LA DORNA NINGE

LA DORNA NINGE

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge.

Ninge cu fulgi măreți,

Ninge cu dragoste,

Ninge cu blândețe,

Ninge cu căință.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu pasiune,

Ninge cu nopți pierdute (sau câștigate) dansând,

Ninge cu spaghetti a căror gust nu l-am mai întâlnit niciunde în lume,

Ninge cu liniște.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu traume,

Dar și cu iertare,

Ninge cu primejdie,

Dar și cu fericire.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu strada pe care am crescut

Și părculețul în care m-am jucat

În care între timp au construit un hotel fără să întrebe pe nimeni,

La Dorna ninge cu senzualitate.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu seri de primăvară petrecute în foișor,

Cu excursii pe Rarău cu Căpitanul,

Cu iubiri din liceu

Și cu lacrimi copilărești.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu cantonament pe scările de la motel,

Pentru că noi, cei de acolo, știm că Orașul și scările lui îți pot îmbunătăți sănătatea,

Ninge cu drumul până la Argestru pe care l-am parcurs în fiecare duminică din dragoste,

O dragoste care se încăpățânează să piară.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu florile furate din cimitir, copil fiind,

Ninge cu zilele lungi de vară în care mama ne chema abia seara în casă,

Când ne simțeam liberi și fericiți.

Ninge cu apus de soare privit din balconul blocului.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu o dragoste unică, profundă, tăinuită,

Care m-a ajutat să renasc.

Ninge cu seri cu cer înstelat,

În grădina nașei mele de la Neagra.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Cu ghioceii de pe pod,

Cu magazinele de pe 6 Martie,

Cu casele evreiești,

Cu Platoul pe care mergi să vezi Orașul de sus

Și să te distanțezi, dacă poți.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu oameni care au fost și nu mai sunt,

Cu amintirea tatei,

Cu o plimbare în cimitirul vechi evreiesc

Care s-a preschimbat într-o prietenie pe viață.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge necontenit,

Cu bărbați de care m-am îndrăgostit subit,

Pe care i-am adorat și i-am părăsit,

Ninge cu melancolie.

Ninge perpetuu.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Ninge cu seri petrecute în fotoliul de lângă sobă

În care am citit romanele lumii

Și am descoperit literele și universurile lor splendide.

La Dorna ninge cu povești.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge,

Iar Orașul-zăpadă nu e o simplă metaforă,

O denumire poetică,

Un artificiu literar menit să atragă.

Orașul-zăpadă sunt eu și toți dragi mie.

La Dorna ninge cum nicăieri în lume nu ninge.

Ninge cu fulgi … umani.

CURCUBEU ÎN NOAPTE

Auzi? am întrebat-o în șoaptă.

Plouă

Plouă, a repetat puțin uimită.

Hai să facem un curcubeu, a spus zâmbind.

Un curcubeu? am privit-o cu dragoste.

Noaptea?

Noaptea, a repetat încurajator.

Niciodată nu am iubit atât de tandru.

Facem un curcubeu! a exclamat veselă.

Așa e ea, voioasă.

Îndrăzneață, arțăgoasă, grăbită mereu.

Colorată.

E mov ca ploaia,

Neagră ca marea,

Cu ochii de un albastru-fosforescent

Și privirea atentă, interogativă.

Sunt secretul tău și tu al meu,

Așa s-a întâmplat.

Un urlet pe care nu îl aude nimeni pentru că e sfios.

Profund, dar lipsit de curaj.

Niciodată nu am iubit atât de mult,

Atât de neamestecat, de limpede.

Ca un curcubeu care sfidează întunericul

Și atârnă nestingherit în cer, noaptea.

TELL ME WHERE YOUR HEART IS

Închid ochii și îmi imaginez chipul tău în timp ce îți spun că

E foarte posibil ca eu să am alt Dumnezeu.

Nu neapărat o persoană,

Ci o simțire.

Nu te-am văzut de mult și câteodată uit cum a fost.

Cum, atunci când ne contraziceam,

Te încruntai ușor și îți apărai punctul de vedere cu ferocitate.

Singurele momente în care mă întrebam dacă ne potrivim cu adevărat.

Vorbim despre politică și Dumnezeu,

Ce combinație nefericită!

Despre democrați și republicani,

Despre drepturi și îndatoriri.

Despre libertate și creștini încarcerați din dragoste de Dumnezeu.

Îți spun, puțin răutăcios, că Dumnezeu nu are nevoie de prizonieri,

Ci de oameni buni care dăruiesc,

Când e ultima dată când ne-a păsat? te provoc.


Simt că te întristezi și renunț.

Nu în suflet, doar în cuvinte.

Îmi știi inima, mereu înverșunată;

Îmi știi și cuvintele, mult mai puternice decât mine.

Când nu sunt cu tine, mi-e frică.

Nu am spus asta nimănui, niciodată.

Mi-e frică de viață. Câteodată.

Nu e o mărturisire, e o înfrângere.

Între Virgin River și bătălia de la Stalingrad nu s-a întâmplat mare lucru.

Dramă umană.

Trei milioane de oameni au fost uciși,

Dacă te retrăgeai, erai executat pe loc.

Luptă-simbol pentru un oraș.

Lunetiștii sovietici au fost declarați eroi. Unii.

Tu știai că dragostea rezistă războiului?

Și că ea te poate determina să ucizi?

Poate că asta e diferența dintre noi, singura.

Pentru mine istoria e o poveste, pentru tine e mult mai mult.

Pentru mine, democrații și republicanii sunt oameni.

Pentru tine partide, convingeri, manifeste, fapte.

Un realism magic, naiv versus o înțelegere profundă.

În rest similitudine.

Spune-mi unde e inima ta,

Ca să nu îmi mai fie frică.

Ești războiul meu,

Înfrângerea mea,

Lupta mea,

Izbânda mea.

Spune-mi unde e inima ta.

ȘI DACĂ AI FI EU?

Livestream …

O nouă realitate,

Una poate greu de conceput atunci când nimic nu era live.

Decât … viața.


Un moderator care seamănă chinuitor de bine cu Căpitanul,

Doar puțin mai … moderat decât el

Dar la fel de pătimaș

Și de fermecător.


O actriță-suflet,

Un om-simțire,

O femeie atât de pură,

Ireală parcă, un personaj mirific.


Și Ea, femeia-mamă,

Un om candid,

Imaginar de reală,

Cu Dumnezeu în suflet.


În fundal o echipă de oameni-inimă,

Voluntari, răspândiți în lume,

Veghind copiii din țara-mamă

Cum îți ocrotești pruncul în timp ce doarme.

Nu pentru că e necesar,

Ci pentru că e al tău.


O campanie de conștientizare,

Un concept la fel de nou ca livestream-ul,

Autism,

O boală? Un blestem?

Sau altceva?  


Actrița e cutezătoare,

Dacă l-ar întâlni pe Dumnezeu

L-ar lua de gât.

Nu, nimic profan,

O izbucnire, așa cum te lupți în brațele celui pe care îl iubești

Ca să găsești răspunsuri.


Moderatorul e contrariat,

Ce e tipic și atipic?

Sărac sau bogat?

Bun sau rău?


Ea, femeia-mamă,

Om al lui Dumnezeu,

Menționează precaut că nu e vorba despre ea și băieții ei cu autism,

Nu!


Femeie-mamă, actriță-simțire, moderator-cumpătat,

Stimați oaspeți,

E vorba despre NOI!

Despre copiii NOȘTRI,

Despre țara-mamă,

Despre empatie

Și, dacă nu a fost clar până acum,

E vorba despre DRAGOSTE.


Dragoste pentru copii,

Pentru viață,

Pentru ce ne e dat să facem în lume,

Pentru tot ce e sfânt prin faptul că există. Live. Conștient.


Sincer … nu m-am întrebat niciodată cum ar fi să fiu fratele meu.

Și el are autism.

Sau ceva, nu știu sigur ce.

Nici mama nu știe.


Nu m-am întrebat pentru că, dacă aș face-o,

Aș începe să plâng și nu m-aș mai opri niciodată.

Și asta mi-ar încetini lupta,

Mi-ar înmuia sufletul și,

Atunci când ai un copil sau frate cu autism,  

Lupta ta e victoria lor.


Greu de explicat, doar mama înțelege,

Și femeia-mamă, cu gemeni cu autism,

Care nu L-a luat de gât pe Dumnezeu,

Ci I-a îngenunchiat și I s-a rugat încet, șoptit.


Doamne,

Când nu voi mai fi eu,

Ai grijă de copiii mei.

Da, cei doi voinici cu ochii mei,

Cei ce m-au făcut mamă fericită,

Și om,

Și războinic,

Și tot ce-a fost nevoie.


***


Cortina a căzut,

Grea de povara sufletească a pieselor de teatru-real pe care le-a văzut.

Iar eu nu îndrăznesc să mă întreb:

Și dacă aș fi fratele meu?

METAMORFOZĂ

Cuvintele mele, atât de iscusite cândva,

Au tăcut.

Sufletul meu, atât de viu cândva,

S-a potolit.

Vocea mea, atât de stridentă cândva,

A slăbit.

O metamorfoză tacită,

Imperceptibilă,

Deloc ostilă,

Intimă cumva.

Visez la timpuri îndepărtate,

Încheiate cu mult înainte să mă nasc,

Când oamenii vorbeau puțin și cumpătat,

Când serile erau alinare.

Timpuri în care cuvintele erau încă simple,

Noi și timide,

Când nimic încă nu se întâmplase în lume

Și totul era la timpul viitor.

Când femeile purtau rochii lungi,

Ascunzându-și inteligența de dragul soților,

Șoptind dorințe și aspirații feministe

În timp ce creșteau copii.

O perioadă în literatură care m-a fascinat,

Prin naivitatea și curajul ei,

Prin vocile temătoare dar ambițioase,

Prin stilul prea metaforic dar suav.

Oare cum se numește dorul de trecut?

De ceva netrăit?

De tine în altă epocă?

De inexistență?

Poate atunci,

Cineva,

M-ar fi ales pe mine.

CE E UN OM?

lui Vasile

Ce e un om mai mult decât o colecție impresionantă de apusuri? 

Ce e un om mai mult decât o înșiruire cronologică de dimineți? 

Unele tinere și promițătoare, altele bătrâne și resemnate.

Ce e un om mai mult decât un atlas cu coperte albastre, plin de locuri din lume? 

Unele aride, tânjind după ploaie, altele jilave, însetate de soare. 

Ce e un om mai mult decât o mulțime de oameni?

Pe unii i-a iubit, pe alții i-a mințit.

Si ce e un om mai mult decât un infinit de momente? 

Unele fericite, ca o îmbrățișare ascunsă, intimă prin tăinicia ei,

Altele sumbre, ca norii grei de ploaie pe un cer de octombrie,

Când viața a încetat să respire.

Și, spune-mi, ce e un om mai mult decât o inimă?

Care se zbate, strigă, se prăbușește, moare și lasă în urmă … nimic. 

Sau lasă în urmă un om, doar unul,

Singurul care te-a iubit, te-a văzut, te-a alinat?

Spune-mi, iubite, ce e un om mai mult decât o colecție maiestuoasa de apusuri? 

MAȘINA CU ÎNGHEȚATĂ

Poza post

Ochii i se închideau încet, greoi.

E un joc pe care îl jucăm în fiecare seară,

Eu încerc să o hipnotizez, ca un Freud în căutarea unei metode inedite de a ajuta,

Ea mă amăgește, ca un pacient mic care mă joacă pe degete.

 

Sunetul mașinii cu înghețată i-a deschis ochii larg,

În ei se vede marea, albastră și gri, verde și cenușie.

Am privit-o amenințător cu ochi la fel de mari,

În ei încă se vă munții, cruzi și verzi, încețoșați de depărtare.

 

Un sunet atât de cristalin,

Urmat de câteva țipete de copii

Pe care mi i-am imaginând plini de nerăbdare,

Cerând bani părinților cu o gravitate căreia nu îi poți rezista.

 

După ce s-a îndepărtat, încă îi auzeam clopoțeii clar,

O muzică care m-a dus cu gândul la Alice în țara minunilor.

Nu știu de ce tocmai la ea.

Ca un Proust trezit brusc și ireversibil de gustul unei madeleine.

 

M-am gândit la lumea în care încercam să o adorm.

Lumea în care o născusem.

O lume împărțită în alb și negru,

În bine și rău.

 

În cald și rece,

În boală și sănătate,

În dragoste și distanțare socială,

În realitate și dor.

 

Ochii-mare pierduseră lupta cu ochii-munte.

Undeva, într-un loc indefinit,

Marea și muntele se îmbrățișau suav,

Într-un somn din care se vor trezi odihniți. Împăcați.

 

Sunetul mașinii de înghețată pierise cu totul,

M-am gândit că, atâta timp cât e cu mine, e în siguranță.

Și totul va fi bine.

Sper.

RĂZBUNARE

2016-08-21 16.05.28

Mă voi răzbuna!

Pentru toate verile în care nu am mâncat cireșe din piață,

Pentru toate diminețile când nu am auzit trenul de Iași sosind în Gara Mică,

Pentru toate iernile când m-am rugat să ningă în Țara-Surogat și nu a nins,

Pentru toate serile când am privit rândunelele zburând dezordonat pe cer și mi-am închipuit că sunt în cerdac la Străbunica.

 

Mă voi răzbuna!

Pentru toate ceștile de cafea pe care nu le-am băut dimineața, în bucătărie, cu mama

În timp ce ceața se ridica leneșă de pe pădurea din Orașul-zăpadă.

Pentru toate bunătățile făcute de mama Bucătarului, pe care nu le-am mâncat înconjurată de dragostea ei,

În timp ce soarele se odihnea blând pe căpșunile încă verzi din grădinuța ei.

 

Mă voi răzbuna!

Pentru toate orele pe care nu le-am predat copiilor de la școala unde am învățat si eu,

Unde unii profesori mi-au schimbat viața,

Pentru toată dragostea pe care aș fi putut-o oferi Pitpalacilor, copiii de la orfelinatul pe care aș fi putut să îl ridic cu mana mea.

 

Mă voi răzbuna!

Pentru toate plimbările pe care nu le-am făcut în parcul Orașului,

Un fel de oază salvatoare care miroase a iarbă jilavă și a pădure verde,

Pentru toți munții pe care nu i-am urcat pentru ca, în vârful lor, să îmi reamintesc că sunt în trecere prin lumea lor.

 

Mă voi răzbuna!

Pentru toți prietenii pe care i-am pierdut pentru că am plecat,

Pentru toți oamenii pe care nu am știut să îi păstrez ca să mă dăruiesc pe mine mie,

Pentru toate momentele nepetrecute cu cei pe care îi iubesc.

 

Mă voi răzbuna întorcându-mă,

Zidind o casă cu cerdac,

Plantând un cireș în fața ei,

Așteptând trenul în Gara Mică,

Rugându-mă să ningă și va ninge!

Reîntorcându-mă la casa Străbunicii, deși ea nu mai e de mult,

Bând cafea cu mama,

Rugând-o pe mama Bucătarului să îmi facă cremă de zahăr ars,

Plimbându-mă la asfințit prin parc,

Urcând efemer munții eterni,

Cerându-le iertare celor pe care îi iubesc,

Iubind Pitpalacii cărora le-am promis când eram ca ei că aici nu mă voi mai întoarce niciodată săracă,

Fără a ști pe atunci că bogăția e ascunsă în tot ce iubim: un oraș, zăpada, cireșele și copiii.

RĂZBOIUL DE CRISTAL

Kindertransport

Țara-surogat, seară de mai,

Comemorarea celor uciși în השואה

Ce cuvânt straniu, Holocaust…

De origine greacă – ars complet.

 

Piața din capitala-surogat goală,

O orchestră umilă,

Un rege și o regină în doliu,

Porumbei care zboară nestingheriți

Și liniște

De mormânt.

 

Niciodată comemorarea nu a fost fără invitați,

Oameni bătrâni, evrei, supraviețuitori,

Cu războiul crâncen în ochi,

Cu pielea bătrână și gri,

Dar cu inima arzând, arsă incomplet.

 

Noiembrie o mie nouă sute treizeci și opt,

Focuri mistuitoare care distrug o mie patru sute de sinagogi,

Șapte mii cinci sute de magazine,

Case, școli, cimitire și spitale evreiești,

Pompierilor li se interzice să stingă focul.

Noaptea sticlei sparte

Sau noaptea de cristal.

 

Oașul-zăpadă, seară de decembrie,

Casele evreiești par istovite sub un strat greu de omăt.

Evreii le-au revendicat și le închiriază,

Sau le-au vândut.

Ca să uite?

Toată lumea le numește evreiești însă nu știu ca vreun evreu să mai locuiască în ele.

Unele încă poartă stele în geamurile rotunde de la mansardă.

Stele care nu strălucesc.

 

Sinagoga e mereu ferecată cu lacăt.

Varul de pe pereți e scorojit.

Geamurile sunt prea înalte pentru ca noi, copiii,

Să ajungem la ele.

Însă ceea ce nu putem să vedem ne atrage și ne jucăm în curtea ei.

Un fel de biserică, ne-au explicat bunicii.

Dar fără credincioși.

 

Să persecuți un popor pentru sângele care îi curge prin vene,

E ca și cum ai pedepsi soarele pentru că răsare,

Sau luna pentru că strălucește,

Sau râurile pentru că se revarsă în mare,

Sau florile pentru că sunt colorate,

Sau norii pentru că plouă.

 

Să le scrii numele pe o stea,

Să le-o agăți în piept,

Să le interzici accesul în cinematografe, restaurante, biblioteci, muzee,

Să le retragi permisul de conducere,

Să le interzici să studieze în universități,

Să le înconjori cartierele cu sârmă ghimpată,

Să le interzici să asculte la radio,

Să le impui să stea în casă între anumite ore,

Să le interzici să viziteze marea și plaja,

Să nu le dai voie să călătorească sau să se mute,

Să creezi piețele lor

Și să nu îi mai primești în ale tale,

Să închizi porțile școlilor publice pentru copiii lor,

Să nu le permiți să pescuiască,

Să pui un anunț la intrarea în parc ‘Interzis evreilor’

Să le interzici să telefoneze,

Să se căsătorească cu altcineva decât evrei,

Să îi obligi la muncă silnică

În lagăre inumane

Să îi deposedezi de orice bun, de orice le e drag,

Să le ucizi copiii și soțiile

 

E barbar.

Crud.

Neomenesc și

Nefiresc.

Nemilos.

Sălbatic.

Animal.

Neîmblânzit.

 

Decembrie o mie nouă sute treizeci și opt.

O femeie directă, fermă și îndrăzneață

Este chemată în fața unui lider SS.

Trebuie să obțină permisiunea să trimită copii evrei în altă țară,

Să îi salveze.

O femeie! o întâmpină liderul disprețuitor.

Îi cere să se dezbrace.

Femeia îl ascultă, neînduplecată în scopul vizitei sale.

Sută la sută ariană și totuși nebună, concluzionează liderul.

Sabatul e peste cinci zile,

Șase sute de copii. Nici unul în plus.

Permisiune să îi îmbarce pe un vas spre țara salvatoare.

 

Dimineață de decembrie, același an.

Șase sute de copii așteaptă la baza unui vas,

Nu își vor mai vedea părinții niciodată.

O fetiță în rochie roz își strânge păpușa la piept.

O va pierde în marea de oameni care aleargă să se salveze.

Nu o va mai găsi niciodată.

 

În total peste zece mii de copii salvați.

Unii dintre ei încă în viață.

Invitați în mod normal la comemorarea morții părinților lor

Uciși în lagăre barbare sau în drum spre ele.

Arși complet.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SARA

Great Blue Heron

Am citit undeva că Bob Dylan a scris cântecele cele mai nevaloroase

Când era fericit.

O soție și doi copii,

Un câine poate, o rutină convenabilă,

Un foc arzând molcom care adesea te face să privești în gol.

 

Am încercat să scriu despre ea,

Versuri de o calitate discutabilă,

Cuvinte care în mine ard,

Însă așezate pe hârtie pâlpâie slab,

Ca o flacără uitată în ploaie, care se luptă tremurând cu apa ce cade din Cer.

 

‘Sara, Sara
So easy to look at, so hard to define.’

 

Două scenarii complet diferite dar care coexistă:

Un cerb tânăr coborât din munte, străin de frica de om,

Un stârc cenușiu zburând peste portul din fața casei,

-Ce pasăre măiastră, i-am spus,

Independentă, inteligentă, grațioasă dar solitară,

O pasăre albastră-cenușie,

Albastrul e culoarea vindecării.

 

Sara, Sara
Sweet virgin angel, sweet love of my life.’

 

E candidă,

Ochii de un albastru-topaz fosforescent,

Mari și vii.

E jovială,

Râde gălăgios și puțin teatral,

E simțire pură și nimic mai mult.

Are genele lungi, ruginii,

Le-am privit crescând în timp ce o alinam, adormind-o la piept.

 

‘Sara, oh Sara
Scorpio Sphinx in a calico dress.

 

Are un discernământ surprinzător pentru vârsta ei,

Mama îmi spune că îmi seamănă mie,

Decisă și neclintită în vrerea ei,

Blândă și tandră în serile mov,

Când ne legănăm împreună în balansoarul din camera ei

Și ascultăm mierlele care și-au făcut din nou cuib în grădină.

 

‘Sara, oh Sara
Glamorous nymph with an arrow and bow.

 

M-am gândit că e singurul suflet pe care îl cunosc de la începuturile lui,

Care s-a hrănit din mine

Și-o va mai face mulți ani de-acum.

Mamă, mentor, învățător și ucenic,

Îi voi fi de toate și poate mult mai mult.

 

Sara, copila mea,

Am scris cu sânge

Și-am scris cu apă.

Sânge de un alb-cernit,

Apă de un roșu-străveziu.

O încercare neizbutită,

Trebuie să îmi ierți nevrednicia.

 

Doi ani.