MAȘINA CU ÎNGHEȚATĂ

Poza post

Ochii i se închideau încet, greoi.

E un joc pe care îl jucăm în fiecare seară,

Eu încerc să o hipnotizez, ca un Freud în căutarea unei metode inedite de a ajuta,

Ea mă amăgește, ca un pacient mic care mă joacă pe degete.

 

Sunetul mașinii cu înghețată i-a deschis ochii larg,

În ei se vede marea, albastră și gri, verde și cenușie.

Am privit-o amenințător cu ochi la fel de mari,

În ei încă se vă munții, cruzi și verzi, încețoșați de depărtare.

 

Un sunet atât de cristalin,

Urmat de câteva țipete de copii

Pe care mi i-am imaginând plini de nerăbdare,

Cerând bani părinților cu o gravitate căreia nu îi poți rezista.

 

După ce s-a îndepărtat, încă îi auzeam clopoțeii clar,

O muzică care m-a dus cu gândul la Alice în țara minunilor.

Nu știu de ce tocmai la ea.

Ca un Proust trezit brusc și ireversibil de gustul unei madeleine.

 

M-am gândit la lumea în care încercam să o adorm.

Lumea în care o născusem.

O lume împărțită în alb și negru,

În bine și rău.

 

În cald și rece,

În boală și sănătate,

În dragoste și distanțare socială,

În realitate și dor.

 

Ochii-mare pierduseră lupta cu ochii-munte.

Undeva, într-un loc indefinit,

Marea și muntele se îmbrățișau suav,

Într-un somn din care se vor trezi odihniți. Împăcați.

 

Sunetul mașinii de înghețată pierise cu totul,

M-am gândit că, atâta timp cât e cu mine, e în siguranță.

Și totul va fi bine.

Sper.

RĂZBUNARE

2016-08-21 16.05.28

Mă voi răzbuna!

Pentru toate verile în care nu am mâncat cireșe din piață,

Pentru toate diminețile când nu am auzit trenul de Iași sosind în Gara Mică,

Pentru toate iernile când m-am rugat să ningă în Țara-Surogat și nu a nins,

Pentru toate serile când am privit rândunelele zburând dezordonat pe cer și mi-am închipuit că sunt în cerdac la Străbunica.

 

Mă voi răzbuna!

Pentru toate ceștile de cafea pe care nu le-am băut dimineața, în bucătărie, cu mama

În timp ce ceața se ridica leneșă de pe pădurea din Orașul-zăpadă.

Pentru toate bunătățile făcute de mama Bucătarului, pe care nu le-am mâncat înconjurată de dragostea ei,

În timp ce soarele se odihnea blând pe căpșunile încă verzi din grădinuța ei.

 

Mă voi răzbuna!

Pentru toate orele pe care nu le-am predat copiilor de la școala unde am învățat si eu,

Unde unii profesori mi-au schimbat viața,

Pentru toată dragostea pe care aș fi putut-o oferi Pitpalacilor, copiii de la orfelinatul pe care aș fi putut să îl ridic cu mana mea.

 

Mă voi răzbuna!

Pentru toate plimbările pe care nu le-am făcut în parcul Orașului,

Un fel de oază salvatoare care miroase a iarbă jilavă și a pădure verde,

Pentru toți munții pe care nu i-am urcat pentru ca, în vârful lor, să îmi reamintesc că sunt în trecere prin lumea lor.

 

Mă voi răzbuna!

Pentru toți prietenii pe care i-am pierdut pentru că am plecat,

Pentru toți oamenii pe care nu am știut să îi păstrez ca să mă dăruiesc pe mine mie,

Pentru toate momentele nepetrecute cu cei pe care îi iubesc.

 

Mă voi răzbuna întorcându-mă,

Zidind o casă cu cerdac,

Plantând un cireș în fața ei,

Așteptând trenul în Gara Mică,

Rugându-mă să ningă și va ninge!

Reîntorcându-mă la casa Străbunicii, deși ea nu mai e de mult,

Bând cafea cu mama,

Rugând-o pe mama Bucătarului să îmi facă cremă de zahăr ars,

Plimbându-mă la asfințit prin parc,

Urcând efemer munții eterni,

Cerându-le iertare celor pe care îi iubesc,

Iubind Pitpalacii cărora le-am promis când eram ca ei că aici nu mă voi mai întoarce niciodată săracă,

Fără a ști pe atunci că bogăția e ascunsă în tot ce iubim: un oraș, zăpada, cireșele și copiii.

RĂZBOIUL DE CRISTAL

Kindertransport

Țara-surogat, seară de mai,

Comemorarea celor uciși în השואה

Ce cuvânt straniu, Holocaust…

De origine greacă – ars complet.

 

Piața din capitala-surogat goală,

O orchestră umilă,

Un rege și o regină în doliu,

Porumbei care zboară nestingheriți

Și liniște

De mormânt.

 

Niciodată comemorarea nu a fost fără invitați,

Oameni bătrâni, evrei, supraviețuitori,

Cu războiul crâncen în ochi,

Cu pielea bătrână și gri,

Dar cu inima arzând, arsă incomplet.

 

Noiembrie o mie nouă sute treizeci și opt,

Focuri mistuitoare care distrug o mie patru sute de sinagogi,

Șapte mii cinci sute de magazine,

Case, școli, cimitire și spitale evreiești,

Pompierilor li se interzice să stingă focul.

Noaptea sticlei sparte

Sau noaptea de cristal.

 

Oașul-zăpadă, seară de decembrie,

Casele evreiești par istovite sub un strat greu de omăt.

Evreii le-au revendicat și le închiriază,

Sau le-au vândut.

Ca să uite?

Toată lumea le numește evreiești însă nu știu ca vreun evreu să mai locuiască în ele.

Unele încă poartă stele în geamurile rotunde de la mansardă.

Stele care nu strălucesc.

 

Sinagoga e mereu ferecată cu lacăt.

Varul de pe pereți e scorojit.

Geamurile sunt prea înalte pentru ca noi, copiii,

Să ajungem la ele.

Însă ceea ce nu putem să vedem ne atrage și ne jucăm în curtea ei.

Un fel de biserică, ne-au explicat bunicii.

Dar fără credincioși.

 

Să persecuți un popor pentru sângele care îi curge prin vene,

E ca și cum ai pedepsi soarele pentru că răsare,

Sau luna pentru că strălucește,

Sau râurile pentru că se revarsă în mare,

Sau florile pentru că sunt colorate,

Sau norii pentru că plouă.

 

Să le scrii numele pe o stea,

Să le-o agăți în piept,

Să le interzici accesul în cinematografe, restaurante, biblioteci, muzee,

Să le retragi permisul de conducere,

Să le interzici să studieze în universități,

Să le înconjori cartierele cu sârmă ghimpată,

Să le interzici să asculte la radio,

Să le impui să stea în casă între anumite ore,

Să le interzici să viziteze marea și plaja,

Să nu le dai voie să călătorească sau să se mute,

Să creezi piețele lor

Și să nu îi mai primești în ale tale,

Să închizi porțile școlilor publice pentru copiii lor,

Să nu le permiți să pescuiască,

Să pui un anunț la intrarea în parc ‘Interzis evreilor’

Să le interzici să telefoneze,

Să se căsătorească cu altcineva decât evrei,

Să îi obligi la muncă silnică

În lagăre inumane

Să îi deposedezi de orice bun, de orice le e drag,

Să le ucizi copiii și soțiile

 

E barbar.

Crud.

Neomenesc și

Nefiresc.

Nemilos.

Sălbatic.

Animal.

Neîmblânzit.

 

Decembrie o mie nouă sute treizeci și opt.

O femeie directă, fermă și îndrăzneață

Este chemată în fața unui lider SS.

Trebuie să obțină permisiunea să trimită copii evrei în altă țară,

Să îi salveze.

O femeie! o întâmpină liderul disprețuitor.

Îi cere să se dezbrace.

Femeia îl ascultă, neînduplecată în scopul vizitei sale.

Sută la sută ariană și totuși nebună, concluzionează liderul.

Sabatul e peste cinci zile,

Șase sute de copii. Nici unul în plus.

Permisiune să îi îmbarce pe un vas spre țara salvatoare.

 

Dimineață de decembrie, același an.

Șase sute de copii așteaptă la baza unui vas,

Nu își vor mai vedea părinții niciodată.

O fetiță în rochie roz își strânge păpușa la piept.

O va pierde în marea de oameni care aleargă să se salveze.

Nu o va mai găsi niciodată.

 

În total peste zece mii de copii salvați.

Unii dintre ei încă în viață.

Invitați în mod normal la comemorarea morții părinților lor

Uciși în lagăre barbare sau în drum spre ele.

Arși complet.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SARA

Great Blue Heron

Am citit undeva că Bob Dylan a scris cântecele cele mai nevaloroase

Când era fericit.

O soție și doi copii,

Un câine poate, o rutină convenabilă,

Un foc arzând molcom care adesea te face să privești în gol.

 

Am încercat să scriu despre ea,

Versuri de o calitate discutabilă,

Cuvinte care în mine ard,

Însă așezate pe hârtie pâlpâie slab,

Ca o flacără uitată în ploaie, care se luptă tremurând cu apa ce cade din Cer.

 

‘Sara, Sara
So easy to look at, so hard to define.’

 

Două scenarii complet diferite dar care coexistă:

Un cerb tânăr coborât din munte, străin de frica de om,

Un stârc cenușiu zburând peste portul din fața casei,

-Ce pasăre măiastră, i-am spus,

Independentă, inteligentă, grațioasă dar solitară,

O pasăre albastră-cenușie,

Albastrul e culoarea vindecării.

 

Sara, Sara
Sweet virgin angel, sweet love of my life.’

 

E candidă,

Ochii de un albastru-topaz fosforescent,

Mari și vii.

E jovială,

Râde gălăgios și puțin teatral,

E simțire pură și nimic mai mult.

Are genele lungi, ruginii,

Le-am privit crescând în timp ce o alinam, adormind-o la piept.

 

‘Sara, oh Sara
Scorpio Sphinx in a calico dress.

 

Are un discernământ surprinzător pentru vârsta ei,

Mama îmi spune că îmi seamănă mie,

Decisă și neclintită în vrerea ei,

Blândă și tandră în serile mov,

Când ne legănăm împreună în balansoarul din camera ei

Și ascultăm mierlele care și-au făcut din nou cuib în grădină.

 

‘Sara, oh Sara
Glamorous nymph with an arrow and bow.

 

M-am gândit că e singurul suflet pe care îl cunosc de la începuturile lui,

Care s-a hrănit din mine

Și-o va mai face mulți ani de-acum.

Mamă, mentor, învățător și ucenic,

Îi voi fi de toate și poate mult mai mult.

 

Sara, copila mea,

Am scris cu sânge

Și-am scris cu apă.

Sânge de un alb-cernit,

Apă de un roșu-străveziu.

O încercare neizbutită,

Trebuie să îmi ierți nevrednicia.

 

Doi ani.

MONȘTRI ȘI EROI [EPILOG]

Nu m-am gândit niciodată că oamenii din Orașul-zăpadă mă plac

La fel cum eu îi plac și prețuiesc pe ei.

O dragoste neîmpărtășită, m-am resemnat,

La urma urmei, cum să nu uiți ochii pe care nu îi vezi?

 

Le-am închinat poezii și ode,

Le-am scris o carte despre ceea ce ne unește, Orașul cel semeț,

Le-am păstrat amintirea așa cum îți păstrezi lucrurile cele mai de preț

Într-o cutie frumoasă, gingașă,

Împodobită cu pietre semi-prețioase, de culori vii,

Pe care ai cumpărat-o dintr-un bazar arab,

Dintr-o țară exotică pe care ai vizitat-o ca să uiți de tine.

 

Însă niciodată nu m-am gândit că și eu am un loc minuscul

În cutiile lor,

Cumpărate dintr-un bazar autohton,

În care te plimbi în sandale printre lucruri care miros a cauciuc,

A nisip și a vară secetoasă,

Și a oameni care își câștigă pâinea din greu.

 

Un fel de nepotrivire de timp și loc,

Ca un cântec de mierlă-turmalină-neagră pe care nu îl vei auzi niciodată după-amiaza,

Sau un brad trufaș de un verde-diamant pe care nu îl vei zări niciodată în deșert,

Sau o casă de culoarea cerului-safir, în munți, în care știi că nu vei locui niciodată,

Sau autismul copiilor de cristal pe care nu îi vei vindeca niciodată, oricât te-ai ruga,

Sau ochii de un topaz-fosforescent pe care simți că nu îi vei vedea niciodată dimineața, când se trezesc lângă tine.

 

Nu lipsa dragostei lor pentru mine,

Doar absența mea în universul lor,

M-am gândit că asta i-a făcut să mă închidă într-un cufăr pe care nu îl deschizi niciodată.

Pentru că ce e în el e prea intim, prea dureros și prea … trecut.

Adică nu … prezent.

 

Am scris Monștri și eroi.

Poeziile astea se cer scrise,

Eu nu le cer nimic lor.

Poate doar să invite la tăcere,

Să mai diminueze țipătul crâncen al lumii.

 

Mama e bine,

Dorința de a o ajuta în lipsa mea m-a înduioșat profund.

Și tanti Mariana e bine,

Îl are pe nenea Luci care are grijă de ea.

Și mama îl are pe fratele meu,

Care e de cristal dar încă nu s-a sfărâmat în mii de cioburi,

E doar … ciobit dar încă strălucește,

Fad dar eu îl văd.

 

Am uitat să scriu despre bunica,

Și ea e cu mama și fratele meu,

Nu e bine de ceva timp,

A îmbătrânit prea tare.

Mama o îngrijește stoic, neclintită în dorința ei de a o vindeca de anii mulți și grei.

Dar despre bunica voi scrie o nouă poezie.

Asta a fost despre gratitudine, monștri și eroi.

Și bunica nu e nici monstru, nici erou.

E doar bunica mea.

 

Vă mulțumesc pentru aplauze și flori.

Pentru propunerea (ușor indecentă dar suavă) de a sta împreună în grădină și de a mă asculta și dezaproba cu zâmbete perfide.

Apreciez tot dar nu merit nimic.

Mulțumesc și pentru locul meu infim în cutiile voastre de pietre (semi) prețioase.

Aș vrea să fiu un jad.

Sau orice altceva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MONȘTRI ȘI EROI

Catedrala

 

La început am simțit liniște…

Un fel de vacanță impusă dar bine-meritată.

Am înțeles, dar nu am simțit.

 

Urma să mă bucur de timpul petrecut cu ea,

Să nu mă mai grăbesc dimineața,

Să petrec timp meditând,

Să citesc seara după ce o adorm,

Fără să mă gândesc la orarul de mâine,

Fără să încerc să rezolv problemele de acasă

Pentru că ele deveniseră peste noapte neînsemnate

În comparație cu tristețea lumii.

 

Totul era departe și străin,

Nu avea să mi se întâmple mie

Și nici celor pe care îi iubesc

Pentru că majoritatea celor pe care îi iubesc locuiesc în Orașul-zăpadă

Și acolo nimic nu se întâmplă cu adevărat vreodată.

 

Nu pentru că Orașul-zăpadă ar fi static,

E mai dinamic decât o metropolă care se îngrămădește dimineața în metrou!

Ci pentru că acolo locuiesc mama, fratele meu,

Și oamenii pe care îi prețuiesc.

Iar lor nimic rău nu li se va întâmpla vreodată.

 

Liniștea însă s-a domolit,

Ca un foc care spre dimineață se potolește.

Oricât de înfocat și aprig seara,

Când oamenii îl ațâță pentru a se încălzi,

Spre dimineață îl uită,

Adormiți unul în căldura celuilalt.

 

Neliniștea a început odată cu mama,

Așa începe mereu.

Înainte vorbeam despre vacanța de vară, când urma să o vizitez.

De tanti Mariana, pe care o sună din când în când,

Și despre rude, unele vii, altele răposate.

 

Am început să vorbim despre poliția de pe străzi,

Despre măști de protecție și prețul lor,

Cine și le permite? a întrebat mama exasperată.

Despre morți și încă vii.

Despre rudele din satele vecine care nu mai aveau voie să intre în Oașul-zăpadă oricând,

Primăria stabilise niște reguli.

 

Și apoi … Eva.

Colega m-a sunat să îmi spună că e în spital.

Nu mai poate să respire singură,

Viața ei depinde de un aparat.

Rezultatul testului încă nu venise,

Dar situația se înrăutățea de la o oră la alta.

 

Eva are ochii foarte albaștri și blânzi,

Părinții ei nu pot să aibă grijă de ea și locuiește într-o familie adoptivă.

Tatăl ei mi s-a părut bun și blând la telefon,

Genul de om cu care vrei să stai în grădină seara

Și să îi vorbești, el să te asculte și să încuviințeze.

 

Negativ. Ce ușurare!

Dar e încă în spital și viața ei e decisă de un aparat.

Mă gândesc ce voi face dacă …

Cum să le spun colegilor de clasă?

Oare e bine să îi povestesc mamei? Mai bine nu!

 

Mă bucur de candoarea ei și de după-amiezile însorite când mergem în părculețul Primăriei,

Și eu am avut odată un părculeț al meu în Orașul-zăpadă.

O învăț să meargă desculță pe iarbă,

Culegem flori mici pe care noi le numeam bumbișori,

Ne uităm la cerul de un albastru clar

Și la papagalii sălbăticiți care țipă vesel și zgomotos.

Însă…

 

Dimineața mă grăbesc să predau în fața unui computer,

Petrec puțin timp meditând

Și mult timp încercând să rezolv problemele lumii.

Ce se va întâmpla cu oamenii din Orașul-zăpadă?

Dacă își pierd locul de muncă?

Dacă se îmbolnăvește mama?

Nu pot să merg să o îngrijesc.

 

După ce adoarme citesc puțin și fragmentat.

Mintea îmi fuge la scenarii la care nu vreau să mă gândesc.

Studenții sunt neliniștiți,

Peste câteva luni urmau să își ia diploma,

Le-am promis un speech la care vor plânge.

 

Eva e mai bine.

Vestea a venit ca o alinare.

Mama e îngrijorată, dar sănătoasă.

Tanti Mariana de peste drum e și ea bine,

Am încercat să reiau conversațiile despre ea.

Am reușit parțial.

 

M-am gândit că suntem cu toții, alternativ, monștri și eroi.

Ne simțim responsabili pentru păcatele omenirii

Și ne răstignim ca să le răscumpărăm.

Un fel de Iisuși moderni, infimi și cumplit de umani.

Însă ne iubim pe noi înșine la fel cum Iuda a iubit arginții.

Vindem și înșelăm, sărutăm obraji hărăziți pieirii.

 

În Orașul-zăpadă nu e țipenie de om pe stradă,

Așa mi-a zis mama.

În fața Catedralei cineva a așezat lumânări în formă de inimă.

Asta m-a înduioșat, nu știu de ce.

În serile de Înviere mergeam la Catedrală cu prietenii mei.

Asta înainte să plec în lume.

Când viața era simplă și grea dar plină de oameni dragi,

Monștri și eroi,

Dar toți aproape de mine.

BALADA LUI ROGER MAC

Murtagh

La ce sezon te uiți acum?, m-a întrebat.

Când mă întreabă lucruri lumești,

Mă gândesc că nu mai are ce să îmi spună.

Al cincilea, am răspuns. Ultimul.

 

Interesant, a spus.

Da, am încredințat entuziasmată.

Știi, serialul urmează firul istoriei Americii acum.

Începuturile Revoluției americane,

Chiar și George Washington apare scurt într-o scenă.

 

Foarte interesant, a spus.

Aveam senzația că totul e un joc,

O manieră de a mă face să vorbesc despre orice.

Ca și atunci când cineva nu te ascultă,

Dar vrea să te audă.

 

Da, e foarte interesant, am încuviințat,

Pentru că serialul urmărește cursul istoriei

Și pentru că Jamie și Claire încă fac dragoste pasional.

Mi-a fost rușine că am mers prea departe.

 

Da, a spus calm, istoria e interesantă.

No history without sex, my love.

Ce mai conta?

Întrecusem limita deja.

 

Cine a spus asta? a întrebat amuzat.

Eu! i-am răspuns trufașă.

Știu, sună a citat, am continuat semeață.

Era timpul să mă opresc.

 

***

 

De la fereastra mea cerul e de un albastru searbăd.

Nicio urmă de nori,

Niciun avion în care oamenii de la clasa întâi sorb șampanie

Și se uită la ceas,

Încă paisprezece ore până la destinație.

 

Mă gândesc la istorie.

Nu știu dacă interesant e cuvântul potrivit.

Războaie începute într-un dormitor regal,

Plăgi cauzate de șobolani,

Armate construite din oameni a căror sânge a adăpat pământul,

Câmpuri de luptă pe care natura și le-a revendicat între timp.

 

În pragul morții

Murtagh i-a spus lui Jamie:

Do not be afraid, it doesn’t hurt a bit to die.

O consolare, cel puțin pentru un timp.

 

 Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine!

POEZIE PENTRU DUMNEZEU

Poezie

Seară de martie, nu rece, răcoroasă,

Un foc arde molcom într-o vatră înnegrită de funingine,

Pereți de piatră, reci dar primitori

Și un fotoliu vechi de când e Lumea,

Sau poate dinaintea Ei.

 

S-a așezat domol, așa cum fac bătrânii duși de spate.

A suspinat aproape imperceptibil

Și s-a uitat spre foc.

Avea ochii albaștri și obosiți

Și fruntea încruntată, nu dușmănos, ci îngândurat.

 

-Ești obosit? l-am întrebat timidă,

Nu aș fi vrut să par iscoditoare.

M-am așezat la picioarele Lui și l-am privit blajină.

-Sunt bătrân, mi-a răspuns.

De când e lumea sau dinaintea ei, nici nu mai știu.

 

-Dinainte, i-am spus zâmbind șiret. Ai uitat?

-Nu, a spus și a tăcut.

Focul îi juca în ochii suri.

-Ești trist? am insistat.

Nu mi-a răspuns.

 

-Uite, am adoptat o altă tactică. Viață și moarte.

S-a uitat îndelung la poză.

-O crenguță pe care am găsit-o în parc, moartă.

Și o floare pe care am salvat-o dintr-o vază înaltă,

Nu ajungea la apă. Vie.

 

-Ce pahar frumos, a spus absent.

-Mulțumesc, i-am răspuns puțin îngâmfată.

L-am cumpărat din Maroc,

Când am fost acolo acum câțiva ani să…

-Știu, m-a întrerupt. Te-am văzut.

 

-Lasă-mă să îți fac un ceai, l-am rugat.

Să îți citesc ceva, să ascultăm muzică,

Să am grijă de Tine!

S-a uitat la mine pătrunzător.

Focul din ochii lui smarald nu mai era doar o reflexie.

 

-Când l-am trimis pe Iisus v-am spus ce să faceți.

Să nu porunciți, ci să slujiți,

Să nu identificați răul cu un seamăn, ci cu o fantomă străină care vă dă târcoale,

Să vă cereți iertare,

Să vă rugați în singurătate,

Să vă dăruiți pe voi înșivă altora, nu vouă înșivă.

Să…

 

A tăcut preț de câteva clipe.

Da, era trist, nu era nevoie să Îl mai întreb.

-Viața și moartea, cele din poza ta, a continuat,

Eu le-am creat.

Pentru voi…

 

-La fel și apa, și cerul, și Pământul și țările din el,

Și zorii, și amurgul, și iarba și florile din ea,

Și deșertul, și pădurea, și jungla și animalele din ea,

Și conștiința, și visul, și viața și dragostea din ea.

Eu!

 

Suna mai mult a scuză decât a laudă.

-Nu e vina Ta, am spus cu-o voce stinsă.

Și poate nici a noastră.

E o lecție sau pur și simplu o întâmplare.

E … trecător.

 

-Când ai fost în Maroc, a spus blând, ți-a plăcut?

-Da!

-Ce ai văzut?

-Portocali pe stradă și piețe aglomerate,

Un dans infinit de culori și voci,

Zăpadă târzie pe vârfurile munților Atlas

Și o cascadă care parcă curgea din cer,

Și oameni, mulți oameni.

 

-Oameni, a repetat pașnic, oameni…

-Da, oameni și pe Tine în fiecare din ei.

Am crezut că în ochii-I pământii am văzut lacrimi

Dar nu sunt sigură.

A zâmbit.

-Ai spus ceva de un ceai? m-a întrebat.

THE NORTH-FACING TOWER

Lallybroch

Autostrada spre Nord era lungă. Ca orice autostradă de altfel, dar așteptarea o făcea să fie și mai îndelungă, ca un râu curgător căruia nu îi cunoști originea și nici destinația, de parcă pleacă și se întoarce în Rai dar, în drumul lui, trece pe Pământ. Un favor făcut de Dumnezeu oamenilor. Semnele de circulație, toate galbene, indicau simplu – The North. O săgeată orientată cu vârful în sus însoțea aceste cuvinte și mă ducea cu gândul la un pleonasm. Există oare și un nord îndreptat spre jos? Adică spre sud?

Era o dimineață de vară timidă. Un cer de un alb-murdar, ca bluzița albă, inițial imaculată a unui copil care decide să se joace în nisip. Aveam impresia că toate verile erau timide în Țara-verde. Ca o domniță, încă virgină, care nu știe cum să înceapă o conversație cu un bărbat frumos pe care îl dorește rușinos de mult. Cu cât mă apropiam mai tare de destinație, cu atât eram mai fericită. Ca o domniță care, întâmplător sau poate instinctiv, a nimerit prima propoziție adresată bărbatului frumos și simte un fel de mândrie veselă, puțin îngâmfată, necunoscută ei până atunci. M-am oprit la o benzinărie. Nu mă deranja că destinația mea era greu de găsit. Era exact așa cum îmi imaginasem – îndepărtată, ascunsă, enigmatică. Ca o domniță care încă nu își cunoaște cu adevărat puterile ascunse pe care dragostea le scoate la suprafață. Am întrebat politicos unde mă aflu. Și cum pot să ajung la destinație. I-am rostit numele timid. Chiar dacă nu era cel din serial, cel real suna aproape la fel de bine și mi-a fost frică să nu îi stric rezonanța pronunțând-l greșit.

“A windy road you don’t necessarily expect. Pass the Aberdeen Church. Don’t stop there! You’ll reckon the road leads you nowhere. But it will. You’ll be alright, love!”

Accentul bărbatului bătrân cu barba albă ca cerul de vară timidă mi s-a părut fermecător. Aș fi vrut să îl îmbrățișez, să îi mulțumesc în felul ăsta, așa cum o nepoată își îmbrățișează bunicul cu o dragoste ingenuă, lipsită de orice altceva în afară de prețuire copilărească. M-am gândit că nu am avut niciodată un bunic dar am alungat repede gândul pentru că nu aveam timp de asta. Știam Drumul!

Am condus încet. Sigur că mă grăbeam, așteptasem atât timp să ajung aici, suportasem toată autostrada nordului, foarte prietenoasă de altfel. Dar nu am vrut să mă grăbesc. Ca o domniță care știe că ceea ce așteaptă de mult se va întâmpla foarte repede. În câteva minute. Dar îi impune inimii să se liniștească. Să se bucure de drum, nu numai de destinație.

Surprinzător, și destul de dezamăgitor, la baza drumului spre Castelul-casă era un mic magazin unde se vindeau bilete de intrare. Un bărbat extrem de trist, cu o paloare nesănătoasă, mi-a spus fără să mă privească “Five pounds, please”. I-am înmânat banii și am avut impresia că în colțul gurii i se agățase un zâmbet. Ca o plantă otrăvitoare care se agață nefericită de o poartă, urmând să fie frântă la prima deschidere a gazdei sale lemnoase și deloc încântată de prezența ei. Nu m-am simțit jignită de lipsa de politețe sau de chef de viață, nu mă simt aproape niciodată jignită de oameni. Pentru că îi plac pe toți. Sau pe majoritatea.

Drumul spre Castel era la fel de important pentru mine ca pentru cei din serial. O reîntoarcere acasă după ani de exil. Un sentiment pe care îl încerc de fiecare dată când mă întorc în Orașul-zăpadă. La care tânjesc ca un copil care tânjește după atingerea unei mame prea ocupată cu viața și durerea din ea. Dar aici nu era locul să mă gândesc la Orașul-zăpadă și la oamenii din el. Aici era un loc în care doar eu știam că sunt. Doar eu și încă cineva. M-am așezat pe vine ca să fac o poză. Mi-a fost puțin rușine de slăbiciunea asta specifică omului modern de a încadra orice moment important într-o ramă. Dar m-am supus dorinței de a fotografia pentru că nu am vrut să uit ce am simțit în momentul când, în mijlocul arcadei de copaci, l-am văzut prima dată. Ca o domniță care amână puțin momentul primei propoziții adresate bărbatului frumos pe care îl vânează de atât timp pentru că nu vrea să uite momentul când l-a privit așa singur, îngândurat, în așteptarea ei.

Am străbătut drumul de câțiva zeci de metri spre Castel încet, la fel de încet cum îl străbătusem pe cel windy. Întortocheat. Mi-am calculat fiecare pas și m-am bucurat de ceea ce simțeam. Ca o domniță care e mult prea încântată să îl întâlnească pe cel pe care l-a ales dar care își impune să fie calmă. Stăpână pe sine, imperturbabilă, echilibrată. Mi s-a părut un loc în care timpul se oprise. Timpul meu, timpul lor, timpul nostru. Dar nu se oprise static[1]. Ci … atemporal. Acronic. Dar dinamic.

Zidul de o înălțime mijlocie în care era plasată arcada ce servea drept poartă m-a oprit ca să am timp să îl privesc. Ca un bărbat frumos care știe că momentul ce urmează va fi unic pentru el, și pentru ea, și care își oprește domnița și îi spune “I want to look at you.” Pentru că știe că asta e la fel de important ca tot ceea ce urmează. O vrabie își făcuse cuib în zid, în partea dreaptă a inscripției de deasupra arcadei. M-am gândit că dacă nu aș fi venit aici  nu aș fi știut asta NICIODATĂ. E destul de greu să explic ce vreau să spun cu asta. Așa că nu o voi face.

Castelul era o casă masivă din piatră în care nu locuia decât trecutul. Un trecut prezent viitor. M-am uitat înăuntru prin unul din geamurile de la primul cat. Un întuneric luminos. O tăcere gălăgioasă. Un miros inodor. Un gri-granit incolor. O viată moartă. Sau o moarte vie. Nu e același lucru. Un rece cald. O vară iernatică. Un cuplu viu inexistent. O casă părăsită locuită. Construită de un bărbat pentru o femeie. Un bărbat frumos și o domniță care, în momentul în care s-au unit, au ajuns într-un loc indefinit. Și indefinibil. Un loc care nu respectă nicio regulă, nicio convenție de niciun fel. O lipsă de Pământ și tot ce implică existența lui.

Liniște. Absolută.

M-am îndepărtat de Castelul-casă ca să îi studiez împrejurimile. De jur împrejurul lui am regăsit viața. O fermă, un fermier vesel, un om care își îndeplinește misiunea pe Pământ și știe că a ales-o pe cea care i se potrivește cel mai bine. Două case învecinate care cereau politicos printr-un anunț să li se respecte intimitatea. O vară care prinsese un pic de curaj și un soare care se râzgâia de după norii albi-nisipii. Am cules thisle, poate pentru că e floarea națională sau pentru că era singura disponibilă în jurul Castelului-casă.

Am plecat la fel de încet cum venisem. Fără să mă uit înapoi. Însă cu sufletul greu, așa cum pleci de acasă. Așa cum am plecat de sute de ori din Orasul-zăpadă. Așa cum domnița se desparte de bărbatul care a iubit-o prima dată. Timid, tandru, iar apoi altfel. Într-un fel greu de așezat în cuvinte. Sau nu neapărat greu dar prea intim pentru a o face.

 

The End

[1] Să fie acesta un pleonasm la fel de candid ca autostrada nordului însoțită de o săgeată cu vârful orientat în sus?

REALISM MAGIC

Lallybroch

Mă întreb mereu dacă mă înțelege,

Dacă îmi știe cuvintele și graiul.

Totuși, nu îmi amintesc ca vreodată să nu o fi înțeles pe mama.

Îi pricepeam vorba,

S-a întâmplat însă să nu îi aud sufletul.

 

Noi vorbim cu inima, a spus.

Am tăcut … în inimă.

Ți-am spus că ești mai înțeleaptă? m-a iscodit.

Cum? am întrebat sincer mirată.

Nu mai țin minte ce a răspuns.

Poate pentru că am vorbit și nu am ascultat.

Ar fi trebuit să o fac.

 

A reînceput serialul la care mă uit,

Un sezon nou.

Niciodată nu mi s-a întâmplat să cred atât într-o poveste.

Parcă ar fi a mea.

Nu, nu sunt visătoare,

Nici realistă,

Somewhere in-between.

Cred într-un realism magic.

E o tactică împrumutată de la Gabriel Garcia Márquez.

 

The more impossible, the greater the love.

What I know about love is that the sickness often becomes the cure.

All you can hope for is that the good may outweigh the harm that may come of it.

 

Trebuie să deschizi ochii ca să înțelegi asta.

Și să taci,

Să asculți.

Cuvintele și graiul.

Și sufletul.

 

Și mai trebuie încă ceva…

Să te uiți la serial.

 

Exist pentru voi, a spus.