Rechini de apă dulce

bpi56y4c9

 

 

 

Nu sunt departe,

Sunt doar altundeva.

Nimeni nu mi-a făcut niciodată vreun rău.

Și nici nu am sărutat vreodată un băiat într-o bibliotecă,

Reavănă, sterilă.

 

Băiatul care îmi tunde părul e plecat în Nicaragua.

Timp de o lună.

Nicăieri altundeva în lume nu există rechini de apă dulce.

Cerro Negro, ce nume poetic pentru un vulcan!

Arzător, pasional.

 

Verișoara mea se ceartă cu vântul.

Iese din casă la șase și zece dimineața.

Corpul unei femei se pregătește perpetuu să creeze viață, i-am explicat.

Nimic mai mult decât o gazdă temporară, a concluzionat ea.

Deloc naivă, ageră. Cu ochii-malahit.

 

Încă nu am un plan dar îl voi urzi.

Nu, nu te voi răpi, te vor lăsa să pleci de bună voie.

Vom construi un castel din piatră împreună,

Înconjurat de șanțuri în apa cărora se vor scălda rechinii de apă dulce.

Îi vom aduce din Nicaragua.

 

Irealizabil?

Nicidecum!

Vom schimba istoria.

Și habitatul rechinilor de apă dulce.

 

 

 

 

 

 

 

 

Identitate

IMG_1476

“I’ve always known I’ve lived a life different from other men. And when I was a lad, I saw no path before me. I simply took a step and then another. Ever forward, ever onward, rushing toward a place, I knew not where. And one day I turned around and looked back and saw that each step I’d taken was a choice to go left, to go right, to go forward or even not go at all. Every day, every man has a choice between right and wrong, between love and hate. Sometimes between life and death. And the sum of those choices becomes your life. The day I realized that is the day I became a man.” (Jamie Fraser in Outlander)

 M-am așezat pe pământul verde. Iarba era scurtă și mă întrebam dacă și încă jilavă de la ploile din ultima săptămână. Nu era udă. Era doar verde, un verde fosforescent în lumina soarelui de după-amiază. M-am întins pe spate și am închis ochii. Murmurul oamenilor care vizitau parcul de lalele nu mă deranja. Soarele era fierbinte, neiertător. Și atunci am simțit. M-am întrebat dacă nu e doar o senzație creată de căldura dogoritoare sau de oboseala sufletului. Rațiunea îmi striga severă să deschid ochii și să privesc oamenii care furnicau în jurul meu. Ești unul din ei, îmi porunci, nimic mai mult, nimic mai puțin. Însă spiritul îmi șopti blând, aproape neauzit – Taci, retrage-te în tine și simte.

 Sub mine, Pământul se rotea.

 Suntem cu toții produsul mediului în care trăim. O limitare pe care existența geografică ne-o impune pentru a nu fi copleșiți de infinitatea Pământului și a frumuseților lui. De aceea viața noastră se reduce la un cadru restrâns, la ceea ce numim o țară, un așezământ, o vale între munți, o pajiște în care vara iarba crește sălbatic și miroase a caramel, o bucată de pământ îngradită de un gard pe care în timp au crescut licheni, o odaie în care am crescut și căreia îi cunoaștem fiecare ungher. Unii dintre noi însă se răzvrătesc. Refuză adăpostul lipsit de primejdie și aleg un drum. Un drum deopotrivă geografic și spiritual. Un drum care duce și el spre un nou cadru restrâns, o țară, un așezământ, o câmpie salvată de la înec, o pajiște pe care cresc lanuri de flori într-un sol nisipos, o nouă odaie pe noptiera căreia îți așezi vrafuri de cărți în diferite graiuri.

Dacă lumea ar fi un castel de piatră, e ca și cum ai trece dintr-o odaie în alta. Odăile ar fi separate de holuri reci și umede luminate de făclii care răspândesc un miros greu de smoală. Holuri alambicate, vegheate de străji, soldați în slujba cuiva care nu te știu și nu te vor ști niciodată dar care te urmăresc. Unii îți interzic anumite odăi, alții ți le permit știind că nu sunt decât capcane în care îți vei pierde un braț sau curajul, un deget sau demnitatea, un ochi sau încrederea de sine. Rătăcind pe holurile semi-obscure vei constata că neîncetat simți prezența cuiva, o entitate care se află într-un punct central și care nu are decât un singur rol: acela de a lua decizii. Tu. Un tu omniprezent. Decizii care mereu îți determină direcția, drumul. Stânga sau dreapta. Înainte sau înapoi. Sau niciuna dintre ele. Bine sau rău. Cinste sau înșelăciune. Dragoste sau ură. Viață sau moarte.

Unele odăi vor fi luminate de un foc care arde cumpătat. Te vei așeza lângă el și căldura te va moleși. Îți vei dori să stai. Să nu mai alegi. Să dormi. Alte odăi vor avea ferestre care dau spre o pajiște în care iarba e numai bună de cosit, o pajiște care se termină la baza unui munte care e acolo de când e lumea. Animale domesticite vor paște iarba cu gust de caramel. Le vei privi îndelung și le vei invidia serenitatea. Ele sunt în afara zidurilor castelului de piatră. Și nimeni nu le oferă posibilitatea de a lua decizii. Așa a decis Dumnezeu.

În unele odăi te vei găsi singur. Singur pe marginea unui pat în așternuturile căruia te vei înveli ca într-un giulgiu rece, mirosind a pământ. În alte odăi vei găsi un om. Un iubit. Un înger frumos care îți va jura dragoste și loialitate. Care te va supune și ți se va supune. Care va înțelege după ce își va ucide mândria că nu îți poate poseda sufletul fără să și-l jertfească pe al lui. Care se va uni cu tine, trup și suflet. Sânge din sângele tău și os din osul tău. Îți va oferi trupul lui și spiritul lui pentru a deveni Unul. Până când viața va fi curmată. I te vei dărui. O pasiune care te împiedică să respiri. O dorință care se va transforma în obsesie chinuitoare. O dorință animalică de a primi și oferi plăcere. Liniște. Împlinirea sufletului și a trupului. După ce veți face dragoste, veți vorbi. Și vei afla că nu e odaia lui. Nu, doar a ajuns acolo cu puțin înaintea ta. A avut timp să facă focul. Și el e în trecere. Pe drum. Iubește-mă cât sunt aici, îți va spune. Și îl vei iubi.

Natura ne-a înzestrat cu memorie. Blestem și binecuvântare în același timp. Ciudat. Momentele din viața ta pe care ți le amintești. Unele, deși insignifiante, rămân pe veci. Mirosul aromat al unui copac, adierea unei raze de soare în care praful se ridică dansând fantasmagoric. Altele, deși esențiale, se șterg. Chipul părintelui tău. Învățăturile pe care profesorii tăi le numeau fundamentale. Din fiecare odaie în care ai fost vei păstra amintiri. Din odaia în care ai crescut, deși e cea mai îndepărtată în timp, din odăile luminate de focul blând, din odăile a căror ferestre dau spre pajiște. Nu vei uita singurătatea, la fel cum nu vei uita pasiunea înclinată spre promiscuitate. Nu îl vei uita pe el, îngerul frumos care te-a vindecat de tine. Care te-a supus prin dragostea lui. Și nu te vei uita pe tine în fiecare odaie pe care ai străbătut-o. Și vei realiza că nu mai ești tu, cel din odaia copilăriei. Identitate preschimbată. Stânga sau dreapta, credință sau înșelăciune, dragoste sau ură, iertare sau pedeapsă, toate aceste decizii sunt viața ta. Tu. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Identitate. În tine m-am simțit eu.

 

 

 

Christina, Queen of Sweden

 369px-Swedish_queen_Drottning_Kristina_portrait_by_Sébastien_Bourdon_stor

Cum te privește? o întreabă Christina, Regină a Suediei pe Ebba Sparre, doamna ei de onoare, atunci când aceasta îi povestește despre logodnicul ei, Contele Jakob Kasimir de la Gardie. Mă privește așa cum privim lebedele albe. Le lăudăm frumusețea aripilor dar le interzicem să zboare. Știu să pun o capcană pentru urși dar nu știu să te ating, îi mărturisește Christina frumoasei lady-in-waiting pe care o numește Belle.

            Kristina Augusta, fiică a Regelui Gustav al II-lea Adolf al Suediei moștenește tronul în o mie șase sute treizeci și doi la vârsta de șase ani, în urma morții tatălui ei în Războiul de treizeci de ani, în apărarea protestantismului. Încoronarea are loc la vârsta de optsprezece ani. Tânăra regină primește o educație austeră, masculină și prezintă un interes deosebit pentru scrimă, călărit și vânătoare de urși. Înzestrată cu o inteligență neobișnuită, bizară, regina iubește picturile, cărțile, manuscrisele, sculpturile și tratatele științifice. Dorește să își educe poporul prin artă și cultură, să transforme Stockholm-ul într-o Atenă a nordului. Un țel distonant pe fundalul sângerosului Război de treizeci de ani. Lipsă de armonie, inoportunitate sau strategie izvortă dintr-un suflet vizionar?

            Regina se dovedește a fi extravagantă, împroșcând cu culori stridente în griul luteran care persistă de-a lungul vieții până când omul se dovedește vrednic de întunericul veșnic. Regina refuză ideea potrivit căreia cursul vieții este prestabilit, iar omul se mântuiește doar prin credință. Admiratoare a lui Descartes, Regina îi scrie scrisori filosofului francez. Monsieur, vă rog să îmi explicați două lucruri: primul, ce este dragostea? Nu reușesc să definesc impulsul secret care ne face să ne simțim atrași de o anumită persoană în defavoarea alteia înainte de a ști că acea persoană ne merită atenția. Unde își are această alianță ascunsă obârșia? În trup sau minte? Și al doilea, cum scăpăm de acest sentiment? Maiestate, îi răspunde Descartes, există două feluri de dragoste: dragoste din compasiune care ne determină să le dorim binele celor pe care îi iubim și dragoste din pasiune care ne determină să îi dorim pe cei pe care îi iubim. Fiecare fel de dragoste își are simptomele proprii pe care le simțim în corp, în felul în care respirăm, în care roșim, în bătăile pulsului.

            După o întâlnire furtunoasă cu mama ei, prințesa germană Maria Eleonora de Brandenburg, Kristina îi scrie din nou lui Descartes, cerându-i de data aceasta definiția urii. Descartes face diferența între ură, sentiment care este rău pentru suflet și oroare, sentiment care este urât pentru suflet. Asta înseamnă că îmi urăsc mama, concluzionează Kristina.

            Kristina își sfidează sfătuitorii și întregul regat refuzând să se căsătorească pentru a da naștere unui nou moștenitor al tronului. Prezintă un comportament masculin și o sexualitate incertă, tumultoasă ca orice incertitudine. Se îmbracă în haine bărbătești, refuză rochii și bijuterii, preferând un port simplu: justaucorps, cravat și toque, haine ce îi sporesc nesupunerea, ciudățenia și frumusețea. Un înger care refuză aripile. Și poate și grația lui Dumnezeu. Nesupunere sau autenticitate? Își petrece timpul cu Ebba Sparre, Bella, pe care o numește frumoasa ei contesă și cu care își împarte patul. O pasiune pe care nu știe unde să o plaseze și cum să îi dea curs. O alianță ascunsă care s-a născut în trup sau minte? Pasiune sau compasiune? Bella, obiect al admirației raționale sau lebădă căreia îngerul îi dăruiește aripile proprii?

            În o mie șase sute cincizeci și patru Kristina își anunță Consiliul că va abdica, lăsând tronul verișorului ei Charles Gustav, cu care refuză ani de-a rândul să se căsătorească dar pe care îl proclamă fiu al ei și astfel moștenitor al tronului. Trece la catolicism, nesatisfăcută de doctrina luterană. Își schimbă numele în Christina Alexandra. Părăsește Suedia și o părăsește pe Bella care se căsătorește cu Jakob Kasimir de la Gardie, o căsătorie nefericită. O lume haină, neiertătoare, care taie aripile lebedelor, fie ele și de natură angelică.

      Odată ajunsă în Roma, unde va muri la șaizeci și doi de ani, Christina devine protectoarea artelor, a culturii și a științei. În o mie șase sute șaptezeci și unu fondează primul teatru public în incinta unei vechi închisori. O figură controversată, impetuoasă, aproape fantastică. O regină fără regat, o creștină fără de credință, o femeie fără rușine. Așa o descrie Papa. Deși de o religiozitate îndoielnică, Christina este una din cele trei femei înmormântate în tombele papale din Bazilica Sfântul Petru.

***

Monsieur, nu reușesc să înțeleg unde se naște nefericirea sufletului. Cine controlează această sete continuă pe care nimic nu o poate curma? Unde se află obârșia ei? În minte sau în corp? Ce mecanism decide când suntem fericiți? Să fie asta doar acțiunea unor glande ale trupului nostru? Sau rezultatul unui mecanism dumnezeiesc pe care Creatorul l-a ascuns în fiecare dintre noi? Și cât din ceea ce ne face fericiți e al nostru și cât se cuvine altora?

Câți îngeri au curajul să își dăruiască aripile unei simple lebede, supărându-l prin asta pe Dumnezeu?

 

Povestea lui Icar

IMG_1405

 

Prietena mea, Femeia-mamă, a primit astăzi cetățenia țării-surogat. Și eu am primit-o acum mai bine de o lună dar evenimentul nu m-a inspirat încât să îl menționez în scrierile mele. Deși e un eveniment festiv am mers singură. E ca atunci când zbor. Prefer să zbor singură ca să nu îmi fie frică pentru viața celui care e cu mine. Nu, nu mi-e teamă să mor. Mi-e teamă să nu moară alții. În timp ce așteptam să înceapă ceremonia, Femeia-mamă a apărut de nicăieri cu doi dintre cei trei copii ai ei. Era veselă și frumoasă cum e mereu. Ca o ploaie caldă de vară după care aerul miroase a detergent parfumat. I-am promis că atunci când va primi și ea cetățenia-surogat îi voi fi alături. Din drag de ea, nu pentru a-i întoarce bunătatea de a nu mă lăsa singură. Mi-am respectat promisiunea.

Era însoțită de soțul ei, de doi dintre cei trei copii, de părinții soțului ei și de câțiva prieteni de familie. Aerul din sala de festivități a primăriei era fierbinte. Femeia-mamă era agitată vesel. Ce trebuie să spui? a întrebat-o soțul ei. Un geolog rațional care o iubește cu sufletul și care i-a dăruit trei copii. E mereu atent ca ea să pronunțe cuvintele-surogat corect. Un fel de corectitudine care se naște din dragoste și grijă. Pentru ca nu cumva să se facă de râs pronunțând ceva greșit. Așa să îmi ajute Dumnezeu, am răspuns eu întrebării adresate ei. Câteodată o ajut cu pronunția. Ea mă ajută cu mult mai multe dar nu știe asta. Așa să îmi ajute Dumnezeu, a repetat ea cu accentul ei șâșâit. Limba ei maternă e limba pe care orice femeie vrea ca partenerul ei să i-o șoptească în ureche într-un moment în care universul se reduce la … sex.

Sala de festivități s-a umplut la capacitatea ei maximă de oameni atât de diferiți încât era un alint pentru ochi să îi privești. Două femei cu rochii lungi și voal se țineau de mână pentru a se proteja de mulțimea copleșitoare. Așa cum fac femeile din țările exotice care nu ies în public decât în grupuri. Mirosind a ghimbir și a visuri înăbușite. O femeie dintr-o țară vecină țării-mame purta o haină colorată care o făcea să strălucească. Avea pantofi portocalii asortați cu toc înalt. M-am gândit la o artistă care făcea dragoste cu modelele ei ziua, în atelierul în care bârnele de lemn erau stropite de culoare. Ușuratică dar sufletistă. Urma să îmbătrânească repede. Un bărbat de culoare ciocolatei cu lapte purta un costum puțin strălucitor. La fel și băiețelul lui care nu măsura mai mult de un metru. Un copil de om care, atunci când numele tatălui său a fost strigat să depună jurământul, nu reușea să își îmbrace sacoul costumului miniatural.

Femeia-mamă a depus jurământul cu un accent impecabil, cu o voce care îi trăda meseria. O voce puternică care predă tinerilor lucruri străine mie despre micro-organisme și ADN-uri de origine dumnezeiască pe care știința le-a patentat lipsită de rușine. Omul s-a născut din Dumnezeu, mi-a șoptit ea tăcut în timpul slujbei de Înviere la care fusesem împreună. Îngenuncheată în strană era și mai frumoasă decât e prin natura ei. O frumusețe interioară care i se citește în ochi. O frumusețe însoțită de o putere care nu își poate avea obârșia decât în dragostea pe care o primește de la soțul ei. Pe care îl adoră. Căruia i-a dăruit trei copii.

Din sala de festivități am coborât în holul primăriei care servește, printre altele, drept loc de reuniune. Fericiții posesori ai cetățeniei-surogat se adunaseră în grupuri pentru a se fotografia cu familia sau cu imaginea Regelui și Reginei țării-surogat care împodobea un perete convex. În țara-surogat până și Regina e dintr-o altă țară. Vorbește limba-surogat cu un accent grav, gutural care și-a pierdut suavitatea limbii ei mamă. O femeie frumoasă, elegantă. Mă întreb dacă era elegantă și înainte de a deveni Regină. O întrebare răutăcioasă de altfel.

Mi-am ridicat privirea spre tavanul extrem de înalt al holului primăriei. Atunci l-am zărit pentru prima dată, deși mai fusesem de multe ori acolo. Un trup fragmentat în zeci de bucăți de piele. Brațele și picioarele puternice arcuite în așa fel încât să țină piept vântului. Privirea îndreptată în zare. Pene atașate de brațe, omoplați și gambe. Un trup gol, frumos, veleitar. ICAR. Fiu al lui Daedalus. Întemnițat în Creta de către Minos. Care nu își acceptă soarta și își făurește aripi. Prevenit de tatăl său să nu se apropie de soare pentru a nu își pârjoli aripile. Nesăbuit și euforic în zborul său se apropie de soare care îi nimicește aripile de făurire omenească. Înghițit de Marea Egee. Mort. Victimă a propriei ambiții nesăbuite. Victimă a propriei ingenuități. Victimă a propriei genialități.

– Cine e bărbatul ăla la care te uiți? m-a întrebat Samuel, fiul mijlociu al Femeii-mamă.

– Icar, i-am spus fără să îmi iau privirea de la tavan.

– Cine? a insistat Samuel.

– Icar, primul om care a îndrăznit să zboare. Să zboare atunci când nici un alt om nu s-a gândit că așa ceva e posibil. Să zbori ca păsările.

– Ca avioanele? m-a întrebat Samuel.

– Da, i-am răspuns serioasă, dar pe vremea când nu existau avioane. Acum sute, mii de ani.

– Știi povestea lui? a întrebat Samuel.

– Da, o știu. Știu multe povești. Vrei sa ți-o spun pe asta?

A încuviințat dând din cap. Ne-am așezat pe jos unul lângă altul în holul primăriei. El s-a întins pe spate contemplându-l pe Icar.

– Icar a fost primul bărbat care a îndrăznit să zboare. Primul om, m-am corectat. S-a gândit că trebuie să existe o posibilitate să atingi norii ca păsările cu aripile lor și atunci și-a construit aripi din pene pe care și le-a atașat de trup și a zburat.

– Ca avionul? a insistat Samuel.

– Da, ca avionul.

– Și ce s-a întâmplat?

– Vrei să știi? Fie, m-am prefăcut indiferentă. Aripile lui nu au fost suficient de bune și a căzut pe pământ.

– S-a lovit? a întrebat Samuel îngrijorat.

– Da, i-am spus. Dar crezi că a renunțat? Chiar crezi că a renunțat? l-am întrebat severă.

– Nu! a strigat Samuel.

– Sigur că nu, i-am răspuns veselă. Tu ai renunța? Nimeni nu renunță la a zbura. A construit aripi noi și apoi a zburat din nou și de data asta nu a mai căzut.

– Și cum a aterizat? a întrebat Samuel.

Între timp ne îndreptam spre cafeneaua de la pod unde urma să închinăm în cinstea Femeii-mame.

– Oprește-te, i-am zis. Ce simți? S-a uitat la mine încurcat. Simți vântul? Ai văzut vreodată un avion aterizând? La fel a aterizat și Icar. Vântul care bate din față îți taie din viteză și aterizezi lin.

Samuel a zâmbit copilărește. În cafeneaua de la pod era gălăgie. Grupul nostru o cauza.

– Stai lângă mine, m-a implorat Samuel, să termini povestea. Se uita prin geamul mare la podul care tocmai se ridicase pentru a permite unei bărci să treacă. Pe vremea lui Icar existau poduri? m-a întrebat serios.

– Nu, nici măcar poduri.

– Uau! a exclamat plin de uimire. Și unde e Icar acum?

– A murit, i-am spus. Asta s-a întâmplat acum sute, mii de ani și Icar a zburat dar apoi viața lui a continuat, s-a căsătorit și a avut copii, a îmbătrânit și a murit.

– A murit, a încuviințat Samuel. Și acum există avioane. Cine a inventat avioanele? Băieții sau fetele?

– Băieții, i-am spus râzând. Ei sunt mai pricepuți la avioane.

– Da, așa e. Fetele sunt mai șarmante, a spus Samuel în timp ce s-a înroșit.

Am râs.

– Tu ai scris povestea lui Icar?

– Nu. Am citit-o într-o carte, i-am răspuns. L-am mângâiat pe spate în timp ce își sorbea ciocolata cu lapte. Mă simțeam ușor vinovată pentru că alterasem adevărul mitologic. Nici teoria aterizării unui avion nu îmi era clară.

Sfârșit.

Bocadillo de jamón

Tarragona

Domingo de Ramos

În Țara-Soare erau Floriile. El Domingo de Ramos. Cu părul încă ud urcam Rambla în căutarea unei florării. Soarele era blând și bun și mă simțeam răsfățată. Urma să plec în seara acelei zile și îmi părea rău că nu mă născusem acolo. Ca să nu fiu nevoită să plec. Copiii purtau crengi galbene de palmier de diferite mărimi, împletite ingenios. Mergeau la Biserică să sărbătorească  la Entrada a Jerusalén. Atmosfera casnică îmi cucerise inima încă din dimineața zilei precedente când am mers cu Fata-persană să mâncăm un bocadillo în magazinul bunicului. Trebuie să ne trezim de dimineață, mă prevenise Fata-persană. În momentul în care i se termină pâinea bunicul închide magazinul. Un bătrân care face bocatas dis-de-dimineață până i se termină pâinea mi s-a părut mult mai util unei societăți decât un rege căruia coroana îi îngrădește libertatea de a fi obișnuit. Nu ne-am trezit devreme, iar bunicului i se terminase pâinea.

La prima florărie m-am oprit. Cinco rosas, i-am spus vânzătoarei. În timp ce ea îi împacheta mult prea complicat m-am uitat la vânzătorii de foi de dafin. Nu văzusem niciodată atât de multe foi de dafin. Ramuri de un verde-jad. Mă întrebam dacă folosesc și altui scop decât aceluia de a aroma mâncarea. I-am mulțumit vânzătoarei pentru buchetul de trandafiri și m-am îndreptat grăbită spre apartamentul din apropierea autogării pe care îl închiriasem cu Fata-persană. I-am dăruit florile, era ziua ei. Nu din partea mea, ci din partea soțului ei care se afla pe un alt continent. Florile astea sunt de la soțul tău, i-am spus. M-a rugat să îți scriu și un mesaj dar nu am avut pix: Happy Birthday! Far but with you. Mi-au dat lacrimile. Și ei. Don’t shoot the messenger, am glumit ca să o fac să râdă. Mai târziu m-am gândit că mai bine o lăsam să plângă.

Sábado

Sâmbătă dimineața, după ce bunicului i se terminase pâinea, am luat micul dejun într-o cafenea. Bocadillo de jamón avea gust a aer blând de primăvară, a mare de un albastru limpede și a dragoste de oameni. O dimineață atemporală când te simți binecuvântat că exiști. Un moment în care ai acces la sufletul tău, când ești atât de aproape de tine încât ponderabilitatea trupului tău dispare. Pentru că nu mai ești trup. Ești altceva. Ești dragoste de oameni și de viață. Ești autenticitate. Contezi. Ești o lumină care arde viu. Ești frumusețea de a împărți viața cu oamenii de la masa vecină. Cu oamenii de la etajul trei din clădirea ta. Cu oamenii de la alt departament în instituția în care lucrezi. Cu oamenii care se grăbesc la metrou într-o dimineață sumbră. Cu oamenii care s-au întins pe iarbă în timpul pauzei de prânz. Care s-au descălțat pentru a se uni cu pământul încă jilav. Cu Oamenii.

Viernes

În avion, în drum spre Țara-Soare cerul era de un mov-asfințit. Mov-transparent. Mov-aterestru. Mov-condescendent. Mov-uterin. Pământul părea învelit într-o placentă de bumbac moale, mov. Un strat protector pe care oamenii nu îl conștientizează dar pe care unii îl simt. Îl numesc Dumnezeu. Un mov în care sufletele se scăldau împăcate. Am simțit atunci că locuiesc pe un Pământ care nu e lăsat la voia întâmplării. Un Pământ pe care fiecare își găsește utilitatea în comunitatea din care face parte.

Epilog

Bunicul pregătește bocadillos de o viață întreagă. Pereții magazinului erau garnisiți cu articole din ziare. Pagini galbene înrămate în care munca lui pentru comunitate era lăudată. Orașul se schimbase mult de pe vremea când viața era mai ușor de deslușit. Când rostul unui om se restrângea la o comunitate mică. Când el Domingo de Ramos era pentru toată lumea. Când înțelesurile nu erau tălmăcite. Când cu toții credeam, iar movul-bumbac care înconjoară Pământul se veda cu ochiul liber.

Apartenență.

Odă orașului-zăpadă

IMG_1269

 

Niciodată nu mi-au iertat plecarea. Simt asta. Nici eu nu le-am spus exact de ce am plecat. I-am lăsat pe ei să înțeleagă ce vor. Am luat un tren de noapte și asta a fost tot. Atunci mi-am dorit însingurare și departe. Nu am ținut cont de faptul că, odată ajunsă undeva, mă voi lega de alți oameni. Nu mi-au iertat plecarea. Fiecare în felul său.

Munții negri-albăstrui s-au încăpățânat să mă urmeze. Nu s-au lăsat înduplecați de rugămințile mele șoptite. Fetițo, mi-au spus, munții cu brazii lor nu au urmat niciodată pe nimeni. Asta ar denota nestatornicie. Aici e locul lor. Ei sunt Locul. Pe ce să se așeze zăpada iarna dacă nu pe crengile brazilor și pe acoperișul caselor sporadice? La rădăcina cui să crească ferigi și flori mici, mov care se hrănesc din liniștea pădurii? Și în hățișurile cui să se încurce tulpinele arțăgoase ale tufelor de zmeură?

 Casele evreiești de pe strada Șase Martie mi-au întors și ele spatele. Demn, cunoscându-și foarte bine valoarea. Au pereții înalți, scorojiți de ploile mov-albăstrui. În orașul-zăpadă plouă repede. O răbufnire a naturii care a înghițit prea mult praf. Stelele evreiești încă se mai disting la geamurile rotune ale ultimului cat. Lipsite de glorie însă răbdătoare. Ca o fecioară bătrână care încă așteaptă să îi vină vremea. Nu ademenește. Așteaptă. ילדה, mi-au spus aproape în cor, suntem legate cu sânge de locul acesta. Pe zidurile noastre e scrisă istoria orașului. Camerele noastre au găzduit suflete hăituite. Geamurile noastre au primit lumina soarelui în zile când răsăritul nu era de la sine înțeles. Când Lumina se câștiga prin răbdare. Îi așteptăm pe cei alungați. Unii au știut să se întoarcă. Alții s-au pierdut. Dar noi încă îi așteptăm.

[Ingenuu, am gândit eu. O candoare mincinoasă. Un motiv care să le mențină în viață. Care nu le permite să se sfărâme. Din cauza ploilor mov-albăstrui. Și a efemerității.]

Au început să vorbească tainic între ele. Își reluaseră sobrietatea. Ca niște bătrâne severe, cu haine austere, cu gulerul de un alb imaculat, scrobit. Aduse de spate dar impunătoare prin statornicia lor. De modă veche.

Nu, nu mi-au iertat plecarea. Simt asta. Unii m-au pedepsit așteptându-mă un timp. În loc să mă aștepte mi-aș fi dorit să mă urmeze. Adevărul e că nu am cerut asta explicit. Nu poți să ceri cuiva să te protejeze. Să trăiască un timp în umbra ta. Nu îndelung. Atât cât să găsești curajul să te oprești într-un loc. Și să începi să construiești. Să îți ridici un oraș-surogat din temelii. Nu, nimeni nu ar fi putut să mă urmeze. Nu era drumul lor. Nu m-au iertat. Dar nici nu mi-au făcut vreun rău. Nimeni nu mi-a făcut niciun rău niciodată. M-au pedepsit tăcând. Până când tăcerea lor a devenit atemporară. O stare de a fi. Ca o iarnă lungă, rece care sub zăpada ei ascunde zumzetul insectelor de vară.

Bătrânul cazinou m-a privit mult timp în tăcere. Copile, mi-a spus, te cunosc încă de când nu știai că există văzduh. O copilă cu ochi verzi-cenușii. Un suflet colțuros, nerotunjit. Cine ai devenit? m-a întrebat. L-am privit blând. În ninsoarea de afară părea murdar. Decăzut. Lipsit de putere. Istovit. Nu de trecerea timpului, ci de tristețe. O tristețe care îți împăienjenește ochii. Un trup mort cu suflet abia viu. Ca flacăra unei candele pe care gerul amenințător o stinge. În urma ei lasă întuneric. Un cazinou care amenință să se dărâme sub greutatea sufletului. Ploile mov-albăstrui de peste ani îi rupseseră cu dinții din piele. Din loc în loc i se vedea carnea cărămizie, de un roșu-sângeriu, rece, mort. Bucățile de piele rămase erau de un galben livid. Un cadavru în care sufletul se încăpățâna să moară. Un sulfet colțuros, nerotunjit.

Tu cine ai devenit? l-am întrebat răzbunătoare.

Vremelnicie, mi-a răspuns stins.

L-am mângâiat un timp pe părul alb. Cum mângâi un bătrân pe pat de moarte.

Copile, mi-a spus încet, a început să ningă.

 

Ninge vremelnic.

 

 

 

 

Definiția colindului

FullSizeRender

 

În sala mică de spectacole mă simțeam emoționată și un pic stingheră. Un concert de colinde din țara-mamă transpus într-un decor străin. Străin dar devenit familiar. În drum spre sala de spectacole m-am plimbat pe marginea canalelor de apă. Instalațiile luminose erau încolăcite îndemânatic în jurul crengilor de copaci pe care îi admirasem în diferite anotimpuri. Un fel de arțari dar foarte înalți. Magazinele de haine se închideau, iar oamenii se întorceau spre gara centrală, cu mâinile ocupate cu pungi de hârtie dreptunghiulare.

În inimi urca seara.

Femei îmbrăcate cu ii înflorate ocupau holul în care mirosea a mâncare specifică țării-mame. Limba-surogat era în minoritate și asta mi s-a părut straniu. Cele câteva voci de bărbați din țara-surogat care își însoțeau iubitele la concertul de colinde se pierdeau între conversații despre copiii care crescuseră, noul loc de muncă sau sărbătorile care urmau să vină. Mergi acasă? se întrebau unii pe alții. Chipuri cu trăsături pe care le recunoșteam. Mă întrebam dacă și eu semănam cu femeile cu ii. Dacă cineva, uitându-se la chipul meu, mi-ar fi ghicit provenineța. Dorință de unicitate. De vers pe care nu l-a mai scris nimeni. De cânt pe note nemaiauzite.

Între două zile nu-i decât o noapte.

 Mă gândeam la o traducere veritabilă a cuvântului colind. Colindele nu sunt doar cântece de Crăciun. Kerstliedjes. Colindele sunt serile de iarnă din orașul-zăpadă. Când ornamentele agățate stângaci de lampadare se aprind prea țipător. Când străzile se lipsesc de oameni și asta le dă un aer feeric. Tainic. Colindele sunt casele evreiești de pe strada Mihai Eminescu. A căror fațadă a fost renovată în culori atât de neasortate. Colindele sunt magazinele de pe strada Șase Martie în care manechine vechi poartă haine noi. Colindele sunt brazii verzi încărcați de zăpada care a căzut azi-noapte. Și aleile din parc care de o parte și de alta sunt străjuite de busturi de scriitori, personalități istorice și oameni de seamă ai orașului-zăpadă. Se odihnesc sub un strat de zăpadă care li s-a așezat pe umeri.

Fir de iarbă amărui.

Artistul era cărunt. Puțin adus de spate, mai înalt decât părea la televizor. Îl văzusem de multe ori când în serile lungi mă uitam la programele de sărbători de iarnă. Un televizor alb negru pe care mama l-a dus la reparat de multe ori. Prea multe. O voce blândă, clară și puternică. O chitară care se obișnuise cu el. Un coleg care îl însoțea și îl acompania la voce și chitară. Un scaun pe care se așezase pentru a se ridica de câteva ori în timpul spectacolului ca să-și aplaude publicul. Smerenie. Între cântece povestea diferite întâmplări de dinainte de optzeci și nouă. Colindele lui purtau cuvinte care păreau îndepărtate: pripoare, iarmaroc, primenește, covată, capătă, sfădește, dușumele, cușmă, cămin. Cuvinte care făceau tăcere în mine. Un fel de pace care îți aduce aminte că ești de undeva. Că te-ai născut într-un loc de care aparții. Un oraș-zăpadă care e atât de viu în mine. În care cuvintele îndepărtate au înțeles pentru că toată lumea le recunoaște. Cămin. Poezie cântată.

Colindele sunt poezii despre credință. Despre case în care oamenii îl așteaptă pe Domnul Sfânt cu colaci pe masă. Poezii despre Maica Sfântă care născu Fiu. O credință neîntinată de iubire de sine. O credință arhaică. Credința bunicilor mei care s-au născut și au murit în inima unui sat de munte nemuritor. Un sat care s-a așezat în valea dintre munți și care trăiește abia conștient de restul lumii. În care se face foc în sobe din lut. În care femeile cos și bărbații lucrează la pădure. Unde duminica e zi sfântă de sărbătoare. Unde cuvântul amar e atît dulce. Iar norocul e ceva ce ți se dăruiește sau nu la naștere. De zâne ursitoare. Oameni a căror credință e inocentă. Neprihănită. Nemuritori de rând. Colindele îl aduc pe Dumnezeu.

Colindele nu sunt doar cântece de Crăciun. Colindele sunt trecut. Și apartenenta de el.

 

Ceață, vânt, zăpadă și tăcere
Raza lunii fâlfâie tăcut
Inima c-o molcomă durere
Își aduce aminte de trecut.

 

 

 

Prima ninsoare

A nins în orașul-zăpadă

Timid.

Prietena mamei a murit.

Un cancer galopant, mi-a spus mama la telefon.

M-am prefăcut neafectată

Ca un om matur care înțelege că viața înseamnă și moarte.

 

Nu mi se întâmplă nimic

De câteva luni poate.

Plouă și soarele apune puțin înainte de cinci

Și cerul e rece.

Strada pe care locuiesc e mereu udă.

Ești bine? m-a întrebat.

Da, am mințit.

 

Se apropie competiția

O aștept de parcă aș participa eu la ea.

Îmi doresc să câștige medalii

Ca să fiu mândră de el.

Ai grijă să nu te tai în timp ce faci mâncare, mi-a spus.

De ce spui asta? am întrebat.

 

Nu e decât o toamnă înceată.

Am un secret

Pe care am reușit să îl păstrez de câțiva ani.

Am început să mă interesez de istorie

Și citesc.

Aștept.

 

Să se întâmple ceva.

Să câștigi medalii.

Să apară cartea.

Să ningă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua Revoluției

IMG_0835

– Îmi amintesc perfect ce făceam în ziua Revoluției, a spus cu un zâmbet blând pe față.

Stătea în fața mea, cu coatele pe masă. Purta o cămașă în carouri închisă până la ultimul nasture. Nasturi albi, cu excepția celor de la mâneci care erau roșii.

– Tu nu îți amintești ce făceai în ziua Revoluției? a întrebat puțin afectat de parcă nu se aștepta decât la un da.

– Nu, nu îmi amintesc, am răspuns sincer cu riscul de a-l dezamăgi.

Aș fi vrut să menționez că eram prea mică ca să îmi amintesc ceva dar m-am gândit că asta m-ar fi făcut să par prea tânără în comparație cu el. Nu am zis nimic.

– Pe strada Dornelor, peste drum de Templul evreiesc, era laboratorul cofetăriei. M-am întâlnit cu un băiat pe care îl cunoșteam și am mers cu el la laborator. Doamna de la laborator îl chemase ca să îi cumpere niște medicamente de la farmacie. I-a dat niște prăjituri pentru doamna de la farmacie. Am luat prăjiturile și ne îndreptam spre farmacie. Pe drum am mâncat una.

A râs adorabil.

Decembrie înainte de Revoluție. Dimineață rece în orașul-zăpadă. Mulți locuitori încă nu s-au trezit. Strada Șase Martie aproape goală, ca o femeie care lenevește într-un pat de duminică. Un frig umed. Ceața își face de cap. Doi băieți merg pe strada pustie cu un platou încărcat cu prăjituri. Miros de zahăr, ceață și fum. Începe să picure încet.

 – Am dus prăjiturile la farmacie și ne-am întors la laborator. Plutea ceva în aer. Ceva la fel de imponderabil ca ceața. Oamenii apăreau de nicăieri și se adunau în grupuri mici și șușoteau. Doamna de la laborator ne-a rugat să mai facem ceva pentru ea – să ducem niște înghețată la cofetăria de pe Șase Martie.

Pentru a evidenția cantitatea de înghețată a folosit un cuvânt care începea cu M. Nu mi-l amintesc dar m-am gândit la două găleți mari cu înghețată.

– I-am spus băiatului cu care eram să trecem pe acasă pe la mine ca să îmi opresc niște înghețată. Am intrat în casă ca să iau un castron pe care l-am scufundat în înghețată, apoi am aranjat repede cu lingura ca să nu se vadă ca umblasem la înghețată.

Mâna lui a făcut un gest care imita un escavator în aer. M-am gândit cât era de frumos. Semăna cu un actor. Blond-auriu.

– Era înghețată de fragi sau de căpșuni, nu părea sigur. O înghețată roz, a adăugat. Am intrat în casă ca să duc înghețata. Și atunci l-am auzit pe Ion Caramitru la televizor – Fraților, a fugit Ceaușeșcu!

O cameră cu un pat mare. Încă rece dar cu focul aprins în soba de teracotă. Un dulap maro, masiv pe care era pus televizorul. Un fel de liniște de dimineață. Dimineața nebănuită a Revoluției.

 – De fapt totul a început pe șaptesprezece – optsprezece decembrie. Stăteam la coadă la lămâi la cofetăria de peste drum de Bibliotecă. Știi unde? Acum e un magazin de haine acolo. Era o coadă lungă. Un bărbat foarte înalt din mulțime pe care nu îl văzusem niciodată a început dintr-o dată să vorbească – Ați auzit că oamenii au ieșit în stradă? Oameni buni, și noi trebuie să facem asta! O liniște de mormânt, toți oamenii au plecat capul în pământ si nimeni nu a spus nimic. Cred ca erau oameni care fuseseră trimiși în toată țara să stârnească masele. Avea o voce puternică și se simțea curaj în vocea lui.

Începuse timpul curajului în voce. Timpul strigătului. Al fricii noi.

 – Atunci s-a îmbolnăvit mama. Fratele meu era militar în termen la Timișoara. Știi că Revoluția a început în Timișoara? Nu am spus nimic. Știam. Nu știam nimic de el. Și mama s-a îmbolnăvit de supărare. Era să o pierdem atunci. A stat așa o săptămână acasă, se zvârcolea de durere. Ieșeam din când în când în stradă. În casă era o atmosferă apăsătoare. Ieșeam să văd oamenii trecând pe stradă.

Ochi albaștri plânși. Un băiat care trăia Revoluția în suflet. Un bărbat care avea să se simtă câteodată pierdut.

 – Apoi am dus-o la spital. Doctorul Creangă a salvat-o. Era un doctor milos, un om cu har.

Parcă s-a sfârșit timpul oamenilor cu har, am vrut să spun. Nu am spus nimic.

– A operat-o de urgență și a salvat-o. Tata a vrut să îi dea ceva în semn de mulțumire. Și a țipat la el – Nu ai copii? Du-te și cumpără-le lor ceva, nu îmi da mie!

 – Țara era în război. Era un haos total. Din când în când ieșea câte unul pe stradă și striga – Vin teroriștii!

Imiaginea unui om care alerga pe stradă strigând că vin teroriștii m-a amuzat. El zâmbea ghiduș. Avea buzele roz.

– Cine erau teroriștii? am întrebat naiv.

– Nu se știa, a răspuns serios. Se dădeau ordine contradictorii. Oamenii erau împușcați din greșeală. Au murit o mie o sută de oameni, îți dai seama? Primarul orașului-zăpadă s-a ascuns în turnul primăriei. Ce om hain! L-am cunoscut și eu. Un nenorocit care abuza de putere. L-am văzut cum amenința femeile care lucrau la alimentare în satele din jurul orașului.

I-am simțit ura.

– Oamenii au scos televizoarele pe geam. Revoluția se dădea la televizor. Au început să arunce tablourile cu Ceaușeșcu pe geamurile Bibliotecii. Oamenii au ieșit în stradă.

Sfârșit de zi de decembrie ploioasă. Frigul din turnul Primăriei îi pătrundea Primarului în oase. La fel ca și frica. Se gândea la femeia cu sâni mari de la alimentara de pe colț. Care tremura de fiecare dată când îl vedea intrând în alimentară. Nimic nu îl excita mai mult decât frica din ochii femeilor îmbrăcate în halaturile puțin îngălbenite și cu bonete apretate pe cap. Mâinile îi tremurau necontrolat. Ceaușeșcu fugise și îl lăsase pe el cu mulțimea asta de proști care se vor răzbuna pe el. Îl vor pedepsi. Îl vor vâna și îl vor omorî. Nu îi fusese niciodată atât de frică și de frig. Frig în suflet. Când ceasul din turn a bătut ora exactă Primarul și-a dus mâinile la urechi. Bătăile ceasului nu prevesteau nimic bun. Timp ce câteva minute nu mai auzise nimic.

 – Erau bucuroși oamenii cu adevărat sau nu înțelegeau nimic din Revoluție? am întrebat curioasă.

– Erau bucuroși. Nu știu cât înțelegeau dar orașul-zăpadă trăia Revoluția.

L-am privit în ochi. Ospătara îi adusese ciorba pe care o comandase. Fierbinte, așa cum o ceruse. Era liniștit. Trecutul îi făcea bine. Era de o frumusețe serenă.

Îi vedeam în suflet.

Bivolul și Aurora boreală

IMG_0686

Aurora privea absentă trunchiurile negre ale copacilor. Noaptea polară începea să fie rece. Luna lui Boedromion începuse de curând. Boreas iubea răceala care se lăsa seara peste pădurile de un verde ud, neprietenos. Ea iubea luna lui Hekatombaion când căldura serii îi permitea să străbată codrul goală. Făcea asta și pentru că știa că Boreas o urmărea, făcându-se invizibil. Îi simțea atingere nevăzută cum simți un vânt rece care îți zburlește pielea pentru a se dizolva imediat în aer.

-Zeu al vântului rece de nord și aducător de iarnă, îi spuse odată Aurora, simt când mă urmărești în codru. Te simt în burtă și îți simt alintul lucios și înghețat la baza gâtului.

-Frumoasă zeiță a zorilor, dacă nu te-ai încăpățâna să te plimbi singură prin pădurea polară unde pericolele te urmăresc la tot pasul, nu ar trebui să devin invizibil, ci te-aș însoți bucuros. Chiar așa, de ce insiști să străbați codrul singură? Soră a zeului soarelui și a zeiței lunii, de ce te însingurezi?

– Titan al vântului rece ca gheața polară, codrul mi-e prieten, iar lupii polari mă însoțesc oriunde merg. Blana lor argintie strălucește luminată de razele surorii mele Selene. Tu crezi că a anunța zorile e o sarcină atât de ușoară? De unde știi când vin zorile? Sora mea Selene și fratele meu Sol trec unul pe lângă altul fără să își spună un cuvânt. E un jurământ pe care l-au făcut la începutul lumii. Cât se poate de imatur, dacă mă întrebi pe mine. Trecerea de la zi la noapte era un fenomen clar la începutul lumii, nimic pretențios. Selene obosea și îl striga pe Sol să îi ia locul pe cer. Dar, în urma unei discuții puerile, Selene a jurat să nu îl mai strige atunci când obosea pe cer, sperând că Sol nu se va trezi la timp și lumea ar rămâne în întuneric. Părinții mei au încercat să o convingă să renunțe la această răzbunare puerilă dar ea e de neînduplecat. Și atunci m-au rugat pe mine să rămân trează toată noaptea și să surprind momentul când Selene obosește și să strălucesc până Sol se trezește. Oamenii au nevoie de lumină. Sigur că nu sunt capabilă de lumina lui Sol dar și lumina mea, timidă și rece, e suficientă pentru a nu îi lăsa în beznă.

Boreas o asculta prefăcându-se interesat de povestea pe care o auzise de sute de ori. Îi plăcea cum se încrunta când povestea despre familia ei. Și își imagina că îi sufla peste buze într-atât încât să i se aștearnă un strat de gheață pe ele. Un strat pe care și-ar fi dorit să îl lingă pentru a-l topi. Era de o frumusețe străvezie, iar pielea îi era verde-albăstruie, de culoarea scrumbiilor pe care le văzuse când se plimba deasupra oceanului polar.

În seara în care Aurora privea absentă trunchiurile negre ale copacilor polari, Boreas lipsea. Tânjea după atingerea lui invizibilă. O atingea încet pe spate, jucându-se în spațiul dintre vertebrele ei străvezii. Apoi pe umeri. Apoi la rădăcina părului ei de un albastru înghețat. Se certaseră în noaptea precedentă. Motivul îi era încă neînțeles. Se lăsase însoțită în plimbarea ei nocturnă de Pan, cel cu înfățișare ciudată, jumătate om, jumătate animal. Protector al turmelor și păstorilor, se afla în pădurea polară pentru a proteja o turmă de oi polare care, pentru că luna lui Hekatombaion se sfârșise, se îndrepta spre casă. Însă lupii polari o adulmecaseră din depărtare și se apropiau mișelește de ea. Îl găsise în pădurea polară, sprijinit de trunchiul unui copac negru. Cânta. Îl știa doar din auzite și acceptase să o însoțească fără să realizeze că Boreas avea să se supere. Discutaseră preț de câteva ceasuri despre frumusețea pădurii polare, despre turmele pe care el le îsoțise toată vara și despre lupii polari pe care Aurora îi promise să îi domolească. Atât.

Boreas simțea cum toate pietrele reci din pădurea polară se adunaseră în pieptul și mintea lui. O grămadă de stânci colțuroase îi crestau sufletul, iar din crestăturile adânci curgea durere. Era trist și tot în jurul lui era furie, lăcomie, egoism și răutate. În el se învălmășeau sentimente din cele mai neobișnuite: teamă, furie, dragoste, bunătate, înțelegere, gelozie, răutate, indiferență. Cuvinte ale Aurorei se amestecau urât și îl scormoneau în creier, în inimă și în tot ce era el. Își aminti povestea bivolului, pe care i-o spusese Poseidon, zeu al mării care văzuse bivolul pe țărmul Continentului Fierbinte.

Un bivol alungat de arșița verii ecuatoriale și-a găsit alinarea într-o mlaștină în care s-a ascuns de razele ucigașe timp de trei zile. Un paradis mâlos care îi alina pielea groasă chinuită de insecte. Un paradis pe care nu îl împărțea cu nimeni și în care se simțea rege. Însă căldura a uscat puțina apă din malul în care bivolul domnea liniștit, iar malul s-a uscat transformând-se într-un paradis-închisoare, o capcană mișelească în care era imobilizat. Bivolul a agonizat câteva zile în căldura toridă a savanei, răgând amarnic în speranța salvării. Însă răgetul nu i-a fost ascultat de Divinitate, ci perceput de doi lei înfometați. Scufundat în mal până mai sus de piept, cu spatele și capul dezgolit, prizonier într-un paradis uscat. Zărind-l, leii au sărit pe spatele lui și cu o furie sălbatică și lipsită de sentimente, au început să îl mănânce de viu. Nu puteau să îl sugrume și să îi mănânce carnea moartă așa că și-au înfipt colții în pielea groasă care cunoscuse paradisul și rupeau bucăți din el în răgetele monstruoase ale bivolului.

Boreas se simțea asemenea bivolului. Incapabil de a face ceva în timp ce durerea sfâșia bucăți mari din el. Un dor furios ce îl făcea să urle. O furie asemănătoare cu cea a unui vânt care ridică în cer tot ce îi stă în cale. O iubea. O iubire pe care nu putea să și-o explice. O iubire albastră-străvezie ca pielea ei. O iubire singulară. Unu la unu. În care Pan nu își avea locul. O iubire pe care trebuia să i-o spună. Dar nu în cuvinte. Se ridică repezit și închise ochii. Furia și dragostea se amestecaseră într-atât încât se contopiseră. Ajunse într-o fracțiune de secundă în codrul polar. O văzu rătăcind printre copacii negri. Lumina ei, cea pe care zorii o împrumutau, era pală. Discretă și minunată prin discreția ei. Verde-albăstruie, mov-roșiatică, alb-stăvezie.

Aurora își privi picioarele desculțe și se simți tristă. I se făcu frig și tresări. Îl simți. Un vânt rece o îmbrățișă. Lumina care o înconjura se împrăștia ușor îndepărtându-se de trupul ei, la fel cum norii sunt împrăștiați de vânt. Fuioare de lumină se despărțeau de carnea ei străvezie și erau spulberate printre copacii negri, luminându-le trunchiurile întunecate de noapte. Furioare verzi-albăstrui, mov-roșiatice, alb-stăvezii. Boreas! Îl strigă speriată de fuioarele de lumină care se nășteau pentru prima dată din ea. Aurora! Îi auzi glasul. O iertase.

Ies afară și privesc cerul. E senin. E prima dată când văd aurora boreală. E albă acum și e ca un vis pe cer. Se schimbă cu repeziciune și cuprinde cerul. Are forme bizare și te amețește. Afară e rece. Un rece de toamnă. Toamnă polară. O ceață albă. Ca o vrajă ce încearcă să te amețească și să te ia cu ea. Să te pierzi în ea. Să uiți cine ești și unde ești. Niște iele se mișcă cu viteză pe cer luând forme din cele mai bizare, dispărând brusc ca apoi să reapară, acoperind tot cerul sau doar bucăți din el într-un joc pervers din care ochii mei nu înțeleg decât că ceva se mișcă. Sunt vrăjit. Inima îmi bate tare. O bucurie copilărească mă cuprinde încet. Ca mângâierea mamei, ca săruturile iubitei, calde și plăcute. Lumina umple tot universul din mine. Tot cerul sufletului meu se umple de tine. Și de dragostea ta.

Bivolul simți razele soarelui care îi atingeau oasele de pe care carnea fusese sfâșiată. Un vânt rece, neașteptat, îi uscă ochii. Nu mai simți malul uscat. Nu mai auzi bâzâitul insectelor, iar leii nu mai păreau fioroși. Vântul era încărcat de energie. O lumină verde-străvezie îl înconjură și păru să audă două voci. Un bărbat și o femeie care se strigau în văzduh.

-Aurora!

-Boreas!

-Aurora!

-Boreas!