COMPROMIS


E ciudat cum despre fiecare moarte îți amintești ceva viu,

Cum despre fiecare ger îți amintești ceva călduț,

Cum despre orice ploaie îți amintești ceva uscat,

Cum în fiecare dragoste e ceva trist,

Cum orice început duce iremediabil spre un sfârșit,

O antiteză omniprezentă, supărătoare.


E oarecum nedrept că totul, orice termen, orice cuvânt, orice concept,

E opusul cuiva,

Într-un antagonism iremediabil, crud și rece,

O adversitate ilogică și deloc necesară,

O contradicție bazată pe argumente logice,

O rivalitate între noțiuni ce niciodată nu aspiră la același lucru.


Vară sau iarnă,

Alb sau negru,

Cer sau pământ,

Cald sau rece,

Aproape sau departe,

Viață sau moarte.


De ce nu un compromis?

Un Purgatoriu?

Accesibil tuturor,

Un loc de odihnă,

O cameră într-un castel de piatră,

Luminată de un foc arzând.


Un tărâm semi-pământesc, semi-celest,

Jumătate vară, jumătate iarnă,

Nici alb-pur, dat nici chiar negru-pământiu,

Cvasi-cald și cvasi-rece,

La jumătatea distanței dintre aici și acolo,

Nici mort, dar nici viu.


Un loc unde să îi reîntâlnesc pe toți, dacă aș vrea.

Toți cei pe care i-am pierdut,

Pentru că totul e atât de enervant de antagonic,

De antonimic,

De bine definit,

De ireversibil.


Acolo, în acel loc, sau ce-o fi el,

M-aș așeza pe-o bancă, sau ce-o fi ea,

M-aș opri din plâns,

Aș închide ochii,

Aș respira încet și calculat,

Și aș aștepta.


Răspunsul la întrebări,

Finalul poveștii,

Iertarea atât de râvnită,

Dragostea atât de tânjită,

Liniștea

Și lipsa oricărei contradicții.


Pentru că vara și iarna nu ar trebui să se excludă reciproc,

La fel cum lumina și întunericul ar trebui să învețe să coexiste,

Iar sufletul și trupul ar trebui să își jure unul altuia veșnicie,

Ploaia ar trebui să iubească deșertul,

Soarele ar înceta să mai topească gheața,

Iar viața ar renunța să mai moară.

FOCUL NU S-A STINS

La înmormântarea ta cerul era de un albastru fosforescent,

Presărat din loc în loc cu nori de un alb moale, scărmănat.

În țara-surogat li se spune nori-oaie, denumire hazlie dar inteligentă oarecum.

De fiecare dată când mă uitam la cer era altfel, la fel de albastru, dar norii alergau unii după alții,

Ca o turmă de oi în continuă mișcare. Neliniștitor.


Soarele mi se părea prea puternic, înțepător, dar rezonabil.

O zi luminoasă de vară, ca una din acelea pe care le-am trăit împreună,

În grădină la Argestru,

Sau pe un munte, în căutare de înalt, de flori de colț, sau de liniște.

Sau de timp petrecut împreună cu prieteni.


Iarba din cimitir era de un verde curat, așa cum numai iarba la munte e.

Un verde sănătos, gras, plin de viață.

Groparul cosea iarba dintre morminte.

Mă uitam la el și mă gândeam la meseria asta.

Să sapi o groapă în pământ în care pui un om, un copil, un frate, un părinte, un bunic, un univers.

O groapă în care pui dragostea cuiva.


Florile din iarbă erau mici, mov sau portocalii, roz sau albe,

Așa cum numai florile la munte sunt,

Discrete, ușor de trecut cu vederea dar prezente.

Ți-au ales un loc binecuvântat, înconjurat de dealuri pe care cresc brazi,

Copaci așa cum numai la munte cresc, drepți, fermi, imperturbabili.

Am văzut atâtea păduri împreună și am urcat atâția munți,

Demult.


Și totuși, când ți-am citit memoriul, totul a dispărut –

Norii-oaie, soarele, iarba, florile, brazii.

Universul în jurul meu era gol, în starea lui de început, înainte ca Dumnezeu să creeze lumina, Cerul și Pământul.

Nimic nu începuse încă,

Și totul se terminase iremediabil.


La înmormântarea ta și în ziua precedentă au venit oameni.

Mulți oameni, foarte mulți oameni, toți te iubeau.

Cel mai bun om de pe Pământ, așa ți-au zis.

Și toți mi-au zis același lucru: că vorbeai des despre noi doi.

Nu ne ești necunoscută, mi-au mărturisit,

Te știm din povești.


Spune-mi, ce suntem noi?

O poveste care a învins moartea?


Dacă închid ochii, te văd lângă un foc,

Mereu în pantaloni scurți, făcând de mâncare.

Sara, aseară, înainte să adoarmă, a spus:

Focul nu s-a stins!

Ajutase un vecin să facă un foc de grătar

Și se bucurase nespus de o astfel de responsabilitate.


Nu, focul nu s-a stins!

SERENDIPITY

“I can’t tell you what it really is
I can only tell you what it feels like.”

Dacă ți-aș spune că ascult Eminem și că îl citez în poeziile mele,

Ai râde de mine.

Mi-ai spune – Bebe, mereu ai fost așa, simpatică și inteligentă.

Altfel. A mea și totuși aparținându-ți numai ție.


Dacă ți-as spune că am văzut sute de locuri în lume, dar niciunul nu e ca la Argestru,

Ai zâmbi puțin mâhnit.

Mi-ai spune – Bebe, puteai să rămâi.

Da, puteam.

Dar nu am putut. Am plâns în trenul spre București până am amorțit.

Și nu ți-am spus asta niciodată.


Dacă ai ști că am stat în fața a sute de oameni, le-am spus sute de povești, toate ale mele,

Și niciodată nu am fost altfel decât cine sunt, o fată din Dorna,

Mi-ai spune – Bebe, sunt mândru de tine!

Ți-am spus că așa va fi, că așa vei fi.

Și eu sunt mândră de tine, e ultimul mesaj pe care ți l-am trimis.

Nu pentru că ești un bucătar bun, ci pentru că ești un om bun.

Asta nu ți-am spus, dar ai subînțeles.


Odată, când eram încă tineri, am alergat după tine.

Ai plecat spre casă crezând că eu nu mai pot să rămân, iar când nu te-am găsit unde te lăsasem,

Am fugit după tine.

Era iarnă, aerul era tăios și eu eram atât de îndrăgostită!

Nu te-am ajuns și în drumul spre casă am creat o altă strategie.

Te-am sunat pe telefonul părinților tăi și te-am chemat să vii la mine.

Și ai venit.

Te-am primit de parcă nu te văzusem de ani de zile.


Nu am uitat mii de lucruri neînsemnate, ca seara în care am alergat după tine, sau cum dansam împreună,

Însă am uitat atât de multe altele…

Cum mă priveai,

Cum mă iubeai,

Unde am coborât din mașină ultima dată când ne-am văzut,

Cu două zile înainte să te pierzi.


Ultima mea amintire e cum plecăm de la Argestru,

Cum ne despărțim de părinții tăi,

Cum am mâncat ciorbă de păstăi,

Cum stăteai îngândurat în leagăn.

Niciodată nu ai putut să te mai uiți la mine fără să te întristezi.

Și înțeleg.

Îți simțeam regretul în piept, acolo unde se adună tot ce e bun sau rău.


Am stat o zi întreagă lângă sicriul tău și nu am putut să plec de acolo.

Dacă mi-ar fi spus că mă îngroapă cu tine ca să îți țin de urât, nu m-aș fi opus.

Pentru că tu, dragul meu, ai fi făcut exact același lucru pentru mine.

Și vezi tu, să stai cu cineva ca să îi ții de urât și să uiți de tine,

E ceva la fel de rar ca o pădure fosforescentă,

Sau un păun alb,

Sau eucaliptul curcubeu.


Ai râde dacă ai citi toate exemplele astea sofisticate și ai spune:

Bebe, te citesc dar nu te înțeleg.

Dar te știu așa cum ești,

A mea, a ta și a tuturor celor care au nevoie de tine.

Odată mi-ai spus că te-am transformat într-un om mai bun.

Ce destăinuire greu de suportat!

Mai bine mă lovești decât să îmi spui că am schimbat un om.

Cine sunt eu să fac asta?

O fată din Dorna!


Uite cum facem:

Eu nu mai dau exemple sofisticate,

Îți spun de ce am plâns în trenul spre București,

Merg în fiecare vară la Argestru până sunt prea bătrână ca să străbat drumul pe jos,

Nu mai încerc să schimb pe nimeni pentru că oricum nu pot

Și tu stai cu mine să îmi ții de urât.

Bine?

MIDNIGHT POETRY

I am thinking about selling my house and moving to an island.

A wet, foggy, gloomy, freshly scented island.

No need for optimistic sunrises and shallow sunny days.

No.

Longing for mist, thick impenetrable air, damp and cold.


A solitary house close to the water.

An ocean, ruthless and wild.

A lake perhaps, one with supernatural creatures in its depths, deceptively calm.

Strong granite walls, silky green rock.

Home.


A rectangular sitting room,

Wooden beams, antlers glowing in the fire light,

Creaking wooden floors,

And the sweet, musky scent of old books,

Used and deserted.


A rainy afternoon, like all the other.

Heavy skies and no promise of a drier day.

Thunder in the distance, too far away to matter,

And stillness.


Water,

Air,

Stone,

Wood,


And the sweet shadow of a living death.

FEMEIA-PLOAIE

Au trecut trei ani de atunci,

Dar unele poezii se scriu când vor ele.

Toate poeziile se scriu când vor ele.

Era un început de vară

Vara, în Țara-surogat e ceva relativ.

Câteodată binevoitoare, câteodată înșelătoare,

Niciodată stabilă, statornică.

E genul de artist pe care îl vânezi,

Cred ca e și genul de bărbat pe care îl vânezi.

Concertele lui sunt rare, prețioase, delicate.

Intime, ca o piatră de o culoare incertă pe care o găsești pe plajă,

Pe care o ridici grijuliu în palme și în transparența ei vezi ceva ce nu ai mai văzut,

O țară îndepărtată, de cealaltă parte a oceanului,

Și vrei să o așezi în nisipul din care a venit dar nu poți

Pentru că îți dorești să o păstrezi

Și o iei cu tine.

Cerul din seara aceea promitea ploaie.

Am luat-o de la gară.

În drum spre teatrul de vară m-a întrebat cum e să fii mamă.

Nu mai știu ce am răspuns dar cred că i-am zis că e greu,

Așa simțeam atunci.

Teatrul era în aer liber, într-un fel de pădure,

Îmi amintesc copacii înalți din spatele scenei care se legănau în vântul rece.

Începuse să plouă, iar noaptea se lăsa ușor peste oameni.

Nu îmi era frig, îl așteptam.

Vremea nu are nicio putere atunci când aștepți un bărbat care te-a făcut curioasă,

Îl știam de mult dar nu îl văzusem niciodată.

M-a întrebat care e melodia mea preferată,

Accidental Babies, i-am spus.

A râs.

O admir cum admiri o soră mai mare, pe care o iubești și ți-e un pic frică de ea,

Pentru că știi că e mai mult decât tine.

Era mai mic de statură decât îmi imaginasem.

Și mai fragil decât îmi imaginasem,

Genul de bărbat de a cărui delicatețe te îndrăgostești pe loc,

Care te vede pentru că se uită cu adevărat la tine.

Care îți cântă numai ție,

Nu unui teatru de vară plin de oameni uzi.

Totul s-a oprit când a părăsit scena și a venit mai aproape de public.

El și chitara lui.

A cântat Accidental Babies,

Sau cel puțin asta am auzit eu.

Fulgera și totul părea supranatural.

El, muzica lui, ploaia, eu.

E ca o ploaie de vară,

Rece și caldă,

Rapidă, pasională,

Cu un suflet pe care nu îl poți descrie în cuvinte dar pe care îl simți.

Rareori am întâlnit o femeie mai determinată,

Care crede în bine și în puterea fiecăruia de a schimba lumea,

De a ajuta copiii din Țara-mamă,

De a-i salva pe toți.

Între timp a devenit mamă,

M-am bucurat pentru ea ca pentru o soră mai mare,

Pe care o iubești profund pentru ceea ce e,

Mult mai mult decât vei fi tu vreodată.

Muzica lui mă însoțește de mulți ani,

Ca un prieten care îți cunoaște secretul

Și durerea.

A plecat ca toți bărbații care îți dorești să rămână,

Subit, prematur.

Fulgera prea tare și organizatorii concertului au decis că era periculos.

Vara în Țara-surogat e neiertătoare,

Rece și caldă,

Prietenoasă și dușmănoasă.

What about me?

[mai 2021]

UN BĂRBAT FRUMOS NU E FRUMOS

Un bărbat frumos nu e frumos.

El are sufletul greu și ochii îngândurați,

De un albastru amenințător ca un cer de vară care îți face în ciudă prevestind ploaie,

El are buzele ușor întredeschise, ca și cum ar vrea să spună ceva,

Dar nu va spune nimic.

Un bărbat frumos nu vorbește mult,

El tace, ascultă în timp ce tu îi spui cine ești, cine nu ești și cine ai vrea să fii.

Însă trupul lui îți vorbește în noapte,

Cuvinte care nu există,

Pe care numai el știe să le spună în timp ce te are.

Un bărbat frumos nu e vesel,

E abătut,

De o tristețe duioasă,

Pe care o poartă prin lume și nu o arată decât mărilor pe țărmul cărora se plimbă singur,

Și pădurilor în inima cărora se rătăcește voit.

Un bărat frumos nu iubește cum vrea el,

Ci cum vrei tu,

Pentru că, vezi tu, iubirea nu e ceva ce poți oferi oricui oricând oricum,

E o mișcare cosmică a două galaxii care se intersectează oarecum aleatoriu dar deloc întâmplător,

E un șah mat dintr-o mutare, în care regele alb și dama neagră devin gri.

Un bărbat frumos nu e luminos,

E sumbru, ca un apus târziu în munte, când soarele e înghițit de copaci și în urma lui nu rămâne decât un gol ud și rece.

El și-a oferit lumina demult unei femei pe care a crezut că o iubește și, vezi tu, lumina ta odată oferită altcuiva, se stinge,

Ca soarele vrăjit de munte la apus.

Un bărbat frumos nu e delicat,

E brut,

Imperfect,

În stare naturală,

De gen masculin.

Un bărbat frumos nu e rațional,

Nimic mai urât decât un bărbat care folosește adevăruri universale drept argumente.

E visător,

Ușor înclinat spre supranatural,

Spre Dumnezeu și science fiction.

Un bărbat frumos nu e un ideal,

E plin de frici și nesiguranțe,

Nu are carieră și nici nu i-ar folosi la nimic

Pentru că scopul lui nu e el însuși.

Scopul lui e mereu altcineva.

Un bărbat frumos e atât de frumos în frumusețea lui brută

Încât îți vine să plângi când ți se descoperă,

Îți vine să îl mângâi până mâinile îți amorțesc,

Și vrei să îl iubești cum nu s-a iubit până acum în lume,

Pentru că, vezi tu, iubirea e rară, puțină și prețioasă.

JUMĂTATE DE BUBURUZĂ

‘Vino aici’, am chemat-o în șoaptă, de parcă îmi era teamă să trezesc pe cineva.

Sau să sperii pe cineva.

A venit repede, curioasă, cu ochii larg deschiși ca doua lacuri albastre, de o limpezime în care cerul se oglindește nestingherit.


‘O buburuză’, i-am zis mândră.

Articulez cuvintele câteodată mult prea apăsat,

De parcă pronunțându-le îmi doresc să i le și explic,

Să le înțeleagă forma, textura, mirosul. 

Cuvintele sunt vii.


S-a apropiat grăbită, entuziasmată dar subit s-a îndepărtat

Așa cum un copil se distanțează de ceva ce nu înțelege.

‘Mama…’, a spus grav, dar nu a știut să explice. Apoi a tăcut.


M-am uitat mai atentă la buburuză și am înțeles.

Îi lipsea o aripă.

Încerca vizibil tulburată să se înalțe, însă sigura ei aripă se mișca repede și stângace și nu făcea decât să o încurce.

Ca atunci când propriul tău corp te dezamăgește,

Când prietenul tău cel mai bun te trădează.

M-a încercat o tristețe profundă, o simțeam în piept.

În pieptul meu și în pieptul ei de copil candid.

S-a uitat la mine întrebătoare și ochii ei, două lacuri măiestre, îngrijorate acum, îmi cereau să … repar buburuza.

‘O aripă, nimic mai mult sau mai puțin’,

‘Și implicit libertate, zbor spre cer sau pur și simplu spre altă gradină, viață…’

În cele mai neașteptate situații, oamenii se întorc spre Dumnezeu.

Îi cer lucruri de care El probabil râde blând,

Ca un învățător bun care știe că ai greșit dar nu îți spune,

Ci te încurajează zâmbind să continui.

‘O aripă’, L-am implorat.

Nimic mai mult sau mai puțin,

Și totuși ceva ce face diferența între viață și poate moarte,

Sau pur și simplu între o grădină și alta,

Sau viață și o jumătate de viață, un incomplet invincibil.

‘Tu știi cum e să trăiești douăzeci de ani fără inima?

Să fii jumătate de bărbat și să te obișnuiești să exiști în puținul care ți-a rămas?’

E o replică dintr-un serial, nu îmi aparține.

Sentimentul însă îmi aparține.

Lacurile de o profunzime câteodată ciudată pentru vârsta ei se calmaseră,

Ca înaintea unei furtuni pe care trebuie să o înfrunți, să o trăiești, în întâmpinarea căreia te resemnezi.

Ce capacitate uluitoare pe care doar copiii o dețin,

De a … uita. De a ierta.

‘Row, row?’ m-a întrebat zâmbind.

Voia să îi cânt.

În mijlocul vieții sau, mai rău, al morții,

În lipsa unei aripi care îți asigură libertatea,

Ea voia să îi cânt.

Am închis ochii și m-am resemnat.

Poate Dumnezeu avea să îmi asculte ruga.

Sau nu. O aripă.

Nimic mai mult sau mai puțin.

Un incomplet biruit. Întregit.

Row, row, row your boat
Gently down the stream
Merrily, merrily, merrily, merrily
Life is but a dream.

LA DORNA NINGE

LA DORNA NINGE

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge.

Ninge cu fulgi măreți,

Ninge cu dragoste,

Ninge cu blândețe,

Ninge cu căință.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu pasiune,

Ninge cu nopți pierdute (sau câștigate) dansând,

Ninge cu spaghetti a căror gust nu l-am mai întâlnit niciunde în lume,

Ninge cu liniște.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu traume,

Dar și cu iertare,

Ninge cu primejdie,

Dar și cu fericire.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu strada pe care am crescut

Și părculețul în care m-am jucat

În care între timp au construit un hotel fără să întrebe pe nimeni,

La Dorna ninge cu senzualitate.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu seri de primăvară petrecute în foișor,

Cu excursii pe Rarău cu Căpitanul,

Cu iubiri din liceu

Și cu lacrimi copilărești.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu cantonament pe scările de la motel,

Pentru că noi, cei de acolo, știm că Orașul și scările lui îți pot îmbunătăți sănătatea,

Ninge cu drumul până la Argestru pe care l-am parcurs în fiecare duminică din dragoste,

O dragoste care se încăpățânează să piară.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu florile furate din cimitir, copil fiind,

Ninge cu zilele lungi de vară în care mama ne chema abia seara în casă,

Când ne simțeam liberi și fericiți.

Ninge cu apus de soare privit din balconul blocului.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu o dragoste unică, profundă, tăinuită,

Care m-a ajutat să renasc.

Ninge cu seri cu cer înstelat,

În grădina nașei mele de la Neagra.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Cu ghioceii de pe pod,

Cu magazinele de pe 6 Martie,

Cu casele evreiești,

Cu Platoul pe care mergi să vezi Orașul de sus

Și să te distanțezi, dacă poți.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu oameni care au fost și nu mai sunt,

Cu amintirea tatei,

Cu o plimbare în cimitirul vechi evreiesc

Care s-a preschimbat într-o prietenie pe viață.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge necontenit,

Cu bărbați de care m-am îndrăgostit subit,

Pe care i-am adorat și i-am părăsit,

Ninge cu melancolie.

Ninge perpetuu.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu seri petrecute în fotoliul de lângă sobă

În care am citit romanele lumii

Și am descoperit literele și universurile lor splendide.

La Dorna ninge cu povești.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Iar Orașul-zăpadă nu e o simplă metaforă,

O denumire poetică,

Un artificiu literar menit să atragă.

Orașul-zăpadă sunt eu și toți dragi mie.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge.

Ninge cu fulgi … umani.

CURCUBEU ÎN NOAPTE

Auzi? am întrebat-o în șoaptă.

Plouă

Plouă, a repetat puțin uimită.

Hai să facem un curcubeu, a spus zâmbind.

Un curcubeu? am privit-o cu dragoste.

Noaptea?

Noaptea, a repetat încurajator.

Niciodată nu am iubit atât de tandru.

Facem un curcubeu! a exclamat veselă.

Așa e ea, voioasă.

Îndrăzneață, arțăgoasă, grăbită mereu.

Colorată.

E mov ca ploaia,

Neagră ca marea,

Cu ochii de un albastru-fosforescent

Și privirea atentă, interogativă.

Sunt secretul tău și tu al meu,

Așa s-a întâmplat.

Un urlet pe care nu îl aude nimeni pentru că e sfios.

Profund, dar lipsit de curaj.

Niciodată nu am iubit atât de mult,

Atât de neamestecat, de limpede.

Ca un curcubeu care sfidează întunericul

Și atârnă nestingherit în cer, noaptea.

TELL ME WHERE YOUR HEART IS

Închid ochii și îmi imaginez chipul tău în timp ce îți spun că

E foarte posibil ca eu să am alt Dumnezeu.

Nu neapărat o persoană,

Ci o simțire.

Nu te-am văzut de mult și câteodată uit cum a fost.

Cum, atunci când ne contraziceam,

Te încruntai ușor și îți apărai punctul de vedere cu ferocitate.

Singurele momente în care mă întrebam dacă ne potrivim cu adevărat.

Vorbim despre politică și Dumnezeu,

Ce combinație nefericită!

Despre democrați și republicani,

Despre drepturi și îndatoriri.

Despre libertate și creștini încarcerați din dragoste de Dumnezeu.

Îți spun, puțin răutăcios, că Dumnezeu nu are nevoie de prizonieri,

Ci de oameni buni care dăruiesc,

Când e ultima dată când ne-a păsat? te provoc.


Simt că te întristezi și renunț.

Nu în suflet, doar în cuvinte.

Îmi știi inima, mereu înverșunată;

Îmi știi și cuvintele, mult mai puternice decât mine.

Când nu sunt cu tine, mi-e frică.

Nu am spus asta nimănui, niciodată.

Mi-e frică de viață. Câteodată.

Nu e o mărturisire, e o înfrângere.

Între Virgin River și bătălia de la Stalingrad nu s-a întâmplat mare lucru.

Dramă umană.

Trei milioane de oameni au fost uciși,

Dacă te retrăgeai, erai executat pe loc.

Luptă-simbol pentru un oraș.

Lunetiștii sovietici au fost declarați eroi. Unii.

Tu știai că dragostea rezistă războiului?

Și că ea te poate determina să ucizi?

Poate că asta e diferența dintre noi, singura.

Pentru mine istoria e o poveste, pentru tine e mult mai mult.

Pentru mine, democrații și republicanii sunt oameni.

Pentru tine partide, convingeri, manifeste, fapte.

Un realism magic, naiv versus o înțelegere profundă.

În rest similitudine.

Spune-mi unde e inima ta,

Ca să nu îmi mai fie frică.

Ești războiul meu,

Înfrângerea mea,

Lupta mea,

Izbânda mea.

Spune-mi unde e inima ta.