimă a propriei ingenuități. Victimă a propriei genialități.

– Cine e bărbatul ăla la care te uiți? m-a întrebat Samuel, fiul mijlociu al Femeii-mamă.

– Icar, i-am spus fără să îmi iau privirea de la tavan.

– Cine? a insistat Samuel.

– Icar, primul om care a îndrăznit să zboare. Să zboare atunci când nici un alt om nu s-a gândit că așa ceva e posibil. Să zbori ca păsările.

– Ca avioanele? m-a întrebat Samuel.

– Da, i-am răspuns serioasă, dar pe vremea când nu existau avioane. Acum sute, mii de ani.

– Știi povestea lui? a întrebat Samuel.

– Da, o știu. Știu multe povești. Vrei sa ți-o spun pe asta?

A încuviințat dând din cap. Ne-am așezat pe jos unul lângă altul în holul primăriei. El s-a întins pe spate contemplându-l pe Icar.

– Icar a fost primul bărbat care a îndrăznit să zboare. Primul om, m-am corectat. S-a gândit că trebuie să existe o posibilitate să atingi norii ca păsările cu aripile lor și atunci și-a construit aripi din pene pe care și le-a atașat de trup și a zburat.

– Ca avionul? a insistat Samuel.

– Da, ca avionul.

– Și ce s-a întâmplat?

– Vrei să știi? Fie, m-am prefăcut indiferentă. Aripile lui nu au fost suficient de bune și a căzut pe pământ.

– S-a lovit? a întrebat Samuel îngrijorat.

– Da, i-am spus. Dar crezi că a renunțat? Chiar crezi că a renunțat? l-am întrebat severă.

– Nu! a strigat Samuel.

– Sigur că nu, i-am răspuns veselă. Tu ai renunța? Nimeni nu renunță la a zbura. A construit aripi noi și apoi a zburat din nou și de data asta nu a mai căzut.

– Și cum a aterizat? a întrebat Samuel.

Între timp ne îndreptam spre cafeneaua de la pod unde urma să închinăm în cinstea Femeii-mame.

– Oprește-te, i-am zis. Ce simți? S-a uitat la mine încurcat. Simți vântul? Ai văzut vreodată un avion aterizând? La fel a aterizat și Icar. Vântul care bate din față îți taie din viteză și aterizezi lin.

Samuel a zâmbit copilărește. În cafeneaua de la pod era gălăgie. Grupul nostru o cauza.

– Stai lângă mine, m-a implorat Samuel, să termini povestea. Se uita prin geamul mare la podul care tocmai se ridicase pentru a permite unei bărci să treacă. Pe vremea lui Icar existau poduri? m-a întrebat serios.

– Nu, nici măcar poduri.

– Uau! a exclamat plin de uimire. Și unde e Icar acum?

– A murit, i-am spus. Asta s-a întâmplat acum sute, mii de ani și Icar a zburat dar apoi viața lui a continuat, s-a căsătorit și a avut copii, a îmbătrânit și a murit.

– A murit, a încuviințat Samuel. Și acum există avioane. Cine a inventat avioanele? Băieții sau fetele?

– Băieții, i-am spus râzând. Ei sunt mai pricepuți la avioane.

– Da, așa e. Fetele sunt mai șarmante, a spus Samuel în timp ce s-a înroșit.

Am râs.

– Tu ai scris povestea lui Icar?

– Nu. Am citit-o într-o carte, i-am răspuns. L-am mângâiat pe spate în timp ce își sorbea ciocolata cu lapte. Mă simțeam ușor vinovată pentru că alterasem adevărul mitologic. Nici teoria aterizării unui avion nu îmi era clară.

Sfârșit.

Bocadillo de jamón

Tarragona

Domingo de Ramos

În Țara-Soare erau Floriile. El Domingo de Ramos. Cu părul încă ud urcam Rambla în căutarea unei florării. Soarele era blând și bun și mă simțeam răsfățată. Urma să plec în seara acelei zile și îmi părea rău că nu mă născusem acolo. Ca să nu fiu nevoită să plec. Copiii purtau crengi galbene de palmier de diferite mărimi, împletite ingenios. Mergeau la Biserică să sărbătorească  la Entrada a Jerusalén. Atmosfera casnică îmi cucerise inima încă din dimineața zilei precedente când am mers cu Fata-persană să mâncăm un bocadillo în magazinul bunicului. Trebuie să ne trezim de dimineață, mă prevenise Fata-persană. În momentul în care i se termină pâinea bunicul închide magazinul. Un bătrân care face bocatas dis-de-dimineață până i se termină pâinea mi s-a părut mult mai util unei societăți decât un rege căruia coroana îi îngrădește libertatea de a fi obișnuit. Nu ne-am trezit devreme, iar bunicului i se terminase pâinea.

La prima florărie m-am oprit. Cinco rosas, i-am spus vânzătoarei. În timp ce ea îi împacheta mult prea complicat m-am uitat la vânzătorii de foi de dafin. Nu văzusem niciodată atât de multe foi de dafin. Ramuri de un verde-jad. Mă întrebam dacă folosesc și altui scop decât aceluia de a aroma mâncarea. I-am mulțumit vânzătoarei pentru buchetul de trandafiri și m-am îndreptat grăbită spre apartamentul din apropierea autogării pe care îl închiriasem cu Fata-persană. I-am dăruit florile, era ziua ei. Nu din partea mea, ci din partea soțului ei care se afla pe un alt continent. Florile astea sunt de la soțul tău, i-am spus. M-a rugat să îți scriu și un mesaj dar nu am avut pix: Happy Birthday! Far but with you. Mi-au dat lacrimile. Și ei. Don’t shoot the messenger, am glumit ca să o fac să râdă. Mai târziu m-am gândit că mai bine o lăsam să plângă.

Sábado

Sâmbătă dimineața, după ce bunicului i se terminase pâinea, am luat micul dejun într-o cafenea. Bocadillo de jamón avea gust a aer blând de primăvară, a mare de un albastru limpede și a dragoste de oameni. O dimineață atemporală când te simți binecuvântat că exiști. Un moment în care ai acces la sufletul tău, când ești atât de aproape de tine încât ponderabilitatea trupului tău dispare. Pentru că nu mai ești trup. Ești altceva. Ești dragoste de oameni și de viață. Ești autenticitate. Contezi. Ești o lumină care arde viu. Ești frumusețea de a împărți viața cu oamenii de la masa vecină. Cu oamenii de la etajul trei din clădirea ta. Cu oamenii de la alt departament în instituția în care lucrezi. Cu oamenii care se grăbesc la metrou într-o dimineață sumbră. Cu oamenii care s-au întins pe iarbă în timpul pauzei de prânz. Care s-au descălțat pentru a se uni cu pământul încă jilav. Cu Oamenii.

Viernes

În avion, în drum spre Țara-Soare cerul era de un mov-asfințit. Mov-transparent. Mov-aterestru. Mov-condescendent. Mov-uterin. Pământul părea învelit într-o placentă de bumbac moale, mov. Un strat protector pe care oamenii nu îl conștientizează dar pe care unii îl simt. Îl numesc Dumnezeu. Un mov în care sufletele se scăldau împăcate. Am simțit atunci că locuiesc pe un Pământ care nu e lăsat la voia întâmplării. Un Pământ pe care fiecare își găsește utilitatea în comunitatea din care face parte.

Epilog

Bunicul pregătește bocadillos de o viață întreagă. Pereții magazinului erau garnisiți cu articole din ziare. Pagini galbene înrămate în care munca lui pentru comunitate era lăudată. Orașul se schimbase mult de pe vremea când viața era mai ușor de deslușit. Când rostul unui om se restrângea la o comunitate mică. Când el Domingo de Ramos era pentru toată lumea. Când înțelesurile nu erau tălmăcite. Când cu toții credeam, iar movul-bumbac care înconjoară Pământul se veda cu ochiul liber.

Apartenență.

Odă orașului-zăpadă

IMG_1269

 

Niciodată nu mi-au iertat plecarea. Simt asta. Nici eu nu le-am spus exact de ce am plecat. I-am lăsat pe ei să înțeleagă ce vor. Am luat un tren de noapte și asta a fost tot. Atunci mi-am dorit însingurare și departe. Nu am ținut cont de faptul că, odată ajunsă undeva, mă voi lega de alți oameni. Nu mi-au iertat plecarea. Fiecare în felul său.

Munții negri-albăstrui s-au încăpățânat să mă urmeze. Nu s-au lăsat înduplecați de rugămințile mele șoptite. Fetițo, mi-au spus, munții cu brazii lor nu au urmat niciodată pe nimeni. Asta ar denota nestatornicie. Aici e locul lor. Ei sunt Locul. Pe ce să se așeze zăpada iarna dacă nu pe crengile brazilor și pe acoperișul caselor sporadice? La rădăcina cui să crească ferigi și flori mici, mov care se hrănesc din liniștea pădurii? Și în hățișurile cui să se încurce tulpinele arțăgoase ale tufelor de zmeură?

 Casele evreiești de pe strada Șase Martie mi-au întors și ele spatele. Demn, cunoscându-și foarte bine valoarea. Au pereții înalți, scorojiți de ploile mov-albăstrui. În orașul-zăpadă plouă repede. O răbufnire a naturii care a înghițit prea mult praf. Stelele evreiești încă se mai disting la geamurile rotune ale ultimului cat. Lipsite de glorie însă răbdătoare. Ca o fecioară bătrână care încă așteaptă să îi vină vremea. Nu ademenește. Așteaptă. ילדה, mi-au spus aproape în cor, suntem legate cu sânge de locul acesta. Pe zidurile noastre e scrisă istoria orașului. Camerele noastre au găzduit suflete hăituite. Geamurile noastre au primit lumina soarelui în zile când răsăritul nu era de la sine înțeles. Când Lumina se câștiga prin răbdare. Îi așteptăm pe cei alungați. Unii au știut să se întoarcă. Alții s-au pierdut. Dar noi încă îi așteptăm.

[Ingenuu, am gândit eu. O candoare mincinoasă. Un motiv care să le mențină în viață. Care nu le permite să se sfărâme. Din cauza ploilor mov-albăstrui. Și a efemerității.]

Au început să vorbească tainic între ele. Își reluaseră sobrietatea. Ca niște bătrâne severe, cu haine austere, cu gulerul de un alb imaculat, scrobit. Aduse de spate dar impunătoare prin statornicia lor. De modă veche.

Nu, nu mi-au iertat plecarea. Simt asta. Unii m-au pedepsit așteptându-mă un timp. În loc să mă aștepte mi-aș fi dorit să mă urmeze. Adevărul e că nu am cerut asta explicit. Nu poți să ceri cuiva să te protejeze. Să trăiască un timp în umbra ta. Nu îndelung. Atât cât să găsești curajul să te oprești într-un loc. Și să începi să construiești. Să îți ridici un oraș-surogat din temelii. Nu, nimeni nu ar fi putut să mă urmeze. Nu era drumul lor. Nu m-au iertat. Dar nici nu mi-au făcut vreun rău. Nimeni nu mi-a făcut niciun rău niciodată. M-au pedepsit tăcând. Până când tăcerea lor a devenit atemporară. O stare de a fi. Ca o iarnă lungă, rece care sub zăpada ei ascunde zumzetul insectelor de vară.

Bătrânul cazinou m-a privit mult timp în tăcere. Copile, mi-a spus, te cunosc încă de când nu știai că există văzduh. O copilă cu ochi verzi-cenușii. Un suflet colțuros, nerotunjit. Cine ai devenit? m-a întrebat. L-am privit blând. În ninsoarea de afară părea murdar. Decăzut. Lipsit de putere. Istovit. Nu de trecerea timpului, ci de tristețe. O tristețe care îți împăienjenește ochii. Un trup mort cu suflet abia viu. Ca flacăra unei candele pe care gerul amenințător o stinge. În urma ei lasă întuneric. Un cazinou care amenință să se dărâme sub greutatea sufletului. Ploile mov-albăstrui de peste ani îi rupseseră cu dinții din piele. Din loc în loc i se vedea carnea cărămizie, de un roșu-sângeriu, rece, mort. Bucățile de piele rămase erau de un galben livid. Un cadavru în care sufletul se încăpățâna să moară. Un sulfet colțuros, nerotunjit.

Tu cine ai devenit? l-am întrebat răzbunătoare.

Vremelnicie, mi-a răspuns stins.

L-am mângâiat un timp pe părul alb. Cum mângâi un bătrân pe pat de moarte.

Copile, mi-a spus încet, a început să ningă.

 

Ninge vremelnic.