RUSKA

Autumn foliage,

A Finnish word I learned today,

Dead leaves, or perhaps vegetative souls in a crimson Purgatory.

I was on a plane once,

Flying home [whatever that might be],

And the sky was all reddish-brown, orange-yellow, bright pink and phosphorescent blue.

I reckoned that there, floating in the sky, human souls were gathering.

Former people of all shapes and sizes.

It made me think about Angels in America, Tony Kushner.

Probably one of the most beautiful things ever written.


‘Night flight to San Francisco; chase the moon across America. God, it’s been years since I was on a plane. When we hit thirty-five thousand feet, we’ll have reached the tropopause, the great belt of calm air, as close as I’ll ever get to the ozone. I dreamed we were there (…) I saw something only I could see because of my astonishing ability to see such things. Souls were rising from the earth far below, souls of the dead, of people who had perished, from famine, from war, from the plague, and they floated up, like skydivers in reverse, limbs all akimbo, wheeling and spinning. And the souls of these departed joined hands, clasped ankles and formed a web, a great net of souls, and the souls were three-atom oxygen molecules of the stuff of ozone, and the outer rim absorbed them and was repaired. Nothing’s lost forever. In this world, there is a kind of painful progress. Longing for what we’ve left behind and dreaming ahead. At least I think that’s so.’


No one has probably ever quoted prose in a poem.


A kind of painful progress,

Always longing for someone or something we’ve left behind.

A Town, a lost feeling, somewhere in between acting and delaying,  

That famous Waiting Place,

‘…for people just waiting.
Waiting for a train to go
or a bus to come, or a plane to go
or the mail to come, or the rain to go
or the phone to ring, or the snow to snow
or the waiting around for a Yes or No
or waiting for their hair to grow.
Everyone is just waiting.

Waiting for the fish to bite
or waiting for the wind to fly a kite
or waiting around for Friday night
or waiting, perhaps, for their Uncle Jake
or a pot to boil, or a Better Break
or a string of pearls, or a pair of pants
or a wig with curls, or Another Chance.
Everyone is just waiting.’


No one has probably ever quoted Dr. Seuss in a poem.

Ruska,

Autumn foliage,

And together with it,

Autumn colours.


Sepia,

The colour of the North Sea in Edinburgh,

A sea so unfriendly, cold, and dark,

Mysterious fish in its depths.


Russet,

The colour of the redbrick houses in the Surrogate-Country,

So welcoming from the outside,

So cold and formal on the inside,

Nothing like the rustic, homely, simple houses from my Mother-Country,

So unwelcoming from the outside,

So warm on the inside.


Amber,

A dark yellow-orange,

The colour of antique stones,

A kind reminiscence of a lost world.

Gamboge,

That vivid yellow that leaves tend to take just before they die.

Scarlet,

The colour of an offensive sin,

One we’re all guilty of.

‘Though your sins be as scarlet, they shall be as white as snow.’

Book of Isaiah

No one has probably ever quoted the Scripture in a poem.


Deep purplish reds,

Crimson and carmine,

‘Though your sins be red like crimson, they shall be as wool’.

Book of Isaiah,

Again.

A raging crimson tempest,

An autumn wind taking revenge on the ephemeral summer,

No one has probably ever quoted Shakespeare in a poem.


Maroon,

The colour of chestnuts,

Those collected by children accompanied by their grandmas,

In parks,

On a peaceful autumn afternoon,

When the wind has settled.


Auburn,

The colour of Jamie’s hair,

Lurid,

The colour of diseased skin,

The colour of my mother’s skin the past few months,

Since she’s been ill.


Carnelian,

A reddish-orange brownish red,

The colour of a layer in one of my neighbour’s cakes,

One that only children from my Mother-Country know of.

I’ve never known its name,

Or recipe.

Ruska,

Autumn foliage,

Souls of the dead,

A longing that’s always been there,

And a new-old book

About a Town.

GRANDMAS DIE

Grandmas die.

It’s the way of the world.

They raise you, protect you, look after you

They subsequently become too old

And die.



Mine was one of a kind.

Not the socks-knitting type,

Or the strawberry-pie type,

On a drenched autumn day,

When life is better inside a house.  



The wise-woman type,

Former principal of a school,

Where her wish was everyone else’s command,

Even the Communist Party

Found that dealing with her was problematic,

When she had decided that a Christmas tree is, after all, a Christmas tree,

Not a religious symbol of a forbidden church.



Christmas trees in the school’s main hallway are for kids,

Just like prayer books are for kids because,

Everybody needs a landmark occasionally,

A gentle reminder that life is more than it seems

And she made sure her kids knew that.



Grandma was the former-principal type,

Resolute, steady, kind-hearted in a pedagogical way,

Always drawing lessons from bad decisions,

Her bad decisions the worst of them all,

She had married the same man twice,

And had divorced him twice as well.



Not the full-of-advice type,

I can hardly remember her ever giving me one piece of advice,

The full-of-examples type,

Always knowing how to strike a chord,

Effortlessly,

Ingeniously,

Slyly.



The soup-cooking type,

The smell of warm soup guided me home

Every single day after school.

The always-in-the-kitchen type,

Like so many Eastern European women before her.

The kitchen their kingdom!



A peasant’s daughter,

The first teacher in her family,

The first woman in the village to build a school using her bare hands

And lots of persuasiveness,

The kind of power only a woman has

When her goal serves the whole community.

The leaving-a-legacy type.



But, above all,

My grandma,

The only one I have ever known,

The one I nursed before her death,

Feeding her like you feed a baby,

Mashed vegetables and an immeasurable love on a spoon.

I guess life is cyclical after all.



Because even MY grandma,

The one who built a school,

Married the same man twice,

Smuggled a Christmas tree during a communist regime,

Retired when we were born,

Cooked delicious soup every day,

Taught us how to read and write,

Even my grandma,

Has died.

ODE TO WHISKY

Îmi vine să scriu poezia asta în mai multe limbi în același timp,

Un sentiment nou, neavut niciodată.

Un fel de dualitate, eu și un nou eu,

Unul născut nu de mult, atât de nou mie

Încât uneori am tendința să îl reprim,

Chiar dacă știu că asta mi-ar aduce mai mult rău decât bine.



Nu știu exact cum să îi spun, eu, care mă joc cu cuvinte de când mă știu.

Un fel de dezvoltare care mi se întâmplă de ceva timp,

Câteva luni sau câțiva ani, nu știu.

O direcție în care aș fi vrut să știu să mă auto-ghidez de când eram tânără.

Mă simt mai vie decât am fost vreodată,

Vulnerabilă dar cu picioarele pe un pământ care niciodată nu a fost mai stabil,

Mai prezent, mai adevărat,

Fumegând a ceață, a ploaie care tocmai s-a oprit

Și pe care am ascultat-o în timp ce mă adunam la pieptul tău.



Îmi conștientizez, poate pentru prima dată, corpul.

Cicatricele despre care am scris o carte s-au vindecat.

Pielea mea a crescut peste ele, le-a îmbrățișat, le-a acceptat și a început să le iubească.

Așa cum o femeie învață să își iubească copilul pe care, contrar revistelor de maternitate,

Nu e unul cu ea din momentul în care e conceput.

Nu, e în ea fizic dar încă nu sufletește.

E sânge din sânge din sângele ei și os din osul ei,

Dar nu e EA.

Nu încă.



Spatele, picioarele, burta, sânii, buzele, părul, toate sunt acum … ale mele.

Mă bucur de ele cum niciodată nu am știut să le prețuiesc.

Gândurile îmi aparțin și le primesc pe fiecare așa cum vin,

Cele triste și cele vesele,

Cele cuminți și cele vulgare,

Cele prezente și cele trecute,

Care încă încearcă uneori să mă ducă spre un trecut cu care m-am identificat mult prea mult timp.



Deloc o emancipare, mereu am fost independentă,

Decisă, determinată, destoinică,

Mi-am folosit inteligența și micile sclipiri de talent literar,

Am luptat pentru fiecare colțișor de lume în care mi s-a permis să trăiesc

Și pentru fiecare moment de fericire care mi-a mângâiat sufletul într-o mare de durere care era mereu ACOLO.



Mi-am asumat mereu mii de responsabilități,

M-am simțit

Fiică,

Iubită,

Prietenă,

Soție,

Profesoară,

Scriitoare,

Dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să fiu ceea ce eram menită să fiu:

Femeie.



Femeie și nimic mai mult pentru că restul vine oricum de la sine.

Soarele răsare fără să facă cuiva vreun favor,

Marea se lovește de mal fără să facă o dramă din asta,

Munții se înalță spre cer fără să impună,

Iar eu oricum sunt fiică, iubită, prietenă, soție, profesoară, scriitoare (în devenire),

Și de ceva timp … mamă.



Dar sunt și ceea ce nu am știut să iubesc atât de mult timp.

O femeie căreia îi place ceea ce place tuturor femeilor:

Zmeura, diminețile cețoase, florile de câmp, bărbații frumoși

Și buni, și modești, și grijulii, și ordonați,

Vinul rosé, haggis, muzica tradițională într-o tavernă dintr-o țară-feroce,

Și dragostea.



Și în mijlocul dezvoltării căreia încă nu știu cum să îi spun,

Simt, mai mult decât orice, gratitudine!

Sunt recunoscătoare

Pentru mama,

Pentru bunica,

Pentru Orașul-zăpadă,

Pentru Adi,

Pentru familia lui,

Pentru verișoara mea Raluca

Și verile copilăriei noastre când adormeam pe muzica lui Brian Adams,

Pentru serile de toamnă târzie, prea caldă, când pot să scriu poezie.

Pentru Țara-surogat și tot ce mi-a permis ea să fac,

Pentru copila mea,

Care e suflet din sufletul meu,

Pentru dragostea de oameni și litere,

Pentru Outlander și tot ce am învățat din nouă cărți pe care le-am citit cu sufletul la gură,

Pentru alte sute de cărți pe care le-am citit și mi-am format sufletul după ele,

Pentru ceea ce simt la începutul fiecărei lecții predate,

Când studenții încă sunt gălăgioși și par să nu conștientizeze prezența mea,

O actriță căreia scena îi stă la picioare și așteaptă ca publicul să se conecteze la ființa ei.

O actriță care nu a jucat niciodată niciun alt rol decât acela al vieții ei

Și nu a spus niciodată o altă poveste decât aceea a ei.



Ții minte când ți-am spus că te-aș urma până la capătul lumii?

Nu am mințit.

Nu mi-a plăcut niciodată whisky,

E prea tare și prea lemnos.

Dar, de dragul tău, dragostea mea,

Aș bea un whisky cu tine la capătul lumii.

Sau, dacă ai accepta un compromis,

Tu un whisky

Și eu o bere.

THE TREES THAT SEE EVERYTHING

In the Surrogate-country children tend to have fun at school,

At least as much as possible.

Mama, I practised again! she said proudly,

And started dancing,

Those uncoordinated, hilarious, clumsy toddler moves!

Her voice a soft chime, sweet and delightful,

Melting my heart.



I woke her up in the morning,

She was all blue-green sleepy eyes,

Her turquoise aura shining on the ceiling.

The day has come, my love, I whispered in her ear.

Really? she asked, suddenly wide awake and attentive.  

I will come and watch you, I said,

This time my voice steady and mellow.



I brought her to school,

Always admiring her sense of humour on our way,

Her love for each mischievous cat

That crosses our path.

Good morning, kitty! she greets all of them.

They just watch her attentively,

Blinking in astonishment.



She went to class with the teacher,

I stayed behind in the schoolyard,

All nervous for a yet unknown reason.

The trees were swaying in the wind,

Four of them,

Tall and solid,

Reliable, enduring,

Ubiquitous and listening,

Always listening.



She came outside,

All happy feet and timid,

Holding her friend’s hand,

Her eyes searching for me in the crowd.

I waved joyfully,

Tears rolling down my cheeks for a recently revealed reason,

A feeling I had never felt before,

Unable to describe it in words.



She started dancing,

All uncoordinated, hilarious, clumsy moves,

I laughed and cried,

And cried and laughed,

Her being my universe,

Me being her only spectator,

A connection I had sensed but wasn’t fully aware of.



I haven’t cried my tears,

No!

I’ve cried my mother’s tears,

Those rolling down her tired face

Whenever she attended my end-of-the-year school festivities,

Me always on a stage

Receiving a prize for good school results,

Her always somewhere in the crowd,

Hidden but not to me,

Me being her universe,

Her being my only spectator,

A connection I had sensed and have never lost.



Today I cried my mother’s tears

Under trees in a schoolyard,

Trees that see everything.

THE TREE OF LOVE

Am scris atât de mult în gând încât nu mai știu ce am publicat și ce nu,

Volume întregi, prăfuite de timp, care nu au cunoscut decât atemporalitate,

Rătăcite undeva între aici și acolo,

La fel ca sufletele dispărute în cercurile de pietre din Ținuturile Înalte din Scoția.

Dispărute dar nu pierdute.



Ce scriu acum nu e poezie pentru că,

Mai știi, eu nu scriu poezie dar, de dragul tău, aș scrie orice.

Nu e nici măcar un alt gen literar

Și nu știu dacă să aștern pe hârtie sau să scriu în gând,

Pentru că nimeni nu ar trebui să citească în afară de tine.



Vreau să îți fac o propunere.

Nu indecentă ca toate celelalte pe care le-ai acceptat,

Zâmbind puțin trist

Pentru că nimic între noi nu a durat mai mult de câteva ore sau zile,

Iar nouă dimineața nu ne-a adus decât despărțire.



Dar încerc să repar asta.

Să îți cer iertare.

Să te păstrez preț de mai mult de câteva ceasuri,

Poate chiar de tot dacă ai vrea

Sau ai putea.



Hai să…

Plantăm un copac împreună.

Într-un parc public, sau o pădure scandinavă,

Sau la marginea unui sat în apropiere de Cercul Polar,

Sau în Ținuturile Înalte din Scoția,

Undeva pe teren neutru.



Să îl lăsăm acolo,

În ceața dimineții,

Un copac al nostru,

[Ne vom fi trezit foarte devreme pentru a evita privirile indiscrete,

Sau poliția.

Râd în timp ce scriu asta.]



Un copac al nostru,

Ceva ce ne e permis printre milioanele de lucruri care nu ne sunt îngăduite,

Ceva de care nimeni niciodată nu va ști,

Pentru că nimeni nu simte durere când se uită la un copac,

Ci vede ramuri și flori și fructe,

Și viață.


Nu te îngrijora!

Dacă e menit să trăiască,

Va trăi.

THE PARENTLESS CHILD

A crisp autumn day,

Her little hand in my hand was the last token of a lost summer.

Mama, she kept saying, calling my name a hundred times,

Her voice warm and affectionate,

Her blue-green eyes soft and bright.



The schoolyard, with its brightly coloured paintings,

Childish caricatures of long-legged children,

And its sandbox, long forgotten in the September rain,

Parents of all shapes and sizes and children,

Lots of them,

Merry and angelic, red-cheeked little people,

Somnolent small-scale creatures.

Our children,

Blood of our blood,

And bone of our bone.



I kissed her good-bye, her lips soft and cold,

I happily embraced her body and soul,

Soul of my soul,

And told her I’ll see you in the afternoon, my love!

She smiled, a smile I would die for,

And waved me off.



Another mother, just like me,

Perhaps a trifle older,

Or a trifle sadder,

Embraced her boy as well.

Soul of her soul.

Have a great weekend, my love, she said, I’ll see you next week!

His eyes, less bright and blue, said nothing,

He didn’t smile.



Tears welled up in my eyes,

Divorced parents, so many of them,

Heavy-eyed and deceptively old,

Children living in two houses, so many of them.

Children transported from one address to another,

An elevator door opening, a quick embrace,

One parent left behind,

The elevator door closing,

Another parent waiting on the seventh floor,

And between the ground floor and the seventh floor,

A parentless child…

PAST TENSE/ TIMPUL TRECUT

 

Țăranii din satul Străbunicii obișnuiau să își dea binețe

Un obicei care unui copil venit de la oraș i se părea straniu,

Însă îi salutam pe toți din spatele caietului de desen

În diminețile petrecute în cerdacul casei unde mă simțeam copil.



Femeile din casă își începuseră treaba de mult,

Din bucătărie venea un miros dulce de ‘minciuni’

Nu cele pe care le-am descoperit mai târziu,

Ci niște plăcinte de o formă îndoielnică și un gust divin.



Iarba încă se odihnea sub rouă,

Milioane de picături de soare,

Fiecare de un alt verde, culori pentru care încă nu s-au inventat cuvinte.

De pe acoperișul casei se ridica un abur translucid,

Așa cum numai în satele de munte vezi

Dimineața, când viața e bună și universul se oprește la gardul casei,

Cel de un gri cenușiu pe care lichenii viețuiesc într-o simbioză ancestrală.



Păunii încă mă tratau cu indiferență,

Penele lor întâmpinau soarele cu o aroganță pe care numai frumusețea naturală ți-o dă.

Ochii lor de sticlă mă urmăreau însă șiret,

Nu rău-voitor, ci cu un fel de toleranță învățată în timp.

Ce rău poate aduce o fetiță care vine în satul Străbunicii doar vara să își odihnească sufletul?



Mirosul din lemnărie a fost probabil prima mea dependență,

Un miros pe care îl inhalam preț de câteva minute,

Ca un leac care îți face bine însă, fiind atât de prețios, nu îți permiți să îl consumi decât în cantități limitate.

Mirosea a… lemn care încă trăia,

Un fel de pod între viată și moarte.



Unchiul avea un circular.

Zeci de șipci lungi de un lemn curat cum nu am mai văzut niciunde

Se odihneau resemnate într-o mare de rumeguș de consistența făinii integrale,

Urmând să fie transformate în draniță.

Erau încă vii și miroseau a pădure eternă, a verde, a cerbi și căprioare, a ploaie și a … țărână.



Nimic în jurul meu nu era rău,

Nimeni nu era obosit sau grăbit,

Locuitorii casei se trezeau devreme și se culcau când universul își termina povestea pe ziua respectivă,

Munceau mult dar liniștit,

Cu pauze în care stăteau blânzi pe un butuc de lemn și mâncau bucate pe care nicăieri în lume nu le-am mai întâlnit.

Își făceau datoria față de pământ, animale și semeni.

Și atât.



Iau eu, venită din Orașul-zăpadă,

Desenam, rupeam iarba pentru animale, ajutam în lemnărie, pliveam în grădinuță, mergeam să aduc animalele seara și … existam.

Eram la fel de liniștită și împăcată ca ei,

Într-o eternă poveste de dragoste cu pământul, soarele și cerul nesfârșit.



Nimic ce-a fost atunci nu mai e.

Păunii au murit de mult, i-au împăiat, însă culorile lor au pierit odată cu ei,

Străbunica s-a transformat în pământ pe care a crescut iarbă nouă,

Oamenii nu își mai dau binețe din inimă, ci doar din glas,

Iar dranița de pe casă a fost înlocuită de o tablă modernă, roșie,

Practică, dar care nu mai miroase a pădure.



Iar eu am plecat.

YOU GET USED

You get used 

To a new war,

To asylum seekers in your peaceful village,

Where nothing ever happens,

To a new waitress on a terrace close to your home

Where you sometimes seek … nothingness. 

She admires your traditional blouse,

It looks like hers, back home,

You tell her where you’re from, proudly,

She’s not impressed by your origin

Why would she?

Her country is at war, not yours,

Her traditional blouse is shredded, not yours,

Yours is neatly ironed and peaceful. 



You get used

To a ring on your finger,

A surrogate country, 

A river which vainly tries to replace the blue mountains,

Boats which fly on a river, downstream, 

People who simply enjoy life, floating on old water. 

Peope in your country don’t really enjoy anything,

Or perhaps they do, but in a more dramatic manner,

Like a wild animal trying desperately to survive in a black forest, 

Deep and threatening,

Though enjoying the fight. 



You get used to a new life, 

Or just a different one,

Neither better nor worse,

A new language,

Like a high mountain which you first must climb to call yourself a hiker,

A title not easily won.



You get used to

Flowers, lots of them,

Some unimaginable sorts, never heard of. 

A new house, yours,

The first one you’ve ever decorated. 



You get used to war,

And love,

And flowers,

And water.



And still… 

An asylum seeker paying you a compliment about your traditional blouse 

Takes you back to 

Peace,

And blue mountains

And evergreen trees,

And another love. 

FOIȘORUL

Vara în Oașul-zăpadă era îndoielnică, înșelătoare.

Photo Courtesy: Dorna Watra



Amenința mereu să plouă, însă vara nu era întru totul învinsă,

Părea mai degrabă o căprioară aparent răpusă de un lup,

Care, pentru a se odihni puțin în propriul sânge,

Se așază seducător pe iarba brumărie,

Cu capul pe spate și gâtul întins, ochii închiși,

Ca o femeie care se lasă înfrântă într-un joc

Din care știe că va ieși triumfătoare pentru că îi va plăcea.

O căprioară care, în momentul în care lupul vrea să se înfrupte din gâtul ei,

Sare în picioare și fuge cu o putere dată doar de iminența morții.



Furtuna se simțea în aer,

Vântul se întețise și îmi pișca pielea,

Mărul din grădina de lângă cimitir amenința să își piardă poamele într-o rafală de vânt,

Iar cerul se înnorase ca fruntea unui bărbat îngândurat.

O scenă dramatică de care mă bucuram temătoare.

O furtună care nu făcea decât să iasă din mine

Și să se agațe de cerul sub care mă aflam.



În Orașul-zăpadă simt mereu că trăiesc,

Nu pentru că nu aș trăi în orice alt oraș,

Dar acolo, acasă, inima-mi bate mai tare

Și tot ce e trecut se confundă cu prezentul,

Echilibrul și dezechilibrul coexistă frumos,

Vara și începutul toamnei par să conviețuiască într-o relație problematică dar pasională,

Iar eu mă reîntorc de unde am plecat.

Nu numai geografic, ci și sufletește.



Când preotul i-a rostit numele la pomenirea de un an,

Am plâns amarnic, o durere care niciunde nu e atât de intensă ca acolo,

Unde ne-am întâlnit, ne-am iubit, ne-am despărțit.

Niciodată nu îi spusesem pe numele acela, rostit cu emfază de preot,

Mereu l-am alintat cu un alt nume, unul mai scurt.

La mormântului lui m-am simțit insignifiantă,

Pentru că ce rost ai dacă nu poți să îi salvezi pe cei ce îi iubești de la moarte?

Moartea lui va fi mereu zadarnică.



La reuniunea de douăzeci de ani m-am simțit fericită.

Tânără, lipsită de orice grijă, înconjurată de oameni care se reconectau.

Noi am avut noroc de Dorna, mi-a spus.

Remarca mi s-a părut cel mai adevărat lucru pe care îl auzisem în ultimele luni.

Da, noi am avut noroc de Dorna cum ai noroc de părinți buni,

Care te iubesc fără să te judece,

Cum ai noroc de un partener care te iubește și, mai mult, te vede.

Cum ai noroc de o furtună care plânge apa din cer pentru a-ți elibera sufletul,

Cum ai noroc de o dragoste veche care, deși uitată, într-un fel îți face bine.



Acasă, în parcul în care am crescut,

Foișorul se înălța solemn, neclintit în funcția lui de ostaș protector al Orașului,

Ca o sentinelă care nu își părăsește postul.

Ori de unde m-aș întoarce, oricine sunt când mă întorc,

El e acolo.

Statornic, ferm, constant.

Lângă el, un iglu literar, o invenție a timpurilor noastre,

Menită să încurajeze tinerii (și nu numai) să citească.

M-am gândit că, acum treizeci de ani, pe noi nu ne încuraja nimeni să citim,

Cititul era cumva inerent vieții.

Departe de a fi o încurajare care impunea efort, era o pasiune.

Da, am avut noroc de Dorna și de cărți,

Care ne-au schimbat gândirea și ne-au transformat

În adulți pasionali.



Bătrân de aproape un secol,

Foișorul m-a primit cu brațele deschise;

O întâlnire neașteptată,

Un fel de reckoning with the past,

M-a primit la pieptul lui ca pe un prieten vechi

Și mi-a spus cuvinte frumoase, ușor imorale, adolescentine.

Îți pare rău? l-am întrebat.

Deloc, mi-a răspuns.

Asta m-a liniștit.



Vara în Orașul-zăpadă era tomnatică,

Nostalgică, pasională și ușor indecentă.

IAU RĂZBOIUL FOARTE PERSONAL!

Iau războiul foarte personal!

Bunica ne povestea despre al Doilea Război Mondial,

Despre familia ei care s-a refugiat în pădure,

Era o fetiță de doisprezece ani,

Care niciodată nu a uitat frigul din pădure noapte,

Sau urletul lupilor,

Sau frica.



Iau războiul foarte personal!

Pentru că mama locuiește aproape de graniță,

Pentru că străbunicii mei au locuit în Ucraina

Și au părăsit-o tot din cauza unui război,

S-au refugiat în România și nu s-au mai întors niciodată.

Nu știu de ce.

Și nici nu mai am pe cine să întreb.



Iau războiul foarte personal!

Pentru că mama, bolnavă fiind,

Se uită la televizor și plânge.

’Unii oameni au spus că se duc unde văd cu ochii,

Dar unde te duci atunci când nu mai ai unde să te întorci?’

Unde?



Iau războiul foarte personal!

Pentru că un război nu e împotriva unei țări,

Orice război e împotriva oamenilor din ea.

A bărbaților care rămân să lupte,

Și mor,

A femeilor care își iau copiii și pleacă,

A bătrânilor care refuză să își părăsească casa,

A copiilor care nu ar trebui să audă niciodată sunete de rachete.



Iau războiul foarte personal!

Pentru că atacatorii se rătăcesc de Dumnezeu,

Iar atacații Îl caută deznădăjduiți,

Pentru că oameni normali se transformă în criminali,

Servind o cauză oarbă,

Lipsită de sens,

Nesăbuită, crudă, smintită.  



Iau războiul foarte personal!

Pentru că fetița mea

Nu ar trebui să știe ce este războiul,

Pentru că o învăț că oamenii sunt buni,

Și lumea, cu comorile ei, e frumoasă.

’Mama, foc!’ mi-a strigat în timp ce stăteam în sala de așteptare la doctor.

Un ecran mic trecea repetitiv de la imagini de război la informații meteo.



Iau războiul foarte personal!

Însă…

Cine ridică sabia, de sabie va muri.

Nu o spun cu malițiozitate.

O spun din neputință.

Ca spectator care nu mai vede spectacolul,

Tragedia de pe scenă,

Pentru că ochii i-au fost orbiți de lacrimi.



Iau războiul foarte personal!

Pentru că imaginea unui copil ducând în brațe un animal de pluș

A cărui dimensiune ignoră războiul,

Și distanța petrecută pe jos între țări,

Traversând un pod bombardat într-un conflict suprarealist,

Imaginea asta înfiorătoare,

Nu o voi uita niciodată.



La fel cum bunica nu a uitat frigul din pădure,

Urletul lupilor,

Și frica.

Și le-a luat cu ea în mormânt.