La început am simțit liniște…
Un fel de vacanță impusă dar bine-meritată.
Am înțeles, dar nu am simțit.
Urma să mă bucur de timpul petrecut cu ea,
Să nu mă mai grăbesc dimineața,
Să petrec timp meditând,
Să citesc seara după ce o adorm,
Fără să mă gândesc la orarul de mâine,
Fără să încerc să rezolv problemele de acasă
Pentru că ele deveniseră peste noapte neînsemnate
În comparație cu tristețea lumii.
Totul era departe și străin,
Nu avea să mi se întâmple mie
Și nici celor pe care îi iubesc
Pentru că majoritatea celor pe care îi iubesc locuiesc în Orașul-zăpadă
Și acolo nimic nu se întâmplă cu adevărat vreodată.
Nu pentru că Orașul-zăpadă ar fi static,
E mai dinamic decât o metropolă care se îngrămădește dimineața în metrou!
Ci pentru că acolo locuiesc mama, fratele meu,
Și oamenii pe care îi prețuiesc.
Iar lor nimic rău nu li se va întâmpla vreodată.
Liniștea însă s-a domolit,
Ca un foc care spre dimineață se potolește.
Oricât de înfocat și aprig seara,
Când oamenii îl ațâță pentru a se încălzi,
Spre dimineață îl uită,
Adormiți unul în căldura celuilalt.
Neliniștea a început odată cu mama,
Așa începe mereu.
Înainte vorbeam despre vacanța de vară, când urma să o vizitez.
De tanti Mariana, pe care o sună din când în când,
Și despre rude, unele vii, altele răposate.
Am început să vorbim despre poliția de pe străzi,
Despre măști de protecție și prețul lor,
Cine și le permite? a întrebat mama exasperată.
Despre morți și încă vii.
Despre rudele din satele vecine care nu mai aveau voie să intre în Oașul-zăpadă oricând,
Primăria stabilise niște reguli.
Și apoi … Eva.
Colega m-a sunat să îmi spună că e în spital.
Nu mai poate să respire singură,
Viața ei depinde de un aparat.
Rezultatul testului încă nu venise,
Dar situația se înrăutățea de la o oră la alta.
Eva are ochii foarte albaștri și blânzi,
Părinții ei nu pot să aibă grijă de ea și locuiește într-o familie adoptivă.
Tatăl ei mi s-a părut bun și blând la telefon,
Genul de om cu care vrei să stai în grădină seara
Și să îi vorbești, el să te asculte și să încuviințeze.
Negativ. Ce ușurare!
Dar e încă în spital și viața ei e decisă de un aparat.
Mă gândesc ce voi face dacă …
Cum să le spun colegilor de clasă?
Oare e bine să îi povestesc mamei? Mai bine nu!
Mă bucur de candoarea ei și de după-amiezile însorite când mergem în părculețul Primăriei,
Și eu am avut odată un părculeț al meu în Orașul-zăpadă.
O învăț să meargă desculță pe iarbă,
Culegem flori mici pe care noi le numeam bumbișori,
Ne uităm la cerul de un albastru clar
Și la papagalii sălbăticiți care țipă vesel și zgomotos.
Însă…
Dimineața mă grăbesc să predau în fața unui computer,
Petrec puțin timp meditând
Și mult timp încercând să rezolv problemele lumii.
Ce se va întâmpla cu oamenii din Orașul-zăpadă?
Dacă își pierd locul de muncă?
Dacă se îmbolnăvește mama?
Nu pot să merg să o îngrijesc.
După ce adoarme citesc puțin și fragmentat.
Mintea îmi fuge la scenarii la care nu vreau să mă gândesc.
Studenții sunt neliniștiți,
Peste câteva luni urmau să își ia diploma,
Le-am promis un speech la care vor plânge.
Eva e mai bine.
Vestea a venit ca o alinare.
Mama e îngrijorată, dar sănătoasă.
Tanti Mariana de peste drum e și ea bine,
Am încercat să reiau conversațiile despre ea.
Am reușit parțial.
M-am gândit că suntem cu toții, alternativ, monștri și eroi.
Ne simțim responsabili pentru păcatele omenirii
Și ne răstignim ca să le răscumpărăm.
Un fel de Iisuși moderni, infimi și cumplit de umani.
Însă ne iubim pe noi înșine la fel cum Iuda a iubit arginții.
Vindem și înșelăm, sărutăm obraji hărăziți pieirii.
În Orașul-zăpadă nu e țipenie de om pe stradă,
Așa mi-a zis mama.
În fața Catedralei cineva a așezat lumânări în formă de inimă.
Asta m-a înduioșat, nu știu de ce.
În serile de Înviere mergeam la Catedrală cu prietenii mei.
Asta înainte să plec în lume.
Când viața era simplă și grea dar plină de oameni dragi,
Monștri și eroi,
Dar toți aproape de mine.
