FEMEIA-PLOAIE

Au trecut trei ani de atunci,

Dar unele poezii se scriu când vor ele.

Toate poeziile se scriu când vor ele.

Era un început de vară

Vara, în Țara-surogat e ceva relativ.

Câteodată binevoitoare, câteodată înșelătoare,

Niciodată stabilă, statornică.

E genul de artist pe care îl vânezi,

Cred ca e și genul de bărbat pe care îl vânezi.

Concertele lui sunt rare, prețioase, delicate.

Intime, ca o piatră de o culoare incertă pe care o găsești pe plajă,

Pe care o ridici grijuliu în palme și în transparența ei vezi ceva ce nu ai mai văzut,

O țară îndepărtată, de cealaltă parte a oceanului,

Și vrei să o așezi în nisipul din care a venit dar nu poți

Pentru că îți dorești să o păstrezi

Și o iei cu tine.

Cerul din seara aceea promitea ploaie.

Am luat-o de la gară.

În drum spre teatrul de vară m-a întrebat cum e să fii mamă.

Nu mai știu ce am răspuns dar cred că i-am zis că e greu,

Așa simțeam atunci.

Teatrul era în aer liber, într-un fel de pădure,

Îmi amintesc copacii înalți din spatele scenei care se legănau în vântul rece.

Începuse să plouă, iar noaptea se lăsa ușor peste oameni.

Nu îmi era frig, îl așteptam.

Vremea nu are nicio putere atunci când aștepți un bărbat care te-a făcut curioasă,

Îl știam de mult dar nu îl văzusem niciodată.

M-a întrebat care e melodia mea preferată,

Accidental Babies, i-am spus.

A râs.

O admir cum admiri o soră mai mare, pe care o iubești și ți-e un pic frică de ea,

Pentru că știi că e mai mult decât tine.

Era mai mic de statură decât îmi imaginasem.

Și mai fragil decât îmi imaginasem,

Genul de bărbat de a cărui delicatețe te îndrăgostești pe loc,

Care te vede pentru că se uită cu adevărat la tine.

Care îți cântă numai ție,

Nu unui teatru de vară plin de oameni uzi.

Totul s-a oprit când a părăsit scena și a venit mai aproape de public.

El și chitara lui.

A cântat Accidental Babies,

Sau cel puțin asta am auzit eu.

Fulgera și totul părea supranatural.

El, muzica lui, ploaia, eu.

E ca o ploaie de vară,

Rece și caldă,

Rapidă, pasională,

Cu un suflet pe care nu îl poți descrie în cuvinte dar pe care îl simți.

Rareori am întâlnit o femeie mai determinată,

Care crede în bine și în puterea fiecăruia de a schimba lumea,

De a ajuta copiii din Țara-mamă,

De a-i salva pe toți.

Între timp a devenit mamă,

M-am bucurat pentru ea ca pentru o soră mai mare,

Pe care o iubești profund pentru ceea ce e,

Mult mai mult decât vei fi tu vreodată.

Muzica lui mă însoțește de mulți ani,

Ca un prieten care îți cunoaște secretul

Și durerea.

A plecat ca toți bărbații care îți dorești să rămână,

Subit, prematur.

Fulgera prea tare și organizatorii concertului au decis că era periculos.

Vara în Țara-surogat e neiertătoare,

Rece și caldă,

Prietenoasă și dușmănoasă.

What about me?

[mai 2021]

UN BĂRBAT FRUMOS NU E FRUMOS

Un bărbat frumos nu e frumos.

El are sufletul greu și ochii îngândurați,

De un albastru amenințător ca un cer de vară care îți face în ciudă prevestind ploaie,

El are buzele ușor întredeschise, ca și cum ar vrea să spună ceva,

Dar nu va spune nimic.

Un bărbat frumos nu vorbește mult,

El tace, ascultă în timp ce tu îi spui cine ești, cine nu ești și cine ai vrea să fii.

Însă trupul lui îți vorbește în noapte,

Cuvinte care nu există,

Pe care numai el știe să le spună în timp ce te are.

Un bărbat frumos nu e vesel,

E abătut,

De o tristețe duioasă,

Pe care o poartă prin lume și nu o arată decât mărilor pe țărmul cărora se plimbă singur,

Și pădurilor în inima cărora se rătăcește voit.

Un bărat frumos nu iubește cum vrea el,

Ci cum vrei tu,

Pentru că, vezi tu, iubirea nu e ceva ce poți oferi oricui oricând oricum,

E o mișcare cosmică a două galaxii care se intersectează oarecum aleatoriu dar deloc întâmplător,

E un șah mat dintr-o mutare, în care regele alb și dama neagră devin gri.

Un bărbat frumos nu e luminos,

E sumbru, ca un apus târziu în munte, când soarele e înghițit de copaci și în urma lui nu rămâne decât un gol ud și rece.

El și-a oferit lumina demult unei femei pe care a crezut că o iubește și, vezi tu, lumina ta odată oferită altcuiva, se stinge,

Ca soarele vrăjit de munte la apus.

Un bărbat frumos nu e delicat,

E brut,

Imperfect,

În stare naturală,

De gen masculin.

Un bărbat frumos nu e rațional,

Nimic mai urât decât un bărbat care folosește adevăruri universale drept argumente.

E visător,

Ușor înclinat spre supranatural,

Spre Dumnezeu și science fiction.

Un bărbat frumos nu e un ideal,

E plin de frici și nesiguranțe,

Nu are carieră și nici nu i-ar folosi la nimic

Pentru că scopul lui nu e el însuși.

Scopul lui e mereu altcineva.

Un bărbat frumos e atât de frumos în frumusețea lui brută

Încât îți vine să plângi când ți se descoperă,

Îți vine să îl mângâi până mâinile îți amorțesc,

Și vrei să îl iubești cum nu s-a iubit până acum în lume,

Pentru că, vezi tu, iubirea e rară, puțină și prețioasă.

JUMĂTATE DE BUBURUZĂ

‘Vino aici’, am chemat-o în șoaptă, de parcă îmi era teamă să trezesc pe cineva.

Sau să sperii pe cineva.

A venit repede, curioasă, cu ochii larg deschiși ca doua lacuri albastre, de o limpezime în care cerul se oglindește nestingherit.


‘O buburuză’, i-am zis mândră.

Articulez cuvintele câteodată mult prea apăsat,

De parcă pronunțându-le îmi doresc să i le și explic,

Să le înțeleagă forma, textura, mirosul. 

Cuvintele sunt vii.


S-a apropiat grăbită, entuziasmată dar subit s-a îndepărtat

Așa cum un copil se distanțează de ceva ce nu înțelege.

‘Mama…’, a spus grav, dar nu a știut să explice. Apoi a tăcut.


M-am uitat mai atentă la buburuză și am înțeles.

Îi lipsea o aripă.

Încerca vizibil tulburată să se înalțe, însă sigura ei aripă se mișca repede și stângace și nu făcea decât să o încurce.

Ca atunci când propriul tău corp te dezamăgește,

Când prietenul tău cel mai bun te trădează.

M-a încercat o tristețe profundă, o simțeam în piept.

În pieptul meu și în pieptul ei de copil candid.

S-a uitat la mine întrebătoare și ochii ei, două lacuri măiestre, îngrijorate acum, îmi cereau să … repar buburuza.

‘O aripă, nimic mai mult sau mai puțin’,

‘Și implicit libertate, zbor spre cer sau pur și simplu spre altă gradină, viață…’

În cele mai neașteptate situații, oamenii se întorc spre Dumnezeu.

Îi cer lucruri de care El probabil râde blând,

Ca un învățător bun care știe că ai greșit dar nu îți spune,

Ci te încurajează zâmbind să continui.

‘O aripă’, L-am implorat.

Nimic mai mult sau mai puțin,

Și totuși ceva ce face diferența între viață și poate moarte,

Sau pur și simplu între o grădină și alta,

Sau viață și o jumătate de viață, un incomplet invincibil.

‘Tu știi cum e să trăiești douăzeci de ani fără inima?

Să fii jumătate de bărbat și să te obișnuiești să exiști în puținul care ți-a rămas?’

E o replică dintr-un serial, nu îmi aparține.

Sentimentul însă îmi aparține.

Lacurile de o profunzime câteodată ciudată pentru vârsta ei se calmaseră,

Ca înaintea unei furtuni pe care trebuie să o înfrunți, să o trăiești, în întâmpinarea căreia te resemnezi.

Ce capacitate uluitoare pe care doar copiii o dețin,

De a … uita. De a ierta.

‘Row, row?’ m-a întrebat zâmbind.

Voia să îi cânt.

În mijlocul vieții sau, mai rău, al morții,

În lipsa unei aripi care îți asigură libertatea,

Ea voia să îi cânt.

Am închis ochii și m-am resemnat.

Poate Dumnezeu avea să îmi asculte ruga.

Sau nu. O aripă.

Nimic mai mult sau mai puțin.

Un incomplet biruit. Întregit.

Row, row, row your boat
Gently down the stream
Merrily, merrily, merrily, merrily
Life is but a dream.

LA DORNA NINGE

LA DORNA NINGE

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge.

Ninge cu fulgi măreți,

Ninge cu dragoste,

Ninge cu blândețe,

Ninge cu căință.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu pasiune,

Ninge cu nopți pierdute (sau câștigate) dansând,

Ninge cu spaghetti a căror gust nu l-am mai întâlnit niciunde în lume,

Ninge cu liniște.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu traume,

Dar și cu iertare,

Ninge cu primejdie,

Dar și cu fericire.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu strada pe care am crescut

Și părculețul în care m-am jucat

În care între timp au construit un hotel fără să întrebe pe nimeni,

La Dorna ninge cu senzualitate.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu seri de primăvară petrecute în foișor,

Cu excursii pe Rarău cu Căpitanul,

Cu iubiri din liceu

Și cu lacrimi copilărești.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu cantonament pe scările de la motel,

Pentru că noi, cei de acolo, știm că Orașul și scările lui îți pot îmbunătăți sănătatea,

Ninge cu drumul până la Argestru pe care l-am parcurs în fiecare duminică din dragoste,

O dragoste care se încăpățânează să piară.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu florile furate din cimitir, copil fiind,

Ninge cu zilele lungi de vară în care mama ne chema abia seara în casă,

Când ne simțeam liberi și fericiți.

Ninge cu apus de soare privit din balconul blocului.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu o dragoste unică, profundă, tăinuită,

Care m-a ajutat să renasc.

Ninge cu seri cu cer înstelat,

În grădina nașei mele de la Neagra.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Cu ghioceii de pe pod,

Cu magazinele de pe 6 Martie,

Cu casele evreiești,

Cu Platoul pe care mergi să vezi Orașul de sus

Și să te distanțezi, dacă poți.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu oameni care au fost și nu mai sunt,

Cu amintirea tatei,

Cu o plimbare în cimitirul vechi evreiesc

Care s-a preschimbat într-o prietenie pe viață.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge necontenit,

Cu bărbați de care m-am îndrăgostit subit,

Pe care i-am adorat și i-am părăsit,

Ninge cu melancolie.

Ninge perpetuu.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu seri petrecute în fotoliul de lângă sobă

În care am citit romanele lumii

Și am descoperit literele și universurile lor splendide.

La Dorna ninge cu povești.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Iar Orașul-zăpadă nu e o simplă metaforă,

O denumire poetică,

Un artificiu literar menit să atragă.

Orașul-zăpadă sunt eu și toți dragi mie.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge.

Ninge cu fulgi … umani.

CURCUBEU ÎN NOAPTE

Auzi? am întrebat-o în șoaptă.

Plouă

Plouă, a repetat puțin uimită.

Hai să facem un curcubeu, a spus zâmbind.

Un curcubeu? am privit-o cu dragoste.

Noaptea?

Noaptea, a repetat încurajator.

Niciodată nu am iubit atât de tandru.

Facem un curcubeu! a exclamat veselă.

Așa e ea, voioasă.

Îndrăzneață, arțăgoasă, grăbită mereu.

Colorată.

E mov ca ploaia,

Neagră ca marea,

Cu ochii de un albastru-fosforescent

Și privirea atentă, interogativă.

Sunt secretul tău și tu al meu,

Așa s-a întâmplat.

Un urlet pe care nu îl aude nimeni pentru că e sfios.

Profund, dar lipsit de curaj.

Niciodată nu am iubit atât de mult,

Atât de neamestecat, de limpede.

Ca un curcubeu care sfidează întunericul

Și atârnă nestingherit în cer, noaptea.

TELL ME WHERE YOUR HEART IS

Închid ochii și îmi imaginez chipul tău în timp ce îți spun că

E foarte posibil ca eu să am alt Dumnezeu.

Nu neapărat o persoană,

Ci o simțire.

Nu te-am văzut de mult și câteodată uit cum a fost.

Cum, atunci când ne contraziceam,

Te încruntai ușor și îți apărai punctul de vedere cu ferocitate.

Singurele momente în care mă întrebam dacă ne potrivim cu adevărat.

Vorbim despre politică și Dumnezeu,

Ce combinație nefericită!

Despre democrați și republicani,

Despre drepturi și îndatoriri.

Despre libertate și creștini încarcerați din dragoste de Dumnezeu.

Îți spun, puțin răutăcios, că Dumnezeu nu are nevoie de prizonieri,

Ci de oameni buni care dăruiesc,

Când e ultima dată când ne-a păsat? te provoc.


Simt că te întristezi și renunț.

Nu în suflet, doar în cuvinte.

Îmi știi inima, mereu înverșunată;

Îmi știi și cuvintele, mult mai puternice decât mine.

Când nu sunt cu tine, mi-e frică.

Nu am spus asta nimănui, niciodată.

Mi-e frică de viață. Câteodată.

Nu e o mărturisire, e o înfrângere.

Între Virgin River și bătălia de la Stalingrad nu s-a întâmplat mare lucru.

Dramă umană.

Trei milioane de oameni au fost uciși,

Dacă te retrăgeai, erai executat pe loc.

Luptă-simbol pentru un oraș.

Lunetiștii sovietici au fost declarați eroi. Unii.

Tu știai că dragostea rezistă războiului?

Și că ea te poate determina să ucizi?

Poate că asta e diferența dintre noi, singura.

Pentru mine istoria e o poveste, pentru tine e mult mai mult.

Pentru mine, democrații și republicanii sunt oameni.

Pentru tine partide, convingeri, manifeste, fapte.

Un realism magic, naiv versus o înțelegere profundă.

În rest similitudine.

Spune-mi unde e inima ta,

Ca să nu îmi mai fie frică.

Ești războiul meu,

Înfrângerea mea,

Lupta mea,

Izbânda mea.

Spune-mi unde e inima ta.

ȘI DACĂ AI FI EU?

Livestream …

O nouă realitate,

Una poate greu de conceput atunci când nimic nu era live.

Decât … viața.


Un moderator care seamănă chinuitor de bine cu Căpitanul,

Doar puțin mai … moderat decât el

Dar la fel de pătimaș

Și de fermecător.


O actriță-suflet,

Un om-simțire,

O femeie atât de pură,

Ireală parcă, un personaj mirific.


Și Ea, femeia-mamă,

Un om candid,

Imaginar de reală,

Cu Dumnezeu în suflet.


În fundal o echipă de oameni-inimă,

Voluntari, răspândiți în lume,

Veghind copiii din țara-mamă

Cum îți ocrotești pruncul în timp ce doarme.

Nu pentru că e necesar,

Ci pentru că e al tău.


O campanie de conștientizare,

Un concept la fel de nou ca livestream-ul,

Autism,

O boală? Un blestem?

Sau altceva?  


Actrița e cutezătoare,

Dacă l-ar întâlni pe Dumnezeu

L-ar lua de gât.

Nu, nimic profan,

O izbucnire, așa cum te lupți în brațele celui pe care îl iubești

Ca să găsești răspunsuri.


Moderatorul e contrariat,

Ce e tipic și atipic?

Sărac sau bogat?

Bun sau rău?


Ea, femeia-mamă,

Om al lui Dumnezeu,

Menționează precaut că nu e vorba despre ea și băieții ei cu autism,

Nu!


Femeie-mamă, actriță-simțire, moderator-cumpătat,

Stimați oaspeți,

E vorba despre NOI!

Despre copiii NOȘTRI,

Despre țara-mamă,

Despre empatie

Și, dacă nu a fost clar până acum,

E vorba despre DRAGOSTE.


Dragoste pentru copii,

Pentru viață,

Pentru ce ne e dat să facem în lume,

Pentru tot ce e sfânt prin faptul că există. Live. Conștient.


Sincer … nu m-am întrebat niciodată cum ar fi să fiu fratele meu.

Și el are autism.

Sau ceva, nu știu sigur ce.

Nici mama nu știe.


Nu m-am întrebat pentru că, dacă aș face-o,

Aș începe să plâng și nu m-aș mai opri niciodată.

Și asta mi-ar încetini lupta,

Mi-ar înmuia sufletul și,

Atunci când ai un copil sau frate cu autism,  

Lupta ta e victoria lor.


Greu de explicat, doar mama înțelege,

Și femeia-mamă, cu gemeni cu autism,

Care nu L-a luat de gât pe Dumnezeu,

Ci I-a îngenunchiat și I s-a rugat încet, șoptit.


Doamne,

Când nu voi mai fi eu,

Ai grijă de copiii mei.

Da, cei doi voinici cu ochii mei,

Cei ce m-au făcut mamă fericită,

Și om,

Și războinic,

Și tot ce-a fost nevoie.


***


Cortina a căzut,

Grea de povara sufletească a pieselor de teatru-real pe care le-a văzut.

Iar eu nu îndrăznesc să mă întreb:

Și dacă aș fi fratele meu?

METAMORFOZĂ

Cuvintele mele, atât de iscusite cândva,

Au tăcut.

Sufletul meu, atât de viu cândva,

S-a potolit.

Vocea mea, atât de stridentă cândva,

A slăbit.

O metamorfoză tacită,

Imperceptibilă,

Deloc ostilă,

Intimă cumva.

Visez la timpuri îndepărtate,

Încheiate cu mult înainte să mă nasc,

Când oamenii vorbeau puțin și cumpătat,

Când serile erau alinare.

Timpuri în care cuvintele erau încă simple,

Noi și timide,

Când nimic încă nu se întâmplase în lume

Și totul era la timpul viitor.

Când femeile purtau rochii lungi,

Ascunzându-și inteligența de dragul soților,

Șoptind dorințe și aspirații feministe

În timp ce creșteau copii.

O perioadă în literatură care m-a fascinat,

Prin naivitatea și curajul ei,

Prin vocile temătoare dar ambițioase,

Prin stilul prea metaforic dar suav.

Oare cum se numește dorul de trecut?

De ceva netrăit?

De tine în altă epocă?

De inexistență?

Poate atunci,

Cineva,

M-ar fi ales pe mine.

CE E UN OM?

lui Vasile

Ce e un om mai mult decât o colecție impresionantă de apusuri? 

Ce e un om mai mult decât o înșiruire cronologică de dimineți? 

Unele tinere și promițătoare, altele bătrâne și resemnate.

Ce e un om mai mult decât un atlas cu coperte albastre, plin de locuri din lume? 

Unele aride, tânjind după ploaie, altele jilave, însetate de soare. 

Ce e un om mai mult decât o mulțime de oameni?

Pe unii i-a iubit, pe alții i-a mințit.

Si ce e un om mai mult decât un infinit de momente? 

Unele fericite, ca o îmbrățișare ascunsă, intimă prin tăinicia ei,

Altele sumbre, ca norii grei de ploaie pe un cer de octombrie,

Când viața a încetat să respire.

Și, spune-mi, ce e un om mai mult decât o inimă?

Care se zbate, strigă, se prăbușește, moare și lasă în urmă … nimic. 

Sau lasă în urmă un om, doar unul,

Singurul care te-a iubit, te-a văzut, te-a alinat?

Spune-mi, iubite, ce e un om mai mult decât o colecție maiestuoasa de apusuri? 

MAȘINA CU ÎNGHEȚATĂ

Poza post

Ochii i se închideau încet, greoi.

E un joc pe care îl jucăm în fiecare seară,

Eu încerc să o hipnotizez, ca un Freud în căutarea unei metode inedite de a ajuta,

Ea mă amăgește, ca un pacient mic care mă joacă pe degete.

 

Sunetul mașinii cu înghețată i-a deschis ochii larg,

În ei se vede marea, albastră și gri, verde și cenușie.

Am privit-o amenințător cu ochi la fel de mari,

În ei încă se vă munții, cruzi și verzi, încețoșați de depărtare.

 

Un sunet atât de cristalin,

Urmat de câteva țipete de copii

Pe care mi i-am imaginând plini de nerăbdare,

Cerând bani părinților cu o gravitate căreia nu îi poți rezista.

 

După ce s-a îndepărtat, încă îi auzeam clopoțeii clar,

O muzică care m-a dus cu gândul la Alice în țara minunilor.

Nu știu de ce tocmai la ea.

Ca un Proust trezit brusc și ireversibil de gustul unei madeleine.

 

M-am gândit la lumea în care încercam să o adorm.

Lumea în care o născusem.

O lume împărțită în alb și negru,

În bine și rău.

 

În cald și rece,

În boală și sănătate,

În dragoste și distanțare socială,

În realitate și dor.

 

Ochii-mare pierduseră lupta cu ochii-munte.

Undeva, într-un loc indefinit,

Marea și muntele se îmbrățișau suav,

Într-un somn din care se vor trezi odihniți. Împăcați.

 

Sunetul mașinii de înghețată pierise cu totul,

M-am gândit că, atâta timp cât e cu mine, e în siguranță.

Și totul va fi bine.

Sper.